În anii '80 a lucrat la o firmă de comerţ exterior, un "domeniu sensibil" pentru că venea în contact cu străinii. I s-a cerut din nou să completeze o listă cu părinţii, fraţii, surorile, mătuşile şi unchii pe care îi avea. Ca să fie sigur că declară mereu acelaşi lucru, s-a decis să facă o copie de mână a acelei fişe. O mai are şi azi sub forma unor tabele scrise de-a lungul unor foi de matematică, într-un caiet studenţesc în care a completat, pentru fiecare în parte, datele de naştere, ocupaţiile, locurile de muncă, averile. Pentru el a găsi datele membrilor familiei însă nu era o simplă obligaţie faţă de stat. Devenise o nevoie de a completa legătura sa cu trecutul. Mult timp, încercările de a afla mai multe de la rudele pe care le avea în viaţă se dovediseră fără rezult. Până toamna trecută, când a mers în Sibiu, oraşul în care a copilărit, la un parastas din familie.
A găsit acolo un geamantan cu acte vechi pe care nimeni nu le mai vroia. L-a adus cu el la Bucureşti şi, după două săptămâni, l-a deschis. A găsit în el acte ale tatălui său, cereri de angajare, autobiografii scrise de mână şi o notiţă datată 10 octombrie 1954. Dorin şi-a dat seama că de aici trebuie să înceapă căutările. Descoperise fraţii bunicului din partea tatălui. De pe crucea din cimitirul satului Sibiel, în care era îngropat bunicul său, a putut afla că acesta se născuse în 1866 şi murise în 1927. Şi tot de acolo a descoperit că pe străbunicii lui îi chema Nicolae şi Maria Petra. E cea mai veche informaţie pe care o are. S-ar bucura să poată merge în spate, până la descoperirea soldatului roman care o curta pe femeia frumoasă din Sarmisegetuza şi din iubirea cărora a ieşit primul purtător al numelui Petra. Odată, a aflat de la tatăl lui că neamul lor ar veni din zona Sarmisegetuzei. Dar asta e mai mult o legendă, nu are nicio dovadă clară. E adevărat că a găsit pe o hartă de pe la 1200 un sat pe nume Petra. Dar el nu era în definitiv reprezentat decât de un punct pe o bucată de hârtie. Mai plauzibilă pare explicaţia că numele său de familie ar veni de la cărătorii pietrelor de zona munţilor la şes, pentru construcţii. E greu să descopere foarte multe despre generaţia care a precedat familia străbunicilor. Ceea ce poate să facă mult mai uşor însă e să completeze, pentru fiecare din fraţii bunicului, lista descendenţilor. Dorin visează să-i strângă într-un tablou pe toţi şi să lase moştenire acest obicei, al întregirii unui arbore genealogic cu numele copiilor Petra. Cele mai noi "rămurele" au acum doar câteva luni.
***
"În geamantan am găsit şi nişte scrisori de dragoste ale părinţilor lui", îmi spune Irina Petra, soţia lui Dorin. "Astea sunt drăguţe. Mai ales că, dacă îi ştii vârstnici, sobri, nu ţi-i închipui tineri, romantici." Irina trebuie să fi fost o frumuseţe la douăzeci de ani. E o femeie frumoasă şi azi, cu pielea albă, părul blond-castaniu, ochii luminoşi şi buze care stau bine în zâmbet."Am încercat să facem odată o întâlnire cu familia soţului. Am chemat toţi verii lui care locuiau în Bucureşti ca să-i şi cunosc. Mereu dădeam peste câte cineva care îmi spunea să e rudă cu mine şi eu nu-i ştiam. I-am adunat la noi pe toţi, acum mai bine de 10 ani."
Irina e obişnuită să-şi ţină familia aproape, e ceva ce a învăţat de la părinţii ei care îşi strângeau copiii şi nepoţii de Sărbători până casa cea mare devenea deodată strâmtă.
"E foarte bine să ai astfel de întâlniri", spune şi bea din cafeaua de care nu reuşeşte să se lase, "pentru că ai senzaţia că e cineva lângă tine. Acum îmi dau telefoane şi îmi spun «Adună-i iar, că încep să se ducă, unul, altul. Am atins vârste...» Nu mai reuşesc să fac faţă fizic. Dar la tinereţe, când aveţi putere, faceţi asta, nu întrerupeţi relaţiile."
Dorin o ascultă din capul mesei, la un braţ distanţă, cu mâinile ţinute una peste alta, atât de liniştite, pe masă, în dreptul pieptului. Mi-am închipuit, privindu-l, că are un păr incredibil de moale, aşa cum mi se întâmplă de fiecare dată când văd persoane cu părul cărunt sau alb. Pentru că aşa era părul bunicului meu.
