Îngropaţi de vii (a fi pentru a nu fi: oraşul-giulgiu)

Fosta "Casă a Poporului", actualul "Palat al Parlamentului" nu este, în realitate, nici casă, nici palat, ci un bloc. Pur şi simplu un bloc la fel ca toate celelalte construite în perioada comunistă, "modernizarea", "urbanizarea" noastră, atît şi aşa cum a fost ea. Un "bloc căzut dintr-un dezastru obscur" (Mallarmé). Dar un bloc, atît şi nimic mai mult.

Este perceptibilă, poate fi, aproape, retrăită, experimental-genealogic (cu frisoane, fireşte), senzaţia, furia devenind gînd, politică, directivă, în materie de construcţii şi, mai ales, de de-construcţii a lui Nicolae Ceauşescu, care, este evident, nu ar fi avut nevoie să dărîme pentru a avea loc să construiască. Dar el nu voia să (se) adauge, el voia să ia locul. Tot ce făcea, tot ce s-a făcut trebuia să conţină această umbră, această rază neagră, această catacombă intrinsecă de a dărîmă, ucide, nega, distruge. Tot ce s-a construit în anii comunismului presupune, în chiar "planul", în chiar "arhitectura" sa, beciurile distrugerii - care nu erau inevitabile, nu erau obligatorii. Comunismul ar fi putut să construiască fără să distrugă. Şi atunci altfel am fi fost obligaţi să-l judecăm azi. Nu este niciodată obligatoriu să dărîmi (ucizi) pentru a construi (crea). Oraşul, oraşele, "spaţiul construit" cresc întotdeauna, aşa cum spunea Deleuze, în mod rizomatic, între: ca iarba, ca buruienile, nu ca un copac. Copacul, ca schemă şi ca model, este plantat, sădit, tocmai, în locul devălmăşiei ierbii, a buruienilor, întotdeauna "sălbatice".

Astfel privind lucrurile, blocul "Casa Poporului"-"Palatul Parlamentului" este un copac (stejar, gorun, tei, plop etc., dar plopii sînt deja mulţime, fac mai curînd trecerea spre iarba populară, părînd însă, vai, a se îndepărta de filosofica, cogitativa trestie!) sădit în locul unei "pajişti" urbane, pe locul unui "buruieniş" de case, căsuţe, străzi, străduţe, stradele, poteci, garduri, praguri.

Nu estetic trebuie pusă problema. Şi nici măcar funcţional. Bucureştiul micii anarhii burgheze, sau al anarhiei individualist-mic-burgheze (casa, clădirea, aşezămîntul, obiectul în general este, trans-fenomenologico-psihanalitic, construcţie de corp propriu, pe care îl construim tocmai pentru că la cel "natural" nu avem acces, ne scapă, e autonom şi îndărătnic, nu poate fi avut: de aici nebunia ruinătoare a proprietăţii, abisul imobiliarului), nu era neapărat un oraş (mai) frumos sau, vai, (mai) ergonomic. Nici vorbă de aşa ceva. Acesta nu este decît ponciful păgubos pe care-l induc conservatorii nostalgici, care estetizează politicul (după ce au încercat să-l "eticizeze"). Oraşele prea frumoase, evident, bătător la ochi de frumoase sînt dubioase, şi de multe ori chiar sinistre. "Frumosul" urban nu se construieşte, ci devine, rezultă, efectiv creşte, este a-form şi divers. Ceauşescu nu a dărîmat ceva frumos pentru a construi ceva urît. Nu: spun doar că nu era nevoit să dărîme pentru a construi, şi că, poate, nu a construit pentru a construi, ci, de fapt, pentru a dărîma, pentru a înlocui, pentru a reformula spaţiul. De fapt, se poate spune fără prea mare frică de a greşi că Ceauşescu, în vîrful dealului (ca să ne exprimăm neaoş), a reuşit performanţa rarissim metafizică de a construi împotriva spaţiului, ba chiar de a "de-spaţializa", dacă se poate spune aşa, spaţiul. Triumful modernităţii (iar comunismul, împreună cu totalitarismele "inamice", fac parte din modernitate, ba chiar reprezintă un vîrf, o accelerare, fatal parodică, a modernităţii, o încercare de salt - mortal - direct în modernitate!) a fost un triumf al temporalităţii utopice asupra spaţiului. Iar în "accelerarea" ei comunistă, modernitatea a însemnat, iată, nu doar o de-naturalizare a omului, ci aproape o de-categorializare transcendentală: utopia (trăgînd de el, încercînd să-l sară, să anuleze diferarea, şi diferînd, astfel, însăşi istoria ca atare) a distrus timpul, construcţia s-a făcut (mai ales) împotriva spaţiului.

Victimele sînt principalii martori. Vechea mizerie urbană bucureşteană (rapacitatea, caracterul meschin, imediat, puturos aproape, scuzaţi expresia, capitalist al construcţiilor: apartamente-maieu / pijama în locul caselor-transpiraţie, de transpirat bani) a fost suprimată în mod stupid, pentru a nu putea fi martor, de mizeria comunistă. Un tip de antasare (cel mic-burghez) a fost înlocuit cu alt mod de antasare (cel comunist). Bucureştiul nu a fost, încă, niciodată un oraş fericit.

În vîrful fostului Deal al Spirii, trebuie să te plimbi prin spatele perdelei de blocuri, cu faţade deja în ruină, construite direct de Nicolae Ceauşescu, pentru a re-simţi ura pe care acesta trebuie s-o fi avut faţă de micile locuinţe burgheze, resentimentul faţă de micul individualism insuportabil, de care el nu avusese parte. Ceea ce se poate re-simţi, prin simplul mod în care sunt făcute şi amplasate construcţiile, este ura instinctivă pe care Ceauşescu o simţea faţă de casă şi faţă de clădirile individuale, familiale mici, care e clar că îl făceau să turbeze: cînd vedea căsuţe vedea roşu în faţa ochilor! Nu împotriva, deci pe locul unor palate şi-a construit Ceauşescu "palatul", care nici măcar nu e un palat. Ceea ce a construit el a fost un spaţiu mare în care corpul să se simtă iremediabil ex-propriat chiar şi de succedaneele sale. Ceea ce voia să distrugă, ceea ce nu suporta să vadă Ceauşescu, deci ceea ce trebuia şi distrus, şi mascat, era nu palatul, ci casa mică, modestă, aproape populară. Ceauşescu ura poporul. A fost un mare individualist, ba chiar un "unicist" care se ura, în primul rînd, pe sine, propriile origini. Tocmai de aceea, a construit pentru sine ceva hibrid, nu întîmplător monstruos, imposibil (dincolo de comunismul ca atare, sau tocmai în baza lui, în locul construcţiei comuniste): nici casă, nici palat, în locul şi al caselor, şi al palatelor - un bloc uriaş, cu apartamente gigantice.

Bucureştiul este un oraş în care perdelele de blocuri sînt, de fapt, un giulgiu tras pe faţa oraşului. Un oraş sufocat cu propriul giulgiu, victima, în continuare, a unor repetate morţi aparente, un oraş care se zbate îngropat de viu.

Ură împotriva timpului, ură împotriva spaţiului, a construi împotrivă, pentru a dărîma, nu pentru a construi: construcţii care îşi încorporează, care, mai mult, corporalizează, corpo-realizează distrugerea, monumente ale ruinei, a fi pentru a nu fi.