Spre (o nouă) mansardă

Mansarda este un spaţiu în întregime inventat, creat, adăugat în nebănuit: nu există. E un surplus imaginar ("aripă secretă") la spaţiul "real", practic, util al casei. În cazul ei, stai / ajungi într-un loc care depăşeşte casa.

La ţară - podul. În oraş (cel "clasic", total urbanizat) - mansarda: lux boem, franjă de spaţiu, spaţiu parcă intermediar, dar spre ce? Te adăposteşti (ascunzi, retragi) în tranzitoriul ultim, locuieşti ascensiunea nedesăvîrşită, eşti deja turtit sub (presiunea) absolut(ului), pui al unei cloşti celeste care şi-a luat deja zborul sau nu s-a "pus" încă niciodată: trăieşti sub o pernă de aer, ca să nu fii strivit, şi pînă şi cel mai mărunt şi mai banal gest al tău, dacă vei fi atent, ţi se stilizează.

Azi, de mult, mansardele sînt "şic" şi au fost invadate de spiritul burghez, care, în lăcomia lui, a îngjiţit şi maimuţăreşte "boema".

Mansarda este ascunsă. Şi formulează un mister: ce fel de etaj e? La ce nivel se situează? E "polul plus", invizibil dar tensional (echivalentul cupolei pentru biserică) al casei. Mai puţin decît un spaţiu normal locuibil, picătură în plus care face locuinţa să se "reverse" spre înalt, mai exact în extra-spaţiu. Un "punct şi virgulă" al imobilului, asigurînd continuarea acestei într-un "dincolo" care, însă, nu este dat, dinainte formulat: tocmai în acest "extra-spaţiu-plus" ţi se dă - şi poţi - să inventezi spaţiul privat al visului, acel "dincolo" sub care, ea, mansarda, te strecoară, te cuibăreşte deja.

Mansart va fi generalizat, se spune, şi deci va fi "funcţionalizat" mai degrabă inginereşte mansarda, în cadrul proiectului - complet implementat - de "arhitectură clasică". Mansarda pare, prin urmare, a ţine mai mult de raţionalism decît de onirism, sau pune, neliniştitor, problema codificării şi planificării spaţiului pentru absolut toate nevoile (înclinaţiile) umane, inclusiv pentru cele "nocturne", incontrolabile. La fel ca la Descartes, cu celebra şi atît de disputata (vezi polemica Derrida-Foucault) lui ficţiune "probatoare" a Geniului Rău (mai exact: răutăcios - Malin Génie), raţiunea, în cazul mansardei la originile ei (sistematizatoare) mansartiene, pare a rezerva şi a repartiza - deci, a preveni social - un loc anume creat al visării şi al vieţii "artiste", care pot fi suspectate, astfel, în modernitate, de programare. De aici şi recuperarea (invadarea, anexarea) mansardei de către stilul de viaţă burghez, introducerea ei în alfabetul relativ curent al locuirii aglomerat, concentrat-orăşeneşti. Mansarda ca azil, ca preventoriu? Căci, fireşte, nu se cuvine să visăm sau să ne purtăm "boem" la bucătărie sau în salon, de pildă, care sînt deja codificate ca locuri publice - mai bine spus: comunitare, de întîlnire şi schimb - în sînul familiei, al spaţiului abuziv numit "privat", în care societatea funcţionează intensiv-"celular", chiar dacă aparent divergent, "propriu". Mansarda este locul reglat de disidenţă şi de evadare al individului, în care acesta poate da frîu liber neglijenţei ascetice a gîndurilor mai puţin ortodoxe, dar, vai, ea este un loc deja programat, precis circumscris în economia politică a familiei.

De altfel, dacă este să ne luăm după acelaşi Mansart - şi pentru a întări bănuielile de mai sus -, mansarda pare să fi apărut dinspre interior spre exterior, nu invers, dintr-o nevoie (oculară) de ordonare a străzilor şi oraşului "clasic". "Mansardă" are şi palatul Louvre, dacă nu mă înşel. Întreg Parisul "clasic", inclusiv cel haussmannian, e mansardat. Poate că mansarda a apărut doar pentru a se economisi şi cîştiga spaţiu luxos-locuibil (din afară privind), pentru a se evita costisitoarele, inutilele acoperişuri de sine stătătoare (lux latifundiar), pentru a se elimina podul (spaţiu cu excedentar, risipit, şi deci cu adevărat "demonic"), pentru a-l integra şi raţionaliza etc.