"În familia mamei au fost unsprezece fraţi, din care au trăit nouă. Unchii ăştia ai mei erau foarte tăcuţi, o latură pe care am moştenit-o şi eu", spune Dorin. "Se zicea că întâlnirile dintre ei se petreceau cam aşa: «Ce faci?» «Bine.» «Ce e pe la tine pe-acasă?» «Bine.» «Şi la mine e bine.» «Să ne întâlnim cu sănătate.»"
Şi eu m-am grăbit atunci să presupun că era un bun exemplu de conversaţie protocolară, în care mai nimic nu se găseşte de spus, în care tăcerile alunecă uneori în stânjeneală sau penibil, în cel mai bizar mod cu putinţă când te gândeşti că cel din faţa ta sau de la telefon îţi e tată, verişor sau frate. Dar mă înşelasem.
"Întâlnirile lor nu durau mult, nu-şi spuneau multe, dar faptul că ştiau unul de altul, că aflau că sunt bine, conta."
Ştiam că are dreptate. Ştiam că, de fapt, a o întreba pe bunica de fiecare dată dacă cloşca i-a scos un pui nou, nu e deloc un lucru lipsit de importanţă după regulile care guvernează gospodăria ei. Aşa cum a o întreba dacă e soare sau plouă înseamnă că mă adaptez la lumea ei şi înţeleg consecinţele acestor schimbări de vreme şi nu se cheamă că vorbim nimicuri.
"Eu i-am întâlnit odată pe toţi fraţii aceştia în Bucureşti", îmi spune Irina.
"Venise mama mea aici", explică Dorin.
"Era o femeie extraordinară. Cine are o soacră de felul acesta, e un om norocos. Nici nu mai conta cum era bărbatul. Pentru mine, a fost o a doua mamă." Şi ştiu limpede că îmi spune adevărul pentru că îi simt emoţia în glas când adaugă:
"I-am zis, «Mami, hai să adunăm toţi fraţii tăi». Îi spuneam «Mami». Am suferit grozav când s-a dus."
Îl privesc pe Dorin ascultând-o cu ochii ficşi şi palma acoperindu-i gura şi bărbia. În prima secundă îmi pare rău că nu-i pot vedea şi buzele ca să încerc să înţeleg ce simte ascultând această mărturisire. În secunda următoare, mă potolesc spunându-mi că oricum nu aş fi înţeles.
"Am zis să-i adunăm ştiind despre ei că nu scot o vorbă. I-am invitat la o masă, împreună cu nevestele. Drăguţi toţi. Unul dintre ei avea o nevastă care îi spunea «Hai, hai, apretează-te, dragă!», însemnând să se anime, să mai spună câte ceva", îmi explică Irina râzând. "La început, erau toţi cam reţinuţi. Pe urmă, nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, o fi fost şi-un vin mai bun... nu mai erau ardeleni. S-au veselit, povesteau, glumeau."
Irina e convinsă că legăturile dintre oameni, fac oamenii mai buni. Mai crede că marea nenorocire a vechiului sistem a fost că a reuşit să ne izoleze. Fiecare a trăit într-o bucăţică a lui, într-un loc.
"La oraş, în cutia ta, la bloc." E exemplul lui Dorin.
"Nu aveai posibilitatea să comunici cu cei care simţeau ca tine, gândeau ca tine, citeau aceleaşi lucruri.", l-a completat Irina.
"Şi nici nu aveai timp."
"Viaţa era atât de robotizată."
Oamenii-roboţi de ieri, alţii decât oamenii-roboţi de azi, au născut copii. Generaţia copiilor cu cheia de gât. Care aşteaptă în faţa blocului până după patru ale amiezii când părinţii se întorc din fabrici sau care intră în case, trag jaluzelele şi încep să vorbească cu jucăriile. Pe de altă parte, există Mami, care îşi aştepta nepoţii cu prăjituri la întoarcerea din pădure, care obişnuia să joace canastă cu soacra şi cu nepoata ei de doar 9 ani, care îşi evalua nepotul "pe dreptate", aşa cum bănuia el prea bine, pentru că îl iubea. În tabloul familiei Petra, pe care Dorin şi Irina îl vor întregi, Mami reprezintă o căsuţă, dar e predată generaţiilor care urmează la pachet cu poveştile care fac din ea un protector.
În sate, când un copil necunoscut trece pe uliţe, e întrebat de bătrâni "Tu al cui eşti?". Iar copiii răspund, de regulă, pomenind mai mult de o generaţie. "Al lui Ilie, al lui Sandu lui Ghiţă", am spus eu multe veri la rând. Cu timpul am înţeles de ce. Nu venim de capul nostru aici. Suntem ai cuiva. De cele mai multe ori, suntem ai mai multora. Iar copiii se nasc pentru că oamenii se dau unii, altora. Apoi, povestesc celorlalţi despre naşterea lor. Şi aşa, ştiind de unde vin, cresc şi caută până aleg cui să i se dea.