Dialog despre Venea din timpul diez

Pentru ediţia nord-americană a romanului Venea din timpul diez, aflat în curs de apariţie sub titlul Coming from an Off-Key Time, la Editura Universităţii Northwestern, prezentarea editorială consemnează, între altele, astfel: "The fall of communism in Eastern Europe in 1989 marked, in one famous formulation, the «end of history.» In his apocalyptic novel Coming from an Off-Key Time, Bogdan Suceavă satirizes the events in his native Romania since the violent end of the Ceauşescu regime that fateful year. Suceavă uses three interrelated narratives to illustrate the destructive power of Romanian society's most powerful mythologies. He depicts madness of all kinds, but especially religious beliefs and their perversion by all manner of outrageous sects. Here horror and humor reside impossibly in the same time and place, and readers experience the vertiginous feeling of living in the middle of a violent historical upheaval."

Într-un număr din decembrie 2009 al Observatorului cultural, Péter Demény scria despre ediţia maghiară a romanului Venea din timpul diez că a avut "un succes surprinzător în Ungaria" şi căuta o explicaţie a acestui interes din partea criticii. Concluzia lui a fost că acest roman "datorită împrejurărilor favorabile, a reuşit să îmbine elemente ale mentalităţii româneşti exportabile literar. Preluabile şi, ca să zic aşa, «empatizabile»." Traducerea în maghiară a apărut la Noran Kiado, iar cea în bulgară la Paradox Publishing Group. În aprilie 2010, ediţia a doua a romanului Venea din timpul diez a apărut la Editura Polirom. Dialogul de faţă a avut loc prin email în perioada martie-aprilie 2010 şi a fost realizat pentru LiterNet.


Beatrice Lăpădat: Ţi-ai propus ca ironia să domine întreaga acţiune a romanului Venea din timpul diez de la bun început sau a fost mai degrabă ceva inevitabil, având în vedere subiectul? Consideri că romanul ar fi fost ratat dacă tratai temele cu gravitate nedisimulată şi fără echilibrul indus de umor?
Bogdan Suceavă: De la bun început planul a fost ca romanul să fie o comedie. Mi se pare că toată povestea ar fi fost imposibilă fără recurs la ironie, cu bune doze de auto-ironie, căci nu mă exclud de la nici una dintre metehnele decriptate-n carte... Sub haina comediei, am încercat să reunesc o clasificare cât mai completă a exagerărilor, de nu cumva a extremismelor, pe care mi le-am amintit din vremurile primei tranziţii din România. O clasificare a tuturor lucrurilor extreme care m-au iritat sau m-au atras (căci se poate fie una, fie alta), pe care le-am văzut sau cărora le-am fost martor. Erau primii ani de după revoluţie, am fost acolo, am văzut tot. Îmi plac teoremele de matematică al căror ţel e un răspuns definitiv, eventual o listă precisă de cazuri care să dea clasificarea obiectelor dintr-o anumită clasă. Cred că e o idee ce aparţine mai degrabă istoriei ideilor ştiinţifice decât comediei, şi cred că ar putea fi trasată înapoi în timp până la Categoriile lui Aristotel. Problema se poate enunţa astfel: "În condiţiile manifestării unui fenomen, să se stabilească toate clasele sub care s-ar putea manifesta acesta." Eram doctorand la Michigan State University şi primisem ca temă o lungă listă de articole ştiinţifice de geometrie diferenţială pe care-mi făceam şcoala. Mi s-a părut că între cele care plăceau cel mai mult conducătorului meu de doctorat erau acelea care produceau clasificări.