Azi - de ceva timp deja - asistăm la o subtilă generalizare şi "coborîre pe pămînt" a mansardei: apar tot mai mult şi mai vaste (mai "largi", mai "comode", mai nedătătoare de formă, la fel ca în domeniul modei vestimentare) spaţii "mansardate", spaţii-mansardă, de parcă am fi îngropat, postmodern, definitiv casa, urbanistica şi arhitectura "clasice" în pămînt, şi n-ar mai fi rămas la suprafaţă decît "mansarda", pe care o "squatăm" diafan. Spaţiile postmoderne de locuit (mai precis: utopia lor imediat devastată prin realizare instantanee) presupun o specificare discretă, mobilă a spaţiului indistinct-modulabil, fără pereţi despărţitori, la vedere (oh, "Big Brother" - în versiunea lui franceză, Loft Story: nu e nevoie de camere de luat vederi, ne supraveghem, în triumful deplin al transparenţei, discret, unii pe alţii: poliţie încorporată, "autoreglementare"!), dacă se poate cu denivelări: "efect de mansardă" edulcorat, civilizat (şi mai mult, altfel). Spaţiile de locuit contemporane se visează, toate, la sol însă, "mansarde": aşa-numitele "lofturi". Trăim tot mai mult - ideal vorbind - în hale-mansardă. Am îngropat casele cu "inconştientul" verticalităţii lor traumatizante, abrupte, salonul a devenit pe deplin "poieniţa fiinţei" electrificate şi transparentizate, adio casă cu pod şi pivniţă ca "arhitectură a psihismului" cum se întîmplă în povestirea Ungherul fericit a lui Henry James (aşa cum apare ea analizată de psihanalistul Didier Anzieu), labirint al iminenţei şi evitării întîlnirii hotărîtoare cu "dublul", cu "celălalt" (şi chiar cu "altul" total, neraportat) şi, deci, al inevitabilităţii creaţiei de sine. Plutim ca peştii în propriile acvarii, ne sîntem cea mai de preţ decoraţiune interioară.

Mansarda: adăugare prin scădere, înălţare prin înclinare.

O analiză fenomenologică a mansardei ar ţine, aşa cum sugerează Michel Foucault în Altfel de spaţii (vezi M. Foucault, Theatrum philosophicum, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001), mai mult de o abordare bachelardiană a spaţiului, care vizează invenţia spaţiului interior, decît de proiectul "heterotopologic" foucaldian propriu-zis, preocupat în mod declarat de "spaţiul exterior". Cu toate acestea, cred că am putea să introducem - la margine, ca un caz extrem problematic - mansarda în rîndul "heterotopiilor" lui Foucault, "spaţii altfel" în cadrul spaţiului social dominat şi articulat de / ca putere. Nefăcînd, astfel, decît să radicalizăm însăşi analiza foucaldiană, această "altfel de gîndire" asupra spaţiului. Conform acestei ipoteze, repet, mansarda apare ca un punct extrem, strivit, limită, de dispută între, pe de o parte, raţiunea arhitectonic-urbanizantă, raţionalizantă şi planificatoare, din afară şi rezervarea (căci tocmai de o "rezervă", ca la spital, este vorba) unui spaţiu "critic", controlabil, anume repartizat, al visului individual; şi, pe de altă parte, între spaţiul comunitar de locuire, familia-ca-societate, casa-ca-spaţiu-public şi nevoia de ascundere cu sine şi de evadare protejată din sine însuşi a individului. La limită, mansarda nu este de locuit, ci pentru evadat. Locuirea "aşezată" a mansardei reprezintă, de la început, trădarea şi anihilarea ei, prin introducerea mansardei în "planul" casei. Mansarda a eliminat podul insalubru al misterelor, al fantomelor, reprezintă o "civilizare" şi o colonizare a tărîmului umbrelor. Un limb al raţiunii. Mansarda este şi nu este a casei. Există, prin urmare, şi heterotopii ale spaţiului "privat". E nevoie de ele, trebuie permanent inventate: locuri exigui în care să ne înghesuim, să ne chircim, fetal, singuri, direct sub cer (pereţii mansardei nu oprimă, nu apasă, ci mîngîie şi apropie, dau o piele hiper-tele-sensibilă corpului: o proximitate cu Exteriorul), visînd alte mame, sub povara cărora să ne simţim, blînd, lateral, oblic, striviţi.

O mansardă a fiinţei trebuie inventată tot timpul. Mansarda "istorică" a fost deja, vai, recuperată, funcţionalizată "estetic". Are, de mult, rostul ei, e "la casa ei". Decît că noi trăim, astăzi, striviţi în alt mod, în apartamente-felie ("de viaţă"), iar cine îşi permite mansarde le concepe din capul locului ca pe un lux, neştiind, cel mai adesea, ce-i aia. Mansarda a fost înghiţită de casă - sau a înghiţit casa.