Într-o dimineaţă de duminică pe cînd mă gîndeam că vine decembrie şi trebuie să mă ocup de cadouri, campanii promoţionale (deh, slujba!) , felicitări cu Moş Crăciun şi alte lucruri de acest gen, mi-a venit în minte filmul care e titlul filei de jurnal de astăzi. Şi brusc am exclamat precum sportivii care au cîştigat punctul ce le aduce calificarea: "Yesssssssss. Ăsta e filmul pe care-l căutam de mult!"
De la prima filă de jurnal, de aproape un an adică, caut un film care să mă ajute să vă prezint personajul de astăzi. Şi nu găseam ceva care să fie reprezentativ pentru doamna despre care vroiam să scriu. Nu găseam nimic special care să vă surprindă prin asociere, nimic care să se ridice la valoarea personajului meu.
Aşa că mica revelaţie dintr-o dimineaţă de duminică mi-a dus o mare bucurie şi m-a făcut să programez cu grijă această filă de jurnal. (Aş fi putut scrie despre film mai aproape de Crăciun, dar cei mai mulţi dintre noi vor intra curînd în vacanţă şi am vrut ca personajul meu să se bucure de maximă audienţă).
Şi cum sus e cineva care are grija ca lucrurile să se potrivească cum trebuie, în această săptămînă am avut ocazia să fiu destul de aproape de această doamnă şi să o urmăresc fără să ştie.
***
Miracolul de pe strada 34 este un film clasic despre Crăciun. E povestea unei fetiţe (Mara Wilson în versiunea cea mai recentă a poveştii) care nu crede în Moş Crăciun şi care se împrieteneşte cu un domn ce-l interpretează pe Moş în magazinul în care lucrează mama ei. Domul pe nume Kriss Kringle susţine că e adevăratul Moş Crăciun şi ajunge la tribunal întrucît e considerat nebun şi iresponsabil.
Fetiţa, ca să se convingă că Kriss Kringle e Moşul, îşi pune trei dorinţe: vrea o casă, o familie şi un frăţior. Trei dorinţe imposibil de realizat în cîteva zile, dar dacă Kriss e Moşul ele se vor îndeplini.
Miracolul de pe strada 34 e o metaforă frumoasă despre "a crede în spiritul Crăciunului" spusă din perspectiva unui copil cu care te identifici indiferent de vîrsta din buletin.
***
Spiritul sărbătorilor a intrat deja în viaţa noastră. Bucureştiul e decorat frumos, televiziunile şi radiourile şi-au făcut "promo-uri" cu globuleţe şi clinchet de clopoţei, au început promoţiile cu Moşul care aduce daruri în bere, cafea, şampoane sau băuturi răcoritoare.
Mai credeţi în Moş Crăciun?
Nu-mi aduc aminte ce credeam despre Moş Crăciun cînd eram mică, dar mă uit cu drag la emoţia nepoţelului meu care aşteaptă cu nerăbdare să ajungă Moşul şi la el. A învăţat poezii noi şi şi-a exprimat deja dorinţele în materie de jucării. Dintre ele cea mai spectaculoasă este: "o sabie care scoate flăcări" şi executanţii lui Moşu' au deja probleme în fabricarea / achiziţionarea acestui dar.
Nepoţelul meu are 4 ani şi CREDE în Moş Crăciun, dar asta nu-l împiedică să întrebe de ce Moşul nu aduce daruri la fel pentru toţi copiii de pe strada pe care locuieşte.
În filmul de la care pornim astăzi, fetiţa pe nume Susan este un copil foarte serios care nu mai crede în Moş Crăciun şi ştie că părinţii achiziţionează darurile din magazinul mamei ei. E un copil-adult care ia totul foarte în serios şi se simte responsabil pentru tot ceea ce se petrece în jurul ei.
Doamna despre care vă vorbesc astăzi seamănă cu Susan. Deşi imaginea ei publică este asociată cu "divertismentul", doamna mea se ia foarte tare în serios şi se simte responsabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul ei. Problemele echipei ei sunt şi problemele ei; tristeţea prietenelor ei e şi tristeţea ei. E o doamna cu un suflet foarte foarte mare.
Dar aceasta nu e singura asemănare cu micuţa Susan. Doamna mea are un suflet de copil, e tare ghiduşă şi e foarte ataşată de părinţii ei. Ştiu sigur că aţi văzut-o povestind despre părinţii ei, despre cum era la şcoală sau despre trăznăile pe care le făcea în liceu. Mă amuză teribil cînd mărturiseşte cîte un lucru simpatic pe care părinţii îl află în acel moment de la televizor şi dintr-odată o dă cotită: "Tati, să ştii că nu am făcut asta".