Principala mea problemă prin 1999 şi 2000 era că simţeam că nu mă mai pot întoarce în România, pentru că nu aş putea să-mi cresc copilul acolo aşa cum mi-aş fi dorit. Ca să-mi răspund satisfăcător întrebării "de ce e aşa" aveam nevoie de o clasificare a acelor excese care mă stânjeneau şi care mi se păreau că desfigurează realitatea. Iar exprimarea lor trebuia să îmbrace o haină literară. Nu trebuia să fie un roman lung, pentru că nu-mi propun să impresionez pe nimeni cu opuri-diluviu, ci să spun un adevăr. Iar adevărul constă tocmai în acea clasificare. Ar fi putut să aibă zece pagini, dacă mi s-ar fi părut că răspunsul e complet astfel, dar chiar am avut nevoie de mai mult spaţiu. Clasificarea trebuia să acopere toate extremele lumii româneşti şi să fie minimală, ca să nu plictisească cititorul.

Corespunzând unei lumi în care sondajele de opinie puneau pe primele locuri Biserica şi Armata, am simţit nevoia să incorporez în poveste deopotrivă structurile bisericeşti şi cele militare: o parte din primul plan trebuia să le aparţină. Dacă ar fi fost un roman lipsit de ironie, cred că soluţia literară ar fi fost catastrofală. Recursul la umor era o necesitate, era impus de natura temei. Cărţi disperate pe tema asta s-au mai scris. Şi un episod crucial în roman trebuia să fie când unul dintre ofiţerii serviciilor secrete care urmărea toate aceste "nebunii" îşi pierdea minţile la rândul lui. Scena trebuia să fie zenitul ironiei: cel care ajunge să le vadă pe toate acestea nu poate sfârşi altfel decât nebun. Deci, naratorul cărţii este zdravăn? Ironia mergea astfel până la structura fundamentală a romanului, căci acela care îşi propune să le cuprindă pe toate e chiar naratorul. Şi, dacă le-a cuprins pe toate, iar cel care le cuprinde pe toate riscă să înnebunească, mai putem noi, ca cititori, să avem încredere în el?

B.L.: După cei şase ani de la prima ediţie, cum te mai raportezi la "ţicnelile" descrise în carte? În ce măsură s-a vindecat lumea de la porţile Orientului de ele?
B.S.: Multe dintre ţicnelile cu pricina nu sunt nici măcar specific româneşti. Românească în carte e culoarea lor, combinaţia lor posibilă imediat după 1990. Să ne înţelegem: toate acele nebunii sunt universal umane. Nevoia de identitate tribală, de a te şti purtătorul unui idiom vechi de şapte mii de ani (afirmaţie care e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, şi mai sunt oameni care încă o susţin în discursuri care nu sunt impregnate de ironie), pare a fi o ispită universală. Exagerarea cu pricina e de găsit prin diverse locuri; la Budapesta am auzit de la dl Lajos Parti Nagy că se poartă şi la dânşii. Orice formă de aroganţă provincială are o componentă de acest tip, de parcă tracomania epidemică ar fi contaminat planeta.

Cât despre metehnele României, cred că nu s-au remediat chiar toate problemele, pentru că trecerea timpului nu e numaidecât un leac. Trăim nişte timpuri extraordinare, când marile taine ale materiei se desfac înaintea ochilor noştri, când a fost decodificat genomul uman, a fost demonstrată teorema lui Fermat, a fost demonstrată conjectura lui Poincaré, trebuie să rămână ceva probleme şi viitorimii. Iată o problemă care ne apare drept mult mai dificilă decât conjectura lui Poincaré: cum să se termine autostrăzile proiectate în România? Ce vindecare a culturii române ar fi de imaginat astfel încât să permită completarea acestui scop?

