Ce este un dispozitiv?

Banalitatea unui lucru (şi, implicit, a unui cuvînt - deci, acolo unde e cazul, şi a unui concept: dar tocmai despre necesitatea şi dificultatea conceptualizării banalului este vorba!) indică, de multe ori, omniprezenţa lui. Este cazul a ceea ce se numeşte dispozitiv, display etc.

Dispozitivul este perceput, cel mai adesea, ca un accesoriu, ca un mic aparat portabil, aproape un gadget (dar nu neapărat), şi este întotdeauna la plural. Ceva mai mult decorativ, deci. Dar inevitabil, absolut necesar, în acelaşi timp. Deoarece tocmai prin intermediul acestor dispozitive ne conectăm, ne legăm, intrăm în contact, în reţea, în cîmp: trăim viaţa contemporană, ne trăim în mod contemporan viaţa. Deci chestiile astea multe, mici şi deştepte (şi în permanentă "upgradare": dacă nu propriu-zis tehnologică, măcar de design - revoluţiile tehnologice sînt mult mai rare decît ne face să credem piaţa) pe care ni le agăţăm de trup trimit întotdeauna la un ansamblu mai vast, la un cîmp: sînt nişte intermediari, nişte chei. Nişte chei care ne deschid accesul, în ambele sensuri: intrăm şi se intră în noi. Astă e preţul: simetria. O falsă simetrie, totuşi, sau o simetrie de primă instanţă, de prim prag, de captatio (căci tocmai de captare, deloc retorică, este vorba), deoarece din această aparentă şi imediată simetrie se hrănesc marile simetrii, economice, de putere etc.

Iată, în cele ce urmează, o rapidă fişă (filosofică) a dispozitivului, din perspectiva, care se va dovedi utilă abia ulterior, a arhitecturii. Căci ce nu este, azi, arhitectură, cel puţin ca metaforă a unei nostalgii compulsive a construcţiei? Şi, pe de altă parte, în sens invers, ce devine, în aceste condiţii de "metaforizare" epistemică, arhitectura? Oare nu tot ce a fost dintotdeauna: o tehnologie, un dispozitiv de ansamblu, parte, la rîndul lui, dintr-un dispozitiv (întotdeauna) mai vast? Dar ce este, totuşi, un dispozitiv? În calea acestei "fugi" real-metaforice spre infinit, o încercare de "oprire" conceptuală. Freeze!

În cărţulia cu exact acest titlu, Ce este un dispozitiv? (Che cos'è un dispositivo?, Nottetempo, 2006; Qu'est-ce qu'un dispositif?, tr. fr. Martin Rueff, Paris, Payot & Rivages, 2007.) Giorgio Agamben propune următoarea analiză-definiţie, în trepte:

"Este clar că termenul ?de dispozitiv?, atît în modul lui comun de utilizare, cît şi în cel propus de către Foucault, pare a trimite la un ansamblu de practici şi de mecanisme (în egală măsură discursive şi nondiscursive, juridice, tehnice şi militare) al căror obiectiv este să facă faţă unei urgenţe pentru a obţine un efect mai mult sau mai puţin imediat" (tr. fr. pp. 20-21; s.m., B.G.); - "Propun, pur şi simplu, o împărţire generală masivă a fiinţei în două mari ansambluri sau clase: de o parte, fiinţele vii (sau substanţele), de cealaltă parte, dispozitivele în care acestea sînt neîncetat prinse. Pe de o parte deci - pentru a prelua terminologia teologilor -, ontologia creaturilor, de cealaltă, oikonomia dispozitivelor care încearcă să le guverneze şi să le călăuzească spre bine" (id., p. 30); - "Acordînd o generalitate încă şi mai mare clasei deja foarte largi a dispozitivelor lui Foucault, numesc dispozitiv tot ceea ce, într-un fel sau altul, are capacitatea de a capta, captura, orienta, determina, intercepta, modela, de a controla şi de a asigura gesturile, conduitele, opiniile şi discursurile fiinţelor vii" (id., pp. 30-31; s.m.); - "Există deci două clase: fiinţele vii (sau substanţele) şi dispozitivele. Între ele, ca nişte terţi, subiecţii. Numesc subiect ceea ce rezultă din relaţia şi, ca să spunem aşa, din strînsoarea corp la corp dintre fiinţele vii şi dispozitive. ?...? un acelaşi individ, o aceeaşi substanţă pot fi prinse în mai multe procese de subiectivare ?...? Dezvoltării infinite a dispozitivelor, în epoca noastră, îi corespunde o dezvoltare infinită a proceselor de subiectivare" (id., pp. 32-33; s.m.).

Reţinem mai multe puncte nodale: caracterul compozit, transversal, deci extensiv, al dispozitivelor; rolul lor - intervenţia în situaţii de urgenţă; subiectivarea ca miză.

