Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Această voce este motivul pentru care scriu


Florina Pîrjol, un interviu cu Ştefania Mihalache

07.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O ştiţi, poate, din Est-falia, un roman atipic, livresc şi, pe alocuri, autoficţional, apărut în 2004. Ştefania Mihalache a revenit anul acesta pe piaţa literară cu un nou roman, Poemele secretarei (Cartea Românească), bine primit deopotrivă de public şi de critici.

Florina Pîrjol: O să te întreb - destul de previzibil - ce s-a întâmplat cu tine ca scriitoare de la Est-falia încoace?
Ştefania Mihalache: Mai întâi am avut nişte tatonări până când am descoperit că se conturează un nou roman. Apoi, am tot scris şi rescris la el şi la sfârşit i-am dat numele de Poemele secretarei. Între timp am început să scriu şi scenarii. Şi, nu în ultimul rând, am mai trăit, am mai acumulat "materie primă", m-am mai maturizat.

F.P.: Ce e mai important pentru tine: succesul de critică sau cel de public? Sper la un răspuns sincer şi nesibilinic...
Ş.M.: Pentru că mi-ai impus condiţia sincerităţii, iată: dintre păcatele mele, relevante aici sunt snobismul şi elitismul. Deci, da, e important succesul de critică. El îmi dă un soi de validare şi bucurie, să zicem, intelectuală. Dar dacă e vorba de plăcere şi emoţie