B.L.: Ţi s-a întâmplat ca pe parcurs, prin actul propriu-zis al scrierii, să priveşti cu mai multă simpatie sau îngăduinţă situaţii şi personaje pe care intenţionai să le tratezi mai aspru? Sau, din contră, să găseşti mai multe valenţe negative într-un personaj aparent inofensiv?
B.S.: Tu presupui, probabil, că scrierea ar fi fost liniară, că a venit în ordinea naturală a capitolelor. La alte cărţi ale mele aşa s-a întâmplat, de pildă, la Vincent nemuritorul am scris pasajele mai în ordine decât de obicei. Dar scrierea textului de la Venea din timpul diez a cunoscut o ordine lăuntrică spectaculoasă. E o carte scrisă în mare parte de un student în Michigan, o carte scrisă vara. În mai 1999, înainte de examenul comprehensiv de geometrie riemanniană pe care aveam să-l dau cu comisia mea de teză, am scris nuvela Să auzi forma unei tobe, cea care avea să dea tonul pe care l-am păstrat în roman. Aceasta a fost descoperirea. Am importat două lucruri de acolo: tonul şi un personaj (iar personajul a fost inspirat din cineva foarte real, dintr-o umbră care mi-a însoţit anii studenţiei). Dar de ton aveam absolută nevoie. Apoi, prin 2000, am avut viziunea scenei de pe Dealul Mitropoliei, crucificarea lui Vespasian Moisa. Andrei Simuţ s-a prins foarte bine atunci când a punctat că acel pasaj din capitolul 21 e esenţial pentru arhitectura cărţii; toate acele întorsături ale situaţiilor corespund unei ramificate discuţii pe cazuri, corespondentă clasificării de care îţi povesteam mai sus. Încetul cu încetul am început să văd sectele, una câte una.

Am lucrat, aşadar, înapoi, de la final către episoadele precedente. Mi le imaginam ilustrând nu atât partidele politice de pe eşicherul tranziţiei, cât ispitele ideologice întru extrem zidite în perspectivele acelor partide. Ce mină de aur aveam acolo! (Şi, cumva, ce trist pentru realitate.) Am început să colectez idei nebune al căror singur numitor comun e că s-au exprimat în perioada primilor ani ai tranziţiei. Am încercat să le organizez, să le sistematizez, să le topesc una-ntr-alta. În primă instanţă, nu ştiam încă structura pe care o va avea povestea, sau romanul, sau ce va fi fost să iasă, dar apoi am fixat liniile mari ale planului. Cred că prin 2001 am recitit unele părţi din Noul Testament, iar Craii de Curtea-Veche era o carte pe care o citeam cel puţin o dată pe an (mai încolo a fost înlocuită de Lord of the Rings). Ce-ar fi putut să iasă dacă toată această combinaţie de lecturi tindea spre convergenţă, în atmosfera de intensitate intelectuală pe care munca de cercetare, materializată în elaborarea tezei, aşa cum se practica la Michigan State, putea să-l aducă?

Planul cărţii a apărut în 2000 şi a suferit câteva modificări, dar minore. De prin 2002, personajele erau foarte reale şi au început să-mi spună singure ce doresc să facă. Mă trezeau noaptea când aveau ceva de spus şi-mi porunceau să scriu pe fişe. Au fost momente când notam şi râdeam. Dacă mi s-a schimbat părerea despre ele? Probabil că da, pentru că mi-e greu să cred că am rămas în tot intervalul acela, de cinci ani, la o aceeaşi părere.

B.L.: Ce te-a determinat să îţi schimbi părerea şi în ce măsură?
B.S.: Perioada în care am scris Venea din timpul diez a fost un interval extrem de intens. Aveau loc schimbări majore în viaţa mea de la o zi la alta. În 2002, am terminat doctoratul la Michigan State şi nu ştiam în ce parte voi merge. Pentru o vreme am cochetat cu ideea unor burse postodoctorale. Nu am acceptat niciuna dintre acele oferte, am preferat să lucrez într-una dintre universităţile sistemului California State University. Şi în toată perioada aceea citeam ştirile de acasă în fiecare zi. Întoarcerea lui Ion Iliescu pentru cel de-al treilea mandat, în perioada 2000-2004, a fost pentru mine o mare surpriză. La finele romanului sunt marcate locurile unde am scris: în Michigan, în Arizona, în California. A fost o bătălie extraordinară cu acel text şi e foarte probabil că schimbările din viaţa mea personală influenţau şi viziunea asupra romanului.

