Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Sînt un om care plăteşte un bilet şi vrea să vadă un film


Adina Popescu, un interviu cu Oana Giurgiu

30.04.2010
Observator Cultural, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oana Giurgiu a urmat facultăţile de Jurnalistică şi de Drept şi încă din timpul studenţiei a lucrat ca reporter la Tele 7 abc. A fost producător de emisiuni la Atomic TV, Prima TV şi Antena 1, de videoclipuri muzicale şi de evenimente - de la concerte pînă la concursuri de ski extrem. A realizat mai multe documentare şi face parte din echipa care organizează anual Festivalul de Film Transilvania de la Cluj şi Premiile Gopo. Ca producător de film, a lucrat la mai multe filme printre care Legături bolnăvicioase, în regia lui Tudor Giurgiu, la coproducţia maghiaro-germană Delta care a fost distinsă cu premiul FIPRESCI, la Cannes, în 2008, la Cendres et sang, debutul regizoral al actriţei Fanny Ardant şi a fost producătorul principal al filmului Katalin Varga, în regia lui Peter Strickland care a primit anul trecut, în 2009, Ursul de argint pentru contribuţie artistică deosebită la Festivalul de Film de la Berlin.


Adina Popescu: Cum înveţi să faci producţie de film în România, în condiţiile în care nu există o şcoală sau nici măcar nişte cursuri de specializare în acest domeniu?
Oana Giurgiu: E clar că nu ai de unde să înveţi teoria producţiei de film în România. De multe ori am fost întrebată: "Le ce work-shop-uri aş putea să merg ca să învăţ teoria producţiei de film?". E o lacună, la noi nu există un sistem în care să înveţi, chiar dacă n-ar trebui să fie neapărat o facultate, căci sînt anumite meserii în care n-ai cum să-ţi dai doctoratul. Nu poţi să-ţi dai doctoratul în producţie de film.

Totuşi, dacă vrei să înveţi să faci finanţări sau să dezvolţi proiecte, adică partea teoretică a producţiei de film, poţi să o faci de unul singur sau ajutat de alţii, inclusiv la work-shop-uri, însă strict partea de organizare a filmărilor este ceva ce nu te învaţă nimeni. Cum să ţii în mînă un proiect, la un mod aplicat, nu poţi învăţa decît la locul faptei şi de la zero, adică de la best boy, "băiatul bun la toate" care este una dintre primele poziţii din departamentul de producţie - poţi ajunge aşa-numitul şef de producţie. Toată lumea crede că este o mare artă ce facem noi la o filmare însă, dacă te uiţi din afară, cu detaşare descoperi că, de fapt, e o industrie. Unul cară, altul lipeşte, unul pune un bec, şapte întind nişte cabluri, se întrerupe curentul... sînt chestiuni aparent minore care devin brusc mai importante decît ceea ce se filmează de fapt.


Dumnezeu există în filmele româneşti

A.P.: Care este experienţa dvs. personală? Cum aţi ajuns producător de film?
O.G.: Am ajuns să fac producţie de film din două mari dezamăgiri profesionale: prima a fost Dreptul, deşi nu am profesat niciodată şi mă bucur că n-am făcut-o, pentru că mi-ar fi fost greu să ţin pasul cu tot ce se întîmplă în acest moment în justiţie, iar a doua a fost jurnalismul.

Pentru producţia de film, mi-a fost de mare ajutor faptul că învăţasem deja două lucruri distincte. Dreptul m-a ajutat foarte tare să mă organizez, apoi cunoşteam partea strict juridică şi este evident că te ajută pe partea de producţie. Jurnalismul mi-a dezvoltat capacitatea de a mă integra imediat într-un mediu, de a şti cum să abordez anumiţi oameni, fără de care nu cred că aş fi avut lejeritatea de a face lucrurile aiuristice pe care le fac acum, căci de multe ori aşa sînt cerinţele unui scenariu. Deseori îmi încep convorbirile telefonice cu oameni necunoscuţi şi de obicei aflaţi în poziţii importante în companiile în care lucrează: "Sînt Oana Giurgiu de la Libra Film. Vreau să vă zic ceva, dar vă rog să nu rîdeţi de mine!".

În 2004, încă lucram ca producător în televiziune şi mi-am dat seama că trebuia să-mi găsesc o altă meserie pentru că în televiziune nu mai aveam cum să mă dezvolt. Producţia de televiziune începuse să însemne brusc numai talk-show-uri, nu mai era nici un challenge pentru mine. Din fericire chiar atunci am primit propunerea să lucrez la filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, ca director de locuri, şi am acceptat. A fost primul meu film.

A.P.: În cazul lui Lăzărescu, era una singură - spitalul, în mai multe variante ale sale.
O.G.: Pentru cine nu ştie, o zi de filmare durează 12 ore în care o armată de oameni năvăleşte într-un loc, ocupă nişte spaţii. Asta nu putea să se întîmple într-un spital adevărat. N-aveam cum să intrăm 100 de oameni pe noapte într-un spital. Aşa că am început să căutăm nişte policlinici, locuri accesibile pe timp de noapte.

Managerii sau administratorii cu care discutam pentru locuri voiau să ştie povestea filmului şi le-o spuneam. Mie background-ul de jurnalist îmi impune nişte coduri deontologice. Nu pot să mint că filmez altceva într-un spaţiu. Pot eventual să îmbrac subiectul cumva, ca să nu pară denigrator. În film sînt şi nume fictive de spitale, cum ar fi Sf. Spiridon, care nu există în realitate, în special acolo unde se întîmplă nişte chestiuni mai delicate. Există nişte trucuri care ţin şi de producţie.

A.P.: Probabil că aţi văzut filmul cu alţi ochi decît un spectator obişnuit.
O.G.: Pot să spun doar că nu mă aşteptam să iasă atît de bine. În prima fază, după ce am citit scenariul, mă gîndeam că va fi un film foarte, foarte plictisitor, de două ore şi jumătate. Însă cînd l-am văzut prima dată, la o vizionare, am fost foarte plăcut surprinsă. În fond, şi eu reprezint publicul şi întotdeauna spun despre mine că sînt un om care plăteşte un bilet şi care vrea să vadă un film.

Totuşi mi-e greu să spun care e filmul românesc care îmi place cel mai mult. Pentru că ştiu foarte multe detalii despre proiecte, chiar dacă nu am lucrat la ele. Pot să zic despre filme doar dacă sînt sau nu corecte. Totuşi, eu cred că Dumnezeu există în filmele româneşti şi că şi-a făcut treaba cu vîrf şi îndesat.


O ţară ideală pentru producţia de film... încă

A.P.: Care a fost cea mai dificilă producţie la care aţi lucrat pînă acum?
O.G.: Pînă la finalul lui 2009, cînd am filmat Undeva la Palilula, aş fi spus că cel mai greu film a fost Delta, filmat în Delta Dunării şi realizat de un regizor maghiar, Kornel Mundruczo. Am învăţat să supravieţuiesc pe un teren necunoscut şi cu nişte repere care îmi erau complet străine. Dacă atunci cînd organizezi o echipă pe uscat ai la dispoziţie, să zicem, 20 de maşini, 10 camioane şi 5 rulote, gîndiţi-vă ce se poate întîmpla cînd nu există decît bărci. Am învăţat din mers foarte multe lucruri, practic am învăţat să navighez şi am devenit un dicţionar de ambarcaţiuni fluviale. Ştiu acum ce înseamnă să acostezi, unde poţi, unde nu poţi, cînd trebuie să anunţi căpitănia, cum poţi transporta anumite lucruri şi cu ce poţi.

Filmul a avut însă o istorie foarte tristă. S-a filmat o jumătate de film, în primăvară, urmînd ca cealaltă jumătate să se filmeze în toamnă, însă actorul din rolul principal între timp a murit. Într-un mod ironic, s-a înecat în Dunăre, la Budapesta, după ce supravieţuise Deltei şi aceluiaşi fluviu parţial îngheţat şi învolburat, în plină iarnă. O poveste foarte tristă, însă un studiu de caz complex pentru un producător de film. Ce faci într-o situaţie de genul ăsta în care ai cheltuit aproape un milion de euro pe o jumătate din film cu care nu mai ai ce să faci mai departe? O iei de la capăt cu un alt actor, însă un milion de euro nu sînt nişte bani pe care să-i recuperezi prea uşor. Trebuie să te lupţi cu un sistem de asigurări, care însă nu-ţi poate asigura filmul în sine. Poţi să asiguri pelicula filmată, însă nu poţi să asiguri valoarea conţinutului ei.

Pînă la urmă, filmul s-a refăcut, cu o altă poveste mai uşor de realizat decît de cea iniţială şi cu alţi actori. Pentru mine filmul ăsta a fost ca o melodie a formaţiei Vama Veche, aceea cu Am să mă întorc bărbat. Eu m-am întors bărbat din Deltă (rîde). Ştiţi cum e să te întorci de acolo după două luni şi să vezi asfalt, să te bucuri că vezi asfalt?

A.P.: Ce avantaje există în România pentru producţia de film?
O.G.: România este o ţară ideală pentru producţia de film... încă. Aproape că poţi să faci orice din orice, oricînd, oricum. Sînt convinsă că asta nu se întîmplă în alte ţări care sînt mult mai strict organizate sau că se pot face anumite lucruri, dar cu nişte costuri exorbitante.

Să încerc să dau exemple care să nu mă incrimineze foarte tare! (rîde). De foarte multe ori nu primeşti aprobări oficiale, aşa că le eludezi. Sau poţi să încalci anumite reguli. De exemplu, trebuia să filmăm o cascadorie şi n-am primit aprobare de la Poliţie. Pînă la urmă am filmat-o şi fără aprobare, pentru că nu trebuia să oprim toată circulaţia, aşa cum credeau ei.

Mai e o poveste simpatică legată de filmul din Deltă. La un moment dat, regizorul voia să filmeze o scenă lîngă un far, iar în Sulina sînt mai multe faruri dezafectate pentru că a înaintat pămîntul în mare şi ele erau practic pe uscat. Am ales un far dintr-ăsta, doar că trebuia imitată lumina circulară a farului, noaptea. Aşa că în timpul zilei nişte tehnicieni au montat nişte lumini speciale care erau comandate de la un pupitru, astfel încît să semene cu lumina unui far. Însă cînd am făcut o probă de lumină, ne-am dat cu toţii seama că noaptea, cînd va fi întuneric, lumina se va vedea de pe mare. Noi chiar creasem un nou far! Şeful tehnicienilor m-a întrebat: "Vapoarele de pe mare ce-or să zică cînd or să vadă lumina asta?". În acel moment m-am albit. Nu aveam altă soluţie. Şi nici nu ştiam ce însemna lumina noastră, căci fiecare far, din cîte am înţeles, transmite un anumit cod. Poate că noi transmitem "Băieţi, veniţi încoace că-i băutură gratis!". Am hotărît să stingem becurile care dădeau spre mare şi să fie aprinse doar cele dinspre uscat şi fie ce-o fi! Pînă la urmă s-a filmat secvenţa, însă a doua zi dimineaţă primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid radioul şi televizorul ca să văd dacă nu cumva a eşuat vreun vapor. Evident că nu avusesem curajul să le spun celor de la căpitănia portului ce aveam noi de gînd să facem noaptea, acolo. Cu siguranţă, n-am fi primit nici o aprobare în acest sens.


Privilegiate personaje secundare

A.P.: Aţi spus că cel mai greu film ar fi fost Delta, dacă nu ar fi existat Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete...
O.G.: Cele două proiecte sînt foarte diferite, iar la filmul lui Purcărete nu doar producţia a fost complicată, ci şi filmul în sine. A fost o singură amplasare, o hală de 10.000 m2, în oraşul Bucureşti, adică în civilizaţie, dar care nu avea curent, nu avea apă, nu avea canalizare. De fapt, o ruină a fostei fabrici Republica, un loc din care zilnic oamenii din cartier încă se mai aprovizionează cu diverse rămăşiţe. Noi filmam şi în jurul nostru se fura. Devenisem cumva colegi de muncă cu cei care furau. În fiecare zi de filmare au fost mii de examene de trecut, din punctul de vedere al producţiei. De exemplu, într-o zi aveam de rezolvat următoarea ecuaţie: trebuia să umplu nişte căzi cu apă caldă, căci actorii urmau să intre în ele dezbrăcaţi, afară fiind -100C, iar eu nu aveam cum să aduc apa caldă de la containerul nostru, pentru că distanţa era mai mare de o sută de metri, iar apa se răcea pe drum. Cum să fac? De bine, de rău am reuşit să aducem o cisternă cu apă călîie şi am filmat, însă după ce actorii ieşeau din apă, le era îngrozitor de frig şi stăteau cu cîte şapte halate pe ei.

Aproape o lună n-am dormit pentru că nu ştiam cum să rezolv chestiunea legată de broaşte. Apăreau mai multe broaşte în diferite momente din film. Problema a fost că au şi animalele astea un ciclu de viaţă şi un anumit tip de comportament. Ştiam că vom începe filmarea pe 15 octombrie şi mai ştiam că broaştele, la un moment dat, prin septembrie, intră în mîl ca să hiberneze. Prin urmare, cum mai puteam eu să inventez broaşte pe 15 octombrie? Deci trebuia să le pescuiesc din august... iar dacă le pescuiam unde le ţineam? Le-am creat un mediu artificial în care ele au trăit pînă în decembrie cînd le-am dat drumul. Au fost 300-400 de broaşte de care au avut grijă nişte colegi de-ai noştri.

A.P.: Filmele iau premii, la rampă ies regizorii şi actorii. V-aţi simţit vreodată un personaj secundar în acest "scenariu"?
O.G.: Te cam simţi personaj secundar, dar pe altă parte m-am gîndit că sînt totuşi un personaj privilegiat, pentru că pe lunga listă a personajelor secundare sînt undeva foarte sus. Filmul presupune în general multe sacrificii pentru fiecare departament în parte şi fiecare om, pe bucăţica lui, consideră un film drept filmul lui. Cred că e foarte important să faci ceva cu simţ de răspundere, ostenindu-te să iasă bine. Iar dacă nu crezi în proiectul respectiv, eşti un personaj trist. E păcat să faci ceva doar ca să-ţi pierzi timpul. Eu n-aş vrea să mi se întîmple aşa ceva, prefer să fac mărgele, îmi face mare plăcere.

De cele mai multe ori la festivalurile mari, producătorul nu este un personaj atît de important. La Cannes, de exemplu, el nici nu există. Pînă la urmă, filmul e cel care contează, iar în film se văd actorii şi e normal să fie aşa. Pe de altă parte, nimeni nu opreşte pe nimeni să se facă actor. Şi e foarte trist cînd se inversează nişte roluri şi cineva din echipa de filmare se crede regizor sau actor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer