Sursele mele de optimism*

*) Pentru că a le conştientiza mă ajută să ştiu cine sunt şi de ce am nevoie ca să merg mai departe.


(după un exerciţiu propus de Cristian Lupşa)

Curţile de şcoli generale în pauze sau în orele de sport. Pentru că acolo sunt copii mulţi, la un loc, liberi şi nonşalanţi, ignorându-mă şi lăsându-mă să găsesc iar ce e bine şi bun, să-i descopăr, să-mi amintesc de unde vin, să mă obişnuiesc cu gândul că aşa o să mă simt de fapt şi la 70 de ani şi e în ordine.

Muzica. Pentru că pot să-i dau chiar şi numai trei minute din viaţa mea şi să mă facă să n-o uit niciodată.

Poveştile din perioada Flower-Power. Pentru că ştiu sigur că am trăit acolo cu puţin înainte de a mă naşte aici.

Cărţile care îmi umilesc imaginaţia. Pentru că mă surprind şi ador surprizele.

Povestea de dragoste dintre Gellu şi Lyggia Naum. Pentru că a fost reală şi aproape un vis, pentru că îmi dă dreptate şi-mi spune că se poate.

Prietenii. Pentru că ei cred în mine mai mult decât cred eu.

Drumul pe străzi, printre străini, când e soare. Pentru că ne zâmbim fără să ne cunoaştem. E un soi de încurajare fulger, reciprocă.

LiterNet. Pentru că îmi dă atâta libertate încât mă sperie şi pentru că refuz să aplic în cazul lui un joc imaginativ bolnav pe care-l fac cu multe lucruri bune din viaţa mea. Jocul porneşte cu întrebarea "Când şi cum o să se sfârşească?"

Dulciurile. Pentru că trebuia să am şi eu o plăcere vinovată.

Orice destăinuire. Pentru că e vorba de încredere.


Încercaţi şi voi.