B.L.: Crezi că se poate construi un roman la fel de interesant despre Bucureşti fără dimensiunea "ţicnelii"? Sau crezi că "ţicneala" face parte dintr-o mitologie a oraşului fără de care Bucureştiul nu ar mai fi la fel?
B.S.: Înainte de răspunsul propriu-zis, două cuvinte despre Mateiu. Cum ziceam, pe vremea aceea citeam şi reciteam aproape continuu Craii de Curtea-Veche. Era imposibil să nu cad peste pasajul respectiv şi să nu mi se pară că rezonează cu problema pe care o studiam eu: de ce a luat-o lumea românească atât de razna după 1990? Am încercat să scriu despre Bucureşti şi fără dimensiunea ţicnelii, am scris câteva nuvele. Mă refer la Imperiul generalilor târzii şi la În Bucureşti, când se lasă seara. Am scris şi poeme despre Bucureşti. De fapt, cred că majoritatea textelor mele literare sunt despre oraşul ăsta, pe care l-am iubit şi-l iubesc încă, deşi a devenit imposibil şi greu de locuit în el. Sau poate iubesc numai monografia lui Gheorghe Crutzescu despre acest oraş, efectele acelei monografii asupra imaginarului nostru. Mitologii urbane, spui? Bineînţeles, suntem exact acolo. Şi mai era ceva. Nu ţi-aş spune o noutate dacă aş menţiona că lumea românească tinde să păcătuiască prin discontinuitate. Cum ar fi, întru o binecuvântată schimbare, să depunem eforturi continue în câte o direcţie? Nu m-aş gândi la continuarea Crailor de Curtea-Veche, căci nu de ceva atât de explicit mi se părea că ar fi fost nevoie, ci de o adâncire a temei printr-o extensie literară care să reviziteze principiile ultime pe care e clădită cartea aceea. Cum se poate construi pe un cadru cultural ca acela al Bucureştilor? Mi-am dorit să construiesc astfel.

B.L.: În ce punct se creează legătura dintre Venea din timpul diez şi Bucureştii din Craii de Curtea-Veche, roman din care ţi-ai ales chiar motto-ul?
B.S.: E acelaşi oraş, la o distanţă de optzeci de ani. E acelaşi spaţiu literar, în care Paşadia nu a făcut copii, dar Pirgu a făcut mulţi, Pirgu a lăsat mai mulţi urmaşi ideologici decât Marx. A dispărut nobleţea, căci fără tema moştenirii nobiliare Craii de Curtea-Veche n-ar fi fost nimic. Nobleţea e inexistentă, onoarea (militară sau profesională sau clericală) e o abstracţiune. Cine a spus oare că anii treizeci din veacul trecut au fost punctul maxim al culturii române? Uite, asta e încă o afirmaţie extremistă, din cenuşa căreia se poate produce material de comedie, care se presară peste spaţiul literar ce decurge din universul Crailor, şi cu asta mixaju-i gata...

B.L.: Să plângem sau să râdem după ce citim Venea din timpul diez?
B.S.: Depinde ce sentimente ne inspiră coabitarea cu nucleul tare al unei culturi moi.

B.L.: Care este nucleul tare al culturii române?
B.S.: În cultura română, nucleul tare aparţine celui care ţipă cel mai tare.

B.L.: Ce ar raporta motanul roşcovan despre romanul lui Bogdan Suceavă?
B.S.: Probabil că ar zice cam aşa: "Domnule colonel, textul acesta nu a fost scris în zona aflată în responsabilitatea mea. Cu colegii de la New York aţi discutat?"

