După douăzeci de ani. Cronică post-revoluţionară

Ştiu că e o modă. E şi un exerciţiu de memorie. Când îi întrebi ce-şi aduc aminte de la Revoluţie, majoritatea oamenilor se crispează. Unii tac mult. Unii o iau pe-alături. Foarte puţini sunt naturali. Iulia Blaga are calitatea asta. Şi când face cronică de film, şi când îţi povesteşte, între două cafele, despre primul ei pachet de Carpaţi. Are un şarm al ei, de om nefandosit, complet lipsit de vedetisme şi... exuberant, cumva, curajos, voluntar.

A fost... primul meu cobai. În vâltoarea interviurilor post-revoluţionare, cu amprentă de Dumas (adică despre ce, cum şi ce fel, la 20 de ani după '89) eu am ales-o pe ea. Iulia Blaga e critic de film. Unul din cei care-ţi spun verde-n faţă ce şi de ce nu le-a plăcut, sau te fac să laşi totul baltă şi să fugi să-ţi iei bilet la două ore de poveste pe ecran, că merită sigur, oricât te-ar bombăni şeful sau colegii mofluzi că ai plecat de la job mai devreme.

Am întrebat-o cum era, şi ce făcea, şi cum ar fi fost, şi cine-ar fi fost... totul repede şi amestecat, non-jurnalistic, în stilul conversaţiilor noastre "la o ţigară". Mi-a răspuns franc şi aşezat. Fără patetisme. Fără strofocări... într-un fel care mi-a amintit de ce-mi place felul ei de a gesticula, de a vorbi, de a fi Iulia.


Iulia Blaga: Uite, eu, dacă nu era Revoluţia, trebuia să fiu la Sf. Gheorghe, într-o farmacie. Acolo mă arunca repartizarea din 1990, când am terminat liceul. Am terminat Liceul Sanitar la Sibiu, la Farmacie, am luat la facultate din primul an, dar am aflat eu pe urmă că aş fi avut o repartiţie la Sf. Gheorghe şi eram foarte încântată, că ştiam că acolo se fac ţigări Carpaţi foarte bune. Tocmai mă apucasem de fumat şi mă aranja chestia asta - oricum, vroiam să plec din Sibiu, dar Sf. Gheorghe era bine că rămâneam tot în Ardeal. Aşa, nu pot să-ţi zic ce-aş fi făcut acum dacă n-ar fi căzut Ceauşescu. E... imposibil de spus.

Ioana Bâldea: E-adevărat. Dar cum îţi imaginai viitorul tău, pentru că, dincolo de partea asta cu ţigările, care are nota ei de umor, mă gândesc că aveai nişte planuri şi în funcţie de gusturile tale, de lucrurile care te definesc acum?
Iulia: Ştii ce se întâmplă... când eram mică îmi era foarte uşor să-mi imaginez că în anul 2000 vom avea nişte navete spaţiale care seamănă cu cele din Războiul Stelelor, că o să avem mâncare sub formă de pastile - toate chestiile astea păreau realizabile, însă, paradoxal, căderea comunismului nu părea. Eu îmi imaginam lucrurile astea, dar nu şi ziua când n-o să mă mai trezească mama la patru dimineaţă, să mergem la coadă la unt. Probabil că erau, pur şi simplu, mai plauzibile SF-urile astea, pe care ni le închipuiam în paralel cu SF-ul comunist.


Zâmbesc. Ce spune Iulia e amar, dar eu zâmbesc altei amintiri... pentru mine Revoluţia a venit devreme. Momentul e difuz, iar colecţia mea de momente pre-'89 e firavă. Am prins şi eu, însă, exerciţiile de fantezie pe tema "Cum o să fie în anul 2000". Mă văd în uniformă cu pătrăţele, cu picioarele abia atingând podeaua şi coatele bine fixate pe pupitru, desenând conştiincios robotei, oameni cu aripi şi... navete spaţiale. Uitasem lucrurile astea. Uite că Iulia le ţine minte bine... Când mă recompun şi-mi reiau rolul de semn ambulant de întrebare care apasă REC pe reportofon, deja anticipez lucrurile pe care, poate, am şanse să le mai recuperez în conversaţia asta, de la caramele, la sticla de Brifcor şi de la bomboanele CIP la raţele de plastic, accesorizate cu cercuri colorate care, musai, trebuiau aruncate oblic, direct pe gâtul lor lung, de lebădă diformă.


