Ce ne face să rostim răutăţi?!
Zilele trecute o colegă îmi povestea cu ochii în lacrimi despre o întâmplare în care cea mai bună prietenă a ei îi spusese o răutate, lovind-o acolo unde o durea mai tare: în feminitatea ei, în sentimentul matern.
Poate că vorbele rostite de prietenă nu erau încărcate cu toate semnificaţiile pe care colega mea le dăduse sau poate erau încărcate de multe alte semnificaţii care ei îi scăpaseră. Oricum ar fi fost, colega mea era mâhnită.
Întâmplarea aceasta m-a făcut să mă gândesc la ce ne face să rostim / gândim răutăţi. De ce îi "lovim" cu vorbele pe oamenii de lângă noi?
Când m-am uitat în ograda mea, mi-am justificat repede reacţiile, ironiile şi răutăţile în baza faptului că oamenii pe care îi "atac" verbal chiar îşi merită soarta. Adică sunt neglijenţi, greşesc, sunt proşti / snobi / îngâmfaţi / incorecţi sau mai ştiu eu ce alte "caracteristici" le-am găsit celor pe care i-am "lovit" în vreun fel.
În momentul următor mi-am adus aminte de un interviu acordat de eroina mea de astăzi în care spunea: "De ce să-i răspunzi urât prostului? El nu pricepe!" şi ca să mă justific m-am gândit la momentele de furie (sunt o persoană impulsivă) când simt pe pielea mea prostia / delăsarea / ignoranţa / minciuna şi la secunda aceea în care mă gândesc că dacă nu pun ACUM lucrurile la punct va fi sfârşitul lumii.
****
Spun mereu cu ironie (care ar putea fi văzută drept răutate de fanii lui Bruce Willis) că Armageddon trebuie să intre în istoria cinematografului drept primul film în care Domnul Die Hard - Willis adică - a fost ucis de scenarişti. Au avut nevoie de ceva timp să-l omoare şi pe el într-un film şi campania de promovare (în care jurnaliştii au fost rugaţi să nu dezvăluie secretul) arată că marketerii Hollywoodului au gândit mult decesul cinematografic al acestui actor.
Există însă o secvenţă în acest film, moment promovat intens graţie videoclipului cu piesa temă a coloanei sonore, pe care-l asociez cu eroina mea de astăzi şi cu o întâmplare tristă din viaţa ei. Din nou, filmul nu e decât un pretext pentru a ne aduce aminte de alte personaje.
****
Care sunt motivele pentru care o persoană răneşte o altă persoană cu o "răutate"? Poate să fie invidia - pentru slujba mai bună, pentru gleznele mai subţiri, pentru bărbatul / femeia pe care îl / o are alături, pentru orice altceva ce are celălalt şi el / ea nu are. Poate să fie sentimentul de inferioritate sau dorinţa de a răspunde la o răutate, de a marca o greşeală. Sau poate să fie pur şi simplu marcarea teritoriului "Până aici ai voie! Dacă mergi mai departe o păţeşti!"
Exerciţiu: Încadraţi singuri mica răutate de mai jos care o vizează pe eroina din filmul Armageddon.
Există în film o secvenţă în care o tânără domniţă (Liv Tyler) îşi ia rămas bun de la iubitul ei (Ben Afleck) care pleacă în spaţiu să distrugă un asteroid care este o ameninţare pentru Pământ. Cei doi sunt foarte frumuşei şi scenariştii au pus la cale o secvenţă romantică. Despărţirea se petrece la umbra unui copac, într-o poieniţă. El se joacă cu un biscuite pe burtica ei, ocazie cu care îi deschide nasturii rochiţei roşii, iar spectatorii pot vedea o mică greşeală a costumierei. Liv poartă sutien alb şi chiloţei negri, modele diferite, neasortate.
"Şi ce dacă?" ar spune orice domn normal, fermecat de nurii actriţei. Ei, bine , "nu e frumos", spune orice doamnă care a remarcat amănuntul.
Doamna despre care vreau să povestesc astăzi ştie mai bine decât mulţi dintre noi cum este să înfrunţi răutăţile celor din jur. Când te gândeşti la cit de MARE este (în sensul valorii) ţi se pare ciudat să spui că şi ea e atacată de răutăţi, dar...
Eroina mea de astăzi seamănă foarte mult cu personajul interpretat de Liv Tyler. Are un tată celebru cu o personalitate puternică şi a avut (mai are încă) o relaţie foarte specială cu el.
Ce spune astăzi despre tatăl ei?
"N-a fost doar tatăl ideal, ci şi artistul bun, uman, generos, omul puternic, capabil să păstreze sufletul şi cugetul curat, chiar şi atunci când era agresat de nedreptăţi, invidii, intrigi."