Facem un salt înapoi în timp, în 1988, pînă la un text mult mai scurt, dar intitulat la fel (dar pe care Agamben, deşi nu putea să nu-l cunoască, nu-l citează), "Ce este un dispozitiv?", consacrat mult mai "aplicat" lui Michel Foucault, scris de Gilles Deleuze ("Qu'est-ce qu'un dispositif?", in (colectiv), Michel Foucault philosophe. Rencontre internationale, Paris, 9, 10, 11 janvier 1988, Paris, Le Seuil, 1989, pp. 185-195; republicat in Gilles Deleuze, Deux régimes de fous. Textes et entretiens 1975-1995, ed. David Lapoujade, Paris, Minuit, 2003, pp. 316-325). Analiza este, în mare aceeaşi, dar ne va prilejui cîteva clarificări "strategice" decisive.

Şi pentru Deleuze, la fel ca, mai tîrziu, pentru Agamben, un dispozitiv (în viziunea inaugurală, fondatoare, desigur, a lui Foucault) este un "ghem", un "ansamblu multiliniar", dispozitivele fiind nişte "machines à faire voir et à faire parler", nişte "maşini de vizibilitate şi de discursivitate": "Fiecare dispozitiv are propriul său regim de lumină, modul său propriu în care lumina cade, se estompează şi se propagă, distribuind vizibilul şi invizibilul, făcînd să se nască sau să dispară obiectul care nu există fără ea". Şi, aici, Deleuze numeşte în mod explicit, ca dispozitiv-şef, dacă putem spune astfel, arhitectura.

Orice dispozitiv, în viziunea foucaldian-deleuziană, se caracterizează prin mai multe tipuri de linii. Pe primele două le-am amintit deja: 1^o "curbe de vizibilitate" şi 2^o "curbe de enunţare". "Miezul" strategic, politic îl constituie însă abia relaţia dintre tipurile 3^o şi 4^o, dintre "liniile de forţă", altfel spus puterea, ca "a treia dimensiune a spaţiului, interioară dispozitivului şi variabilă odată cu dispozitivele", şi "liniile de subiectivare".

O linie de subiectivare apare "atunci cînd forţa, în loc să intre într-un raport liniar cu altă forţă, se întoarce asupra ei înseşi, se exercită asupra ei înseşi, se afectează pe ea însăşi": "dimensiune a Sinelui". "O linia de subiectivare este un proces, o producţie de subiectivitate în interiorul unui dispozitiv: un proces care trebuie să se producă, să apară, în măsura în care dispozitivul îl lasă sau îl face posibil": "linie de fugă". Este vorba de un "proces de individuare care are în vedere grupuri sau persoane, prin sustragerea lor din raporturile de forţă instituite şi din cunoaşterile constituite: un fel de plusvaloare. Nu este însă sigur că orice dispozitiv are aşa ceva", avertizează, final, Deleuze. Vom vedea însă că tocmai pentru recuperarea proceselor "fugitive" de subiectivare sînt "dispuse" dispozitivele strict contemporane, în frunte cu cele tehnologic-arhitecturale.

În sfîrşit, pentru Bruno Latour (Re-assembling the Social. An Introduction to Actor-Network Theory, Oxford, Oxford University Press, 2005; Changer de société, refaire de la sociologie, tr. fr. (revizuită de autor) Nicolas Guilhot, Paris, La Découverte, 2006.), "orice lucru (s. a.) care vine să modifice o situaţie dată introducînd o diferenţă devine un actor". Altfel spus, arhitectura ar trebui luată în calcul, analizată ca actor, mai exact ca "actant non-uman", şi aceasta deoarece, dacă "puterea e inegal împărţită", trebuie să ne întrebăm "prin ce mijloace neaşteptate a devenit dominaţia atît de eficientă, cu ajutorul căror vehicule continuă ea să se transporte". În viziunea, din nou, intens, pozitiv foucaldiană, a lui Latour, socialul e instabil, flotant, fluid, volatil: puterea circulă, se constituie, se distruge şi se reconstituie. Stabilizarea, eternizarea, "reproducerea" inegalităţilor şi a asimetriilor nu sînt, ci devin sociale graţie intervenţiei unor obiecte, a unor "actanţi non-umani".

Lume-dispozitiv de urgenţă la care arhitectura participă nu doar ca matrice şi ca metaforă, ci şi ca dispozitiv concret. Trebuie să devenim conştienţi de "colectivele", de "asocierile" de actanţi umani şi non-umani care constituie propriu-zis socialul. Arhitectura-dispozitiv, arhitectura de dispozitiv poate fi interpretată ca un stabilizator de putere, ca un creator de socialitate, ca un cîmp de subiectivare.

Amplasamentele urbane, mediul urban devine tot mai mult, în mod tot mai declarat, mai evident, un dispozitiv. Există o tot mai clară, mai neascunsă devenire-dispozitiv a mediului urban (căci despre "oraş", propriu-zis, nu mai poate fi vorba). O devenire-dispozitiv care este, de fapt, o devenire-media a mediului.

Nu, oare, şi a omului: omul, mediu al normelor umanului? Omul, mediu al sintetizării, al "avatarizării" omului, deci al salvării lui (faustice, evident)?