Animatorul elveţian este creatorul a 14 scurtmetraje de animaţie premiate la festivaluri din toată lumea în ultimii 30 de ani. "Tablourile lui animate" sunt considerate printre cele mai influente din lumea animaţiei. Utilizând o varietate de tehnici de-a lungul carierei sale, Georges Schwizgebel şi-a pus amprenta în istoria animaţiei prin aplicarea culorilor acrilice pe celuloid sau şmirghel, creând noi spaţii geometrice şi perspective uimitoare.
Ela Duca: De unde provin toate elementele recurente din animaţiile dumneavoastră: păsările, copacii, scările, jocurile copilăriei?
Georges Schwizgebel: Tot ceea ce-mi place să desenez, păsări, copaci, toate elementele pe care le-ai menţionat, au devenit, de-a lungul timpului, un fel de alfabet. Când îmi vine o idee, nu încerc să o redau într-un mod cât mai ciudat, nou, ci mă întorc la acest limbaj, folosesc elemente familiare.
E.D.: Modurile în care combinaţi culorile cu perspectiva, muzica şi mişcările camerei sunt diferite de la un film la altul. Când credeţi că veţi epuiza aceste combinaţii? Cum reuşiţi să inovaţi?
G.S.: Chiar crezi că sunt foarte diferite? (râde)
E.D.: Da, şi cred că fiecare are personalitatea lui şi exprimă cu totul alt lucru. Nu vă repetaţi.
G.S.: Uneori, un film îmi dă ideea pentru următorul, alteori, folosesc aceeaşi tehnică, uşor evoluată, poate nu prea mult. Este foarte plictisitor să faci acelaşi film. Dacă cineva mi-ar cere să fac un astfel de film, l-aş refuza. Am privilegiul de a-mi face singur filmele.
E.D.: Ce ne puteţi spune despre următorul proiect?
G.S.: Muzica pentru următoarea animaţie există deja. Este vorba despre o parte din Rachmaninov pentru pian şi violoncel interpretată de fiul şi de fiica mea. Muzica m-a inspirat să creez şi povestea. Întrucât am realizat două filme fără poveste, Jeu (2006) şi Retouches (2008), acum simt din nou nevoia să spun o poveste.
E.D.: Asta înseamnă că de acum încolo veţi lucra numai cu poveşti solide, ca, de exemplu, în L'homme sans ombre (2004)?
G.S.: Da, dar povestea a venit din muzică de data aceasta. Muzica e A-B-C-D, A-B-C, aşa că am încercat să inventez propria mea poveste în acelaşi ritm A-B-C-D, A-B-C. La început, vedem un obiect dintr-un anumit punct, apoi vom ajunge să-l vedem din nou, dintr-un punct diferit. Prima mişcare e rapidă, în viteză şi a doua e înceată şi inversată. Vreau să spun că modul meu de a anima este diferit cînd ne mişcăm cu viteză decât cel cînd mergem încet. Apoi repet A-B-C-D, A-B-C şi ajungem în alt punct, total diferit de unde am plecat. E aceeaşi animaţie, dar invers.
Anna Florea: Sunteţi de părere că animaţia şi muzica au mai multe în comun decât orice altă pereche de arte?
G.S.: Au multe în comun. De exemplu, atunci cînd nişte muzicieni cântă Rachmaninov, îi cântă muzica, dar modul lor de a o interpreta este o poveste în sine. Ei spun povestea prin braţele lor. Acelaşi lucru încerc să îl fac eu prin animaţie.
E.D.: Când v-aţi început cariera în animaţie, aţi experimentat cu diferite tehnici vizuale înainte să vă găsiţi stilul specific de acum. De exemplu, în Le vol d'Icare (1974) folosiţi puncte sau în Nakounine, (1986), fotografii. Credeţi că veţi mai încerca să experimentaţi vreodată cu alte tehnici vizuale?
G.S.: Nu sunt sigur. Următorul film va fi tot cu acrilic şi, poate, cărbune. Dar nu am început încă să pictez. După următoarea animaţie poate voi încerca ceva cu plastilină. Sau poate ceva pe computer, dar cu ajutorul unui prieten, pentru că nu mă pricep la computere.
E.D.: Ce părere aveţi despre noile tehnici de animaţie? Sunt sigură că folosiţi computerul pentru montaj şi post-procesare, dar ce părere aveţi despre 3D, de exemplu?
G.S.: Dacă aş fi tânăr acum, bineînţeles că aş folosi computerul mai mult în procesul de animaţie. Este mult mai util pentru că poţi să schimbi totul foarte rapid. Am văzut o animaţie, Milch, de Igor Kovalyov, care m-a uimit! Era desenat de mână, dar digitalizat astfel încât culoarea se schimba foarte rapid. Nu poţi să faci aşa ceva cu pictura. Când am văzut acest film, mi-am dat seama în ce mod poate fi computerul mai bun decât pictura. Nu-mi place 3D-ul de tip Pixar, de exemplu. Bineînţeles, au scenarii atât de frumoase, dar pentru mine animaţia e atât de urâtă! (râde). Nu-mi place nici manga, excepţie făcând filmele lui Miyazaki, care sunt extrem de frumoase. Filmele de acest gen îmi pot plăcea datorită poveştii, dar nu pot să-mi pun aşa ceva pe perete. Este prea digital, prea artificial, şi cu ochii ăia mari - e pentru copii...