În copilărie, tatăl eroinei mele, îi reprima orice gest de a ieşi în faţă. Ţin minte că în liceu eram ultima din clasă care se încălţa cu pantofi la modă. "De ce să sufere colegii tăi care nu-şi pot cumpăra pantofi în fiecare trimestru ?, îmi zicea tata" a mărturisit eroina mea într-un interviu.
Când a crescut a vrut să-şi urmeze tatăl în carieră. Şi-a asumat riscul de a i se spune mereu că e fiica LUI şi cu fruntea sus a început să-şi câştige un loc al ei.
Când a luat la actorie şi a trecut prin şirul de părinţi şi copii care îşi aşteptau şi ei rezultatele, a auzit o voce: "E fata lui [...] Ce urâtă e!" A mărturisit cândva că i s-au tăiat picioarele, că îi tremurau genunchii şi că s-a concentrat teribil să păşească demnă prin tot şirul de oameni ca ei să nu-i observe mâhnirea.
Încercaţi doar să vă gîndiţi cum este să auziţi o asemenea remarcă despre voi. O asemenea răutate.
Spun cu mâna pe inimă şi din tot sufletul că femeia despre care vă vorbesc astăzi este foarte frumoasă, într-un fel e chiar mai frumoasă decât Liv Tyler. Ştie să-şi caute oazele de linişte şi de bucurie şi e o femeie foarte caldă şi foarte frumoasă.
Simt în mine o bucurie tăcută, un echilibru şi-o linişte ca de început de nou drum. Am înţeles multe lucruri în vară, am întâlnit oameni şi miracole care mi-au redat încrederea în mine şi-n viaţă, declara în urmă cu doi ani, după ce-l întâlnise şi pe Zefirelli.
Îi spune pe nume tatălui ei (plecat de mult în ceruri) şi felul în care vorbeşte despre el, căldura, dragostea şi respectul te intimidează. Nu e tributară imaginii colosale a celebrului ei tată, ea îţi prezintă omul pe care, din fericire pentru ea, l-a cunoscut mai bine decât oricine.
Şi n-are deloc orgoliul fiului / fiicei de artist de a nu rămâne în umbra părintelui.
Mi s-a întâmplat să o întâlnesc acum un an, la coafor. În momentele de aşteptare între un vopsit şi un spălat, am vorbit despre festivalul de film de la Cluj din al cărui juriu făcuse parte. Habar n-avea cine sunt, dar mi-a vorbit cu multă căldură, cu multă simplitate, de la egal la egal, fără nici cea mai mică emfază sau umbră de vedetism. Era acolo, lângă mine, caldă, prietenoasă, un monument de bun simţ şi era foarte frumoasă.
Există în filmul de la care am plecat astăzi o secvenţă în care personajul interpretat de Liv Tyler află că tatăl ei o să moară. Şi îşi ia rămas bun prin intermediul unui ecran; îl vede pe un monitor şi mângâie ecranul pentru că e singura modalitate să-l mai "atingă" o dată.
De câte ori văd videoclipul trupei Aerosmith şi secvenţa aceasta, mă gândesc la eroina mea de astăzi şi la momentele în care îşi vede tatăl la televizor. Mă întreb dacă revolta aceea de la moartea lui şi dorul care creşte odată cu vremea, n-o face să se apropie, din când în când, de ecran şi să-l atingă uşor ca să-şi mai mângâie părintele o dată.
Şi îmi vine să fac pariu cu fiecare dintre voi (toţi cei care citiţi rândurile mele) că ştiţi deja cine e frumoasa actriţă pe care v-am readus-o astăzi în gânduri.
Vreau însă să pun aici numele ei - Oana Pellea - ca să scriu că tatăl ei a fost Amza şi să înţelegeţi din asta că n-am prezentat-o drept ‘fiica tatălui ei’, ci pe el drept părinte al unei femei celebre.
Anul acesta Oana va face primele sărbători cu totul şi cu totul singură. Domnica, mama ei, a plecat lângă Amza în urmă cu câteva săptămâni.
Mi-ar plăcea ca de Crăciun, când îi va fi probabil cel mai greu să-şi amintească de vorbele sale, spuse cu câţiva ani în urmă. "Mă împotrivesc, deci exist."
Şi ca să mă întorc la micile sau mai marile răutăţi de la care am plecat astăzi, închei tot cu vorbe ale eroinei mele.
"Ciudat animal e omul! În loc să se bucure că respiră în voie, îşi pune singur cătuşe pe mâini. Pentru că ce sunt acele slutiri ale sufletului, răsturnări ca după un mare cutremur, de valori morale, culturale, estetice, decât cătuşe care ne închid orizonturi? Dar eu refuz să cred că am devenit cu toţii atât de răi."