B.L.: De ce, dintre atâtea mistificări petrecute în anii '90, te-a preocupat atât de mult tocmai analiza cultului exagerat faţă de figura lui Ştefan cel Mare?
B.S.: Era cam pe vremea când eu dădeam examenele de analiză funcţională şi de ecuaţii cu derivate parţiale (pentru domniile voastre, filologii de stil nou: asta înseamnă anul III pe stil vechi) şi mi-a venit ideea constructivă de a lăsa examenul de analiza funcţională pe toamnă, deoarece în sesiunea aceea se strânsese enorm material. Era vara lui 1992... Pe vremea aceea, România avea sute de partide şi o naţională de fotbal care putea lega mai mult de trei pase consecutiv... Pentru că luam în serios chestiunea, aveam viaţă grea cu acel curs de analiză funcţională, a cărui importanţă matematică o pricepeam eu foarte bine, era un curs care mi-a plăcut mult (predat de Ion Colojoară, seminar de Walter Farkaş), dar nu înţelegeam toate demonstraţiile din teoria spectrală. Nu le simţeam, nu le asimilasem bine. Îmi era clar că mă confrunt cu ceva profund care nu trebuie asimilat repede. În perioada aceea s-a întâmplat. Era într-o sfântă zi de duminică, am deschis televizorul, se transmitea în direct o frumuseţe de slujbă cu un întreg pluton de înalte feţe bisericeşti strălucind cu toată extravaganţa Bizanţului, frumos aliniaţi în front în faţa unor icoane din care izvora toată slava Ortodoxiei. E imposibil să nu te emoţioneze o icoană cu cei ce poartă numele de Brâncoveanu.

Dar canonizarea lui Ştefan cel Mare era altceva, mi s-a părut a trece dincolo de hotarul tărâmului religios, mai precis, mi s-a părut a fi un act politic. Cum adică un sfânt politic proclamat în 1992? Nu era asta o idee medievală care se exprima în plin postmodernism? Pe lângă asta, mi s-a părut că a fost o formă politică de a exprima interesul Bisericii Ortodoxe Române în reiterarea unităţii spirituale cu acei credincioşi din Republica Moldova cărora ar fi putut să le pese de astfel de lucruri.

Pentru cine citeşte istorie, şi eu începusem de pe atunci să citesc mai multă istorie decât matematică, situaţia era cumva paradoxală, pentru că personajul real Ştefan cel Mare, cel din veacul al XV-lea, numai sfânt in training nu păruse contemporanilor săi. Dacă i-ai fi fost contemporan, te-ai fi aşteptat că va avea statui peste tot prin ţară, dar nu icoane. Dacă i-ai fi întrebat pe contemporanii lui Ştefan cel Mare care ar putea fi top 10 est-europeni ce vor fi canonizaţi, e posibil ca marele atlet al creştinătăţii să nu fi prins lista. Dar în chestiunile sfinţeniei nu e ca la admiterea de pe vremuri de la facultate, ci survin şi miracole. Am fost convins chiar atunci, pe loc, că Biserica Ortodoxă nu canonizează voievodul real, ci evoluţia legendei sale în imaginarul colectiv, cam aşa cum o să facă probabil când îl va canoniza şi pe Ion Iliescu, dacă excelenţei sale i-ar veni cumva ideea să se pocăiască şi să se căiască sincer în ultimele sale clipe. Şi dacă ar zice deodată, cu chipul transfigurat de puterea rugăciunii: "Aşa e, probabil au murit unii din pricina mea, dar iată, Doamne, mă căiesc şi braţele spre Tine le înalţ cerşind cerească iertare." Ceva de genul acesta.

Pe vremea aceea nu existau încă volumele lui Lucian Boia, cele care explică foarte bine istoria acestei evoluţii a ideilor, dar existau cântecele cu Doamne a toată Moldova, nu te-am făcut de ruşine, pe care le puteai auzi la gura metroului, acolo unde se strâng rudimentele sufletului naţional precum peştişorii din acvariu spre sursa cu oxigen. Legenda era acolo, bine implantată în imaginarul colectiv de toate lecţiile de istorie de clasa a IV-a, cele pe care le ascultase tot poporul. Şi mai era ceva. Era complexul unui trib amărât, un trib de la marginea istoriei, care nu avusese niciodată sfinţii lui, care nu avusese niciodată o pilă solidă pe lângă Împăratul celest. Biserica Ortodoxă se străduia, cu tot arsenalul de public relations pe care televiziunea modernă îl oferea într-o ţară cu un singur canal de televiziune, să recâştige teren şi să recompună, din bube, mucigaiuri şi noroi, chintesenţa acestei pile.