E.D.: Deci preferaţi mai degrabă animaţia clasică?
G.S.: Mi-au plăcut foarte mult Persepolis sau Waltz with Bashir, chiar şi 9, 99$. Mary şi Max a fost fantastic... Fiecare foloseşte o cu totul altă tehnică, dar toate au un anumit grad de artisticitate.
E.D.: Care este culoarea dumneavoastră preferată? Sau paleta de culori preferată?
G.S.: Îmi plac culorile saturate. De exemplu, seara, când umbrele devin lungi şi închise. Ca în tablourile lui Edward Hopper. Îmi place contrastul de acest tip - nuanţa închisă a unei culori lângă culoarea luminoasă. Am lucrat în două filme folosind numai culori primare. Galben, roşu, albastru. Când am făcut Fugue (1998), ideea iniţială a fost să încep cu o culoare primară, apoi să o îmbin astfel încât să obţin toate celelalte culori. Dar când am văzut cum arăta desenul în doar trei culori, mi-a plăcut şi l-am continuat aşa.
E.D.: Ştiu că aţi vrut să deveniţi pilot când eraţi tânăr...
G.S.: Foarte tânăr, da... (râde)
E.D.: Şi acest lucru se reflectă în modul dumneavoastră de a altera perspectiva, de a vă juca şi cu mişcarea camerei şi de a mişca spaţiul. Este lucrul dumneavoastră preferat cu care să vă jucaţi?
G.S.: Îmi place să mişc spaţiul. Îmi place să mă joc cu mişcarea în loc, în jurul unui obiect. În L'homme sans ombre există trei animaţii diferite. Prima e mişcarea de fundal, apoi mişcarea în sens invers a umbrei şi apoi totul se mişcă în funcţie de asta. În partea de mijloc a filmului nu e deloc animaţie, numai travelingul pe care îl facem cu personajul. Spre sfârşit, am trecut la camera subiectivă pentru că povestea este despre schimbul umbrei pentru îmbogăţire. Îmi place să mă joc cel mai mult cu mişcările pentru că este un privilegiu al filmului de animaţie. Nu-ţi trebuie un plan sau ceva complicat ca să te pui pe treabă. Poţi să desenezi pur şi simplu.
E.D.: Care este partea dumneavoastră preferată din procesul de animaţie?
G.S.: Începutul e foarte greu. Dar momentul în care filmul începe să aibă propria sa logică şi mă las în voia ei, îmi place foarte mult.
E.D.: Deci începeţi de la o idee şi vă lăsaţi purtat de ea? Vă razgândiţi des? De exemplu, în Le sujet du tableau (1989), nu este foarte clară intenţia dumneavoastră de a ilustra mitul faustian.
G.S.: Da, ai dreptate, nu îţi dai seama de asta în final. Asta a fost demult şi nu am avut o schiţă pentru acea animaţie, aşa că nu am relizat ce se putea întâmpla. În mod normal, acum, fac o schiţă de animaţie mai întâi şi îi întreb pe câţiva ce înţeleg. Şi, de obicei, înţeleg altceva decât ce vreau eu să arăt. Prin urmare, corectez şi schimb. Trebuie să am puţin timp să-mi revin.
E.D.: Cui cereţi de obicei opinia?
G.S.: Prietenilor mai mult, dar depinde. Nu trebuie să ştie despre ce e vorba. Dacă ştiu povestea, atunci nu mai e un test reuşit. Colegul meu, Claude Luyet, care face şi el animaţii, este un foarte bun critic. Îmi place să îi arăt lui prima dată filmul şi să aştept o reacţie.
E.D.: Aveţi de gând să realizaţi un lungmetraj de animaţie?
G.S.: La început mă gândeam că voi ajunge în acel punct. Cu timpul, mi-am dat seama că probabil nu voi face un lungmetraj, pentru că modul de a povesti este foarte diferit. Trebuie să ai un scenariu bun, mulţi oameni şi o mulţime de bani. Există problema cu producţia şi finanţarea şi nu vreau asta acum. E prea complicat. Dar un prieten mi-a spus, de curând, că aş putea să îl fac şi singur cu ajutorul unui computer. Prin urmare, nu sunt împotriva ideii de lungmetraj, dar genul de poveşti pe care le-am abordat până acum sunt bune pentru scurtmetraj. Trebuie să ţii publicul cu o poveste solidă aşa că prefer să experimentez încă cu o idee pentru câteva minute de film. Nu am un plan anume şi nu sunt complet decis într-o anumită direcţie. Ştiu că am posibilitatea să fac aşa ceva cu bani puţini şi cu un computer. Cred că este posibil, cu o idee bună.
E.D.: Care dintre filmele dumneavoastră vă place cel mai mult?
G.S.: Următorul! (râde)
E.D.: Cum vi s-au părut reacţiile la proiecţii şi la masterclass? Aţi fost surprins?
G.S.: Participanţii de la masterclass au fost foarte atenţi. Mi-a plăcut acest public. Am fost surprins în sensul bun al cuvântului deoarece au venit mulţi oameni, au pus întrebări, nu au adormit... (râde)
E.D.: Ce impresie v-au făcut publicul românesc şi festivalul?
G.S.: Sunt foarte tineri! Asta m-a izbit când am văzut pentru prima dată publicul de la Patria. Şi e foarte bine!