Ca şi Susan, doamna mea are o mare admiraţie pentru mama ei. Am auzit-o spunînd de multe ori că "mama e o doamnă, o adevărată doamnă" şi nu cuvintele acestea m-au impresionat ci tonul vocii şi luminiţele din ochi.
Cînd m-am gîndit să o asociez cu acest film, nu am luat în calcul nici una dintre aceste asemănări. Mi-am dat seama că şi-a pus cîndva trei dorinţe care seamănă cu ale lui Susan şi care i s-au îndeplinit.
Ca şi Susan şi-a dorit o casă. A "investit în pereţi" cum spune şi, prin munca ei, şi-a îndeplinit visul.
Ca şi Susan şi-a dorit o familie, iar astăzi are o familie mai numeroasă decît s-a aşteptat. Habar n-am citi oameni sunt în echipa ei, dar toţi fac parte din familie. (Era o vreme cînd le gătea şi le aducea oalele cu mîncare la serviciu.) Mai adăugăm un porc de guineea, un căţel şi, dacă nu mă înşel, încă un animăluţ, cred că o broască ţestoasă. Şi asta nu e tot. O vedem atît de des la televizor încît o considerăm parte din familia noastră şi i se întîmplă în fiecare zi să se întîlnească cu oameni care îi cer să rezolve diferite lucruri, fără să mai conştientizeze că de fapt, ea nu e parte din familia lor.
Are deci o familie mai numeroasă decît poate ea să-şi închipuie.
Şi mai are ceva din Susan. Spune lucrurilor pe nume. Nu vă lăsaţi înşelaţi de ambalajul glumeţ pe care-l afişează în fiecare zi. ("o oră jumătate pe zi sunt veselă, pentru că nimănui nu-i place să vadă la televizor o persoană tristă").
În glumă se spun cele mai serioase lucruri. Dacă aţi urmărit-o cu atenţie, ştiţi că are abilitatea de a te pune la punct din doar cîteva vorbe.
N-am întîlnit-o niciodată, în sensul că nu am stat niciodată faţă în faţă, nu mă cunoaşte şi nu mi-a vorbit niciodată, dar eu ştiu că asemenea nepoţelului meu se întreabă cîteodată: de ce unii copii primesc mai mult şi alţii mai puţin? De ce eu am primit atît de mult? Ce am făcut să merit toate astea? Şi cum nu găseşte răspunsul, se simte responsabilă pentru oamenii din jurul ei şi ia lucrurile foarte în serios.
Am văzut-o marţi seară la premiile TV Mania cînd era nominalizată la două secţiuni. Mi-a plăcut să o privesc de la distanţă, fără să se ştie privită.
(Cred că poţi să îţi dai seamă de caracterului unui om din gesturile pe care le face atunci cînd nu se ştie privit.)
Cînd trebuia să se anunţe căştigătorii la secţiunea ei, îi tremurau mîinile şi era încordată. Vedeai toată tensiunea, emoţia, nerăbdarea şi era ca un copil care aştepta rezultatul unui examen. Înainte de a ieşi în faţa publicului ca să mulţumească pentru premiul cîştigat, şi-a făcut cruce. Şi acolo, în faţa microfonului, nu mai era personajul pe care-l ştiam cu toţii. Era emoţionată.
E o persoană timidă şi cred că e plină de griji şi emoţii în fiecare zi de emisie.
Ca micuţa din film, miracolul ei are un număr de stradă. 109. Pache Protopopescu. Dacă în urmă cu cîţiva ani, i-ar fi spus cineva că acolo va trăi experienţele vieţii ei, că îşi va găsi familia şi casa pe care şi-o dorea, probabil că ar fi rîs. Probabil crede că i s-a întîmplat un miracol.
Dar e şi meritul ei pentru că e un adult cu suflet de copil care mai crede în Moş Crăciun şi în spiritul sărbătorilor, întinse pe durata unui an întreg.
E una între cele mai speciale doamne din România şi îmi pare teribil de rău că nu ştiu să o descriu mai bine. Nu vreau să spun nimic despre celebra cură de slăbire. Ştiu că e un semn al voinţei ei uriaşe, dar mi-ar plăcea să vă rămînă în minte pentru vorbele ei simpatice, pentru luminiţele din ochi cînd invitaţii spun lucruri emoţionante sau pentru umorul ei inconfundabil.
Şi chiar cred că nu e nevoie să-i mai scriu aici numele căci ştiţi cu toţii despre cine e vorba. Mîine cînd vă uitaţi la emisiunea ei gîndiţi-vă că seamănă cu micuţa din filmul Miracolul de pe strada 34. Pentru că amîndouă n-au crezut că li se vor împlini dorinţele, iar astăzi cred în miracole.
Mai credeţi în Moş Crăciun?