Dacă am vreo problemă, aceasta nu este cu Ştefan cel Mare cel real, cel îngropat la Putna, eroul real de la Podul Înalt, strategul din istoria reală, ci cum au transformat imaginea lui politicienii români, clerici şi mireni, într-un moment când Ştefan cel Mare, cel real, nu poate fi întrebat ce părere are despre această evoluţie a lucrurilor. Mă deranjează amestecul categoriilor, mai ales când acest mixaj voit devine vector de campanie electorală. Căci momentul respectiv nu era unul oarecare. Canonizarea aceea a precedat alegerile din toamna lui 1992, în care au concurat şase candidaţi la alegerile prezidenţiale. Contemplam pe atunci foşgăiala unui mediu politic de o agitaţie şi de o complexitate a cărei anvergură era de nebănuit înainte de decembrie 1989.

Pentru o vreme, la începutul anilor nouăzeci, tot acel discurs naţionalist-ortodoxist mă impresiona, mă atrăgea (în sensul că mă uitam la el cu gura căscată, încercam să mă regăsesc în el, citeam mulţi autori interbelici, încercam să înţeleg, şi am sfârşit prin a scrie cartea aceasta), tocmai pentru că lucrul cel mai facil era să te laşi dus de ape. Ce e mai frumos decât să te agăţi de datul etnic şi să nu te mai gândeşti niciodată la nimic altceva! Cred că starea naturală a fiinţei umane e de inerţie comodă a intelectului în coordonatele culturii în care se întâmplă să se nască şi cred că e nevoie de un serios efort de inteligenţă şi de creativitate ca un individ să se extragă de acolo sau să izbutească să privească lucrurile critic. La un moment dat s-a întâmplat ceva, a avut loc în mine o ruptură şi nu am putut să mai cred. Am început să am mari reţineri. Am început să plănuiesc să plec din România. Era o formă de a spune, în faţa acestor icoane pe care le simţeam minţite: opriţi cursa, vreau să cobor.

B.L.: "Coborârea" prin alte spaţii a contribuit în vreun fel la imaginea ta asupra societăţii româneşti, aşa cum o redai tu în Venea din timpul diez? Dacă rămâneai în România, crezi că percepţia ta asupra "ţicnelilor" din Venea din timpul diez ar fi fost diferită?
B.S.: Am plecat în 1996 ca să-mi fac doctoratul. Nu am emigrat, ci am plecat pentru că am urmărit o idee (în care cred şi azi) şi pentru că mi-am dorit să lucrez cu cel mai îndrituit s-o abordeze. Am avut parte de o perioadă solară în anii mei din Michigan... A trebuit să plec, pentru că, deşi aveam un loc de muncă la Universitatea Bucureşti, la catedra de specialitate, simţeam că mă sufoc, că mă îndrept spre un potenţial compromis de calitate. Începusem să percep că multe dintre deciziile pe care le iau la Bucureşti sunt înrădăcinate în compromis. Am preferat să trec prin examenele şcolii doctorale şi prin dificultăţile concurenţei universitare din SUA decât să continui într-o atmosferă confortabilă, pe teren propriu, dar care venea la pachet cu un ambient sufocant sub multe alte aspecte. O falie de natură morală începuse să mă despartă de realitatea românească. Ceva nu era în regulă, începusem să "văd enorm şi să simţ monstruos". Aş răspunde întrebării tale astfel: că a fost o evoluţie care a avut loc în paralel, în planul ideilor ca şi în lumea reală.