Ioana: Cum s-a conturat destinul tău după '90?
Iulia: Am intrat la facultate, la Filologie, deşi eu vroiam să dau la Filmologie, dar... nu ştiam pe nimeni la Facultatea de Film şi-am zis bine, merg la Filologie şi dau la Franceză, că învăţasem, eram bună şi "aveam condei", cum ziceau profesoarele de română. Şi-aici... vroiam să dau, de fapt, la Cehă, însă mi-a fost frică să dau la Cehă prin Franceză şi-atunci am dat la Franceză - Română şi pe urmă am început să lucrez în presă şi, cumva, lucrurile au venit de la sine... Mie mi s-a întâmplat ce mi-am dorit, pentru că visam aşa ceva - dădeam interviuri în faţa oglinzii, când eram mică, aşa cum fac cam toţi copiii. Deja începusem să prind, la şcoală, engleza, franceza şi dădeam interviuri în mai multe limbi. Eu puneam întrebările, eu răspundeam - ştii cum sunt copiii, histrionici... Povesteam despre cum am ajuns eu în Bucureşti, despre filme, dar asta nu mi-a rămas în cap. După ce am epuizat lista de meserii tipice vârstei - şofer de taxi, actriţă etc. - nu am rămas cu ideea că trebuie să fac jurnalism. Sau cronică de film. Era, însă, probabil, un scenariu care trebuia să se întâmple.


Iulia Blaga e freelancer. Şi-i place. Îi place să-şi facă meseria cu panaş, fără să fie legată de vreo glie corporatistă. Şi-mi place şi mie s-o ascult, să aflu cum era la început, dacă avea emoţii, timidităţi, crispări... Mă uit la ea cu invidia tipică a acelora pentru care cartea de muncă funcţionează exact ca bucăţica de kryptonită asupra puterilor lui Superman - nu-i lasă să zboare.


Ioana: În perioada de început, când se deschideau atâtea posibilităţi noi, mai ales în ceea ce priveşte informaţia, ai fost debusolată?
Iulia: Nu. Şi am avut noroc - să ştii că în presă se pătrundea mult mai uşor atunci decât se pătrunde acum. Eu nu am avut probleme. Mi-a fost greu, asta da. Am lucrat şase luni de zile pe jumătate de normă, dar munceam zi de zi, mâncam un ou pe zi că n-aveam bani de mai mult, fumam Carpaţi şi aveam şi o facultate de făcut. Şi... nu mă plângeam că mi-e greu. Mă plângeam că nu ştiu să fac ştiri, că mă da în judecată Ministerul Învăţământului, că despre el scriam, că nu ştiu să bat la maşină - astea erau problemele mele! De-asta pe mine mă surprinde cumva când văd tineri care au terminat facultatea acuma şi care se simt foarte dezamăgiţi când li se oferă un salariu de 15-20 de milioane.


Fumul ţigării ei călătoreşte până la mine în aburi molcomi şi transparenţi. Cuvintele trec prin el blurate şi se recompun sonor între două lumi. Atunci şi acum. Eu şi ea. Ieri şi azi.


Ioana: O întrebare standard, în conversaţii de genul acesteia, e cea cu plecatul în străinătate. Ai cochetat cu ideea asta?
Iulia: Ohooo... (râde scurt, relaxat, cum râde Iulia - aproape viral de contagios!). Da, am cochetat şi chiar am făcut demersurile. Am vrut să merg să merg babysitter în Germania, prin 1991...

Ioana: ... de ce babysitter?
Iulia: ... asta a fost prima oară când am vrut să plec! (Acum râd eu, lung şi cu hohote). N-am reuşit atunci. Nu m-au mai vrut oamenii ăia când au auzit că sunt româncă şi că fumez... mediu, s-au speriat. Am vrut să plec, la un moment dat, şi în Elveţia. Se semnase un protocol cu un parteneriat România-Elveţia şi am vrut să merg să lucrez ca jurnalist şase luni. Am purtat o corespondenţă, de altfel interesantă, cu un redactor-şef de la un ziar din Geneva. Mi-a spus să-i dau un text şi i-am scris ceva... nici nu-mi dau seama dacă era semi-poetic sau nu (da, chicotim amândouă, spre exasperarea reportofonului care-a pierdut de mult timp orice echilibru al nivelului sonor). Îi propusesem ceva care mie mi se părea interesant... eu vin aici şase luni, îmi daţi o pastilă zilnică şi povestesc cum vede Elveţia un străin care vine să locuiască aici o perioadă. I-am scris un text aşa şi el mi-a zis că franceza mea e foarte bună, dar că nu înţelege ce vreau să spun. Atunci am zis că e clar, suntem din două lumi diferite - mulţumesc, aţi fost foarte drăguţ că mi-aţi răspuns, la revedere!


Vorbim de festivalurile de film şi-mi spune că-i lipseşte România, când pleacă din ţară şi că, la două zile după ce se întoarce, nu o mai suportă. Îi place totul acolo, se adaptează, descoperă lumea prin lentila ochiului ei critic şi o traduce în corespondenţe savuroase, dar ferme, cu puncte de vedere construite angular, care nu lăsa loc niciunei sinusoide echivoce. După un timp, revenim, ca vicontele de Bragelonne, cu întrebări de-acum douăzeci de ani...


Ioana: Unde erai, la Revoluţie?
Iulia: Da' nu pot să uit... A fost foarte ciudat... eu citeam foarte mult în perioada aia, cum îmi imaginez că face toată lumea, la 17 ani şi tocmai citeam Binecuvântaţi animalele şi copiii (mai târziu am văzut şi filmul lui Stanley Kramer, la Cinematecă, şi mi-a plăcut foarte mult). Era apărută la Meridiane. Când a început Revoluţia, la Timişoara, eram exact la partea în care copiii din tabăra aia în care sunt trimişi ajung să elibereze bizonii, iar aceştia, scăpaţi din ţarc, nefiind obişnuiţi cu libertatea, pentru că erau crescuţi în captivitate, nu sunt în stare să fugă, să se îndepărteze de oamenii cu puşti, care vin să-i bage la loc în ţarc. Pe mine m-a trăznit. Mi-am dat seama, pe urmă, că aşa eram şi noi, ştii?


Mi-a mai povestit multe. Cum a fumat prima oară în casă, cu mama ei mult prea absorbită de televizor ca să o mai certe, cum, de la frumos la grotesc şi de la naiv la absurd, a experimentat, în câteva zile, cam toate etapele de maturizare ale generaţiilor de-atunci. Mi-a povestit... multe. Despre ce ne lipseşte azi. Despre sechele. Despre lipsa de politeţe. Despre doctorii care, şi acum, în anii rezervaţi navetelor spaţiale, dacă te duci cu o femeie în vârstă la spital, îi spun "mamaie". ("Parca n-au auzit, în viaţă lor, cuvântul "doamnă"!). Îmi povesteşte cu vocea Iuliei, cea de şaptesprezece ani şi îmi dau seama că... asta-mi place la ea. Poate cel mai mult. Opinia asta bine construită. Unghiul subiectiv. Personal. Proaspăt. Exprimat aproape cu rebeliune, câteodată. Incapacitatea ei, de care nu suferă prea multă lume, de a fi şi altfel decât 100% sinceră.

Cred că de-atunci, de la discuţia despre Revoluţie (nu i-aş spune interviu, parcă e prea pretenţios) n-am prea mai stat de vorbă cu Iulia. N-a fost timp, nu ne-am sincronizat... I-am scris că vreau să public ce mi-a spus ea atunci. Mi-a răspuns că ea nu e vedetă. Eu, care-o ştiu de la televizor şi mă uitam cu sfinţenie la filmele la care-mi zicea ea, de pe ecran, să mă uit, mult înainte să o cunosc, am dat reply de protest. Am convins-o. Şi am scris. Autorul cărţii pe care-o citea Iulia la Revoluţie se numeşte Glendon Swarthout. Nu ştiam. Am aflat de pe net. Am căutat-o multă vreme. N-am găsit-o. M-am gândit să i-o cer ei, dacă o mai are, dar m-am luat cu altele şi am uitat. Mi-a rămas pe creier. Mi-a rămas imaginea bizonilor care nu ştiu să fie liberi. Cărora le-a intrat captivitatea pe sub piele. De câte ori mă gândeam la ea, mă întrebam dacă aşa e şi cu oamenii. M-am convins că da. Nici oamenii nu se schimbă. Nu se dezvaţă. Nu renunţă la ale lor. Am ajuns să cred, cu dezamăgire, în puterea ţarcului.

Pe urmă a venit mail-ul. Un mail vesel, contagios, fără pic de rotocol de fum. De la Iulia. Iulia Blaga. Se lăsase de fumat.