B.L.: Miruna, o poveste (din care puteţi citi un fragment aici - nota LiterNet) şi Vincent nemuritorul (din care puteţi citi un fragment aici - nota LiterNet) nu se mai ocupă de metehnele societăţii româneşti, cu toate că acest spaţiu a rămas şi în anul 2000 la fel de ofertant din punctul de vedere al mecanismelor "ţicnelii". A devenit aceasta o temă epuiza(n)tă pentru tine?
B.S.: Nu mi-am propus niciodată să continui o temă sau un stil, şi în nici un caz să multiplic nenecesar cărţi care să curgă pe o aceeaşi temă. Fiecare dintre aceste romane răspunde unei întrebări literare diferite. Venea din timpul diez reprezintă un punct de vedere asupra anilor nouăzeci, imediat după schimbarea de regim politic; Miruna, o poveste, consemnează stingerea societăţii tradiţionale româneşti şi explorează memoria comunităţii rurale cu mijloacele culturii orale, iar Vincent nemuritorul e o poveste declanşată de o temă veche de când lumea, împinsă la limită şi realizată cu mijloace literare aparent S.F.

Fiecare dintre aceste subiecte a fost, la vremea respectivă, foarte important pentru mine. Nu cred că poţi scrie un roman decât dacă simţi că o temă e de maximă importanţă pentru tine la momentul scrierii ei. Trebuie să te dedici total temei, să te preocupe până la obsesie, să-ţi ocupe nopţile şi zilele. Abia când te imersezi total într-un subiect poţi scrie despre el dinlăuntru. Probabil că, dacă aş simţi că problema pe care o aminteşti tu e din nou pentru mine crucială, aş reveni la ea. Dar eu nu mai trăiesc într-o legătură atât de strânsă cu România ca acum câţiva ani.

În perioada când am elaborat Venea din timpul diez, problemele politice şi ideologice ale lumii româneşti mă interesau total. Mă intriga şi mă jignea afirmaţia că momentul maxim al culturii române a fost reprezentat de anii treizeci, anii de maxim fanatism ideologic de vreodată din România. Azi, apar cărţi pe care aş fi făcut febră citindu-le de-ar fi apărut acum zece sau cincisprezece ani, dar nu mă mai interesează la fel. O conexiune s-a rupt între timp. Şi nu cred că e doar faptul că eu trăiesc în California, cred că mulţi simt la fel, indiferent unde trăiesc şi lucrează. Simţi că toată nebunia asta pe care o vezi în spaţiul politic românesc nu te priveşte personal, că se desfăşoară într-un spaţiu abstract cu care nu te vei intersecta niciodată. Visezi o lume lipsită de excese, te vrei ferit, cauţi arhitectura echilibrului. Deja dacă pun problema astfel, poţi să vezi că n-aş mai putea scrie un roman la fel ca acesta în 2010. Nu mai am acelaşi raport de profundă implicare cu realitatea politică românească. Metehnele pot fi acolo, privirea mea s-a schimbat.

B.L.: Cum crezi ca se va raporta generaţia fiului tău la roman peste 10 ani?
B.S.: Cred că va ajunge să fie citit ca un roman istoric, ca un soi de mărturie asupra unor ani extremi. Cred că unii cititori vor avea sentimentul că am exagerat, că nu e posibil să fi existat atâta demenţă în România tranziţiei. Li se va părea că haosul respectiv e artificial, de un exotism căutat. Păcat că nu-i aşa. Aş vrea eu să fie un roman suprarealist, dar nu e. De la un punct încolo, cred că n-am să mai explic nimic. Şi mai e ceva. Fiul meu creşte într-o altă cultură decât părinţii lui. Prima lui limbă nu e româna. Pentru el, probabil că eliberarea de mitologia statului naţional-unitar, versiunea din perioada naţional-comunistă, nu va mai prezenta niciun interes. Pentru noi, însă, e un act necesar, e o temă majoră. E o eliberare de care avem nevoie ca să putem gândi normal. A trebuit să scriu despre toate ororile ideologice care m-ar fi putut atrage, să le descriu pentru a le exorciza. A trebuit să ard toţi demonii care m-ar fi putut atrage vreodată. Sper din toată inima ca peste ani ele să nu aibă o influenţă mai mare decât are azi zeul hittit al furtunii asupra buletinului care anunţă starea vremii.


Citiţi un fragment din cartea Venea din timpul diez, de Bogdan Suceavă.
Citiţi un alt interviu pe marginea cărţii Venea din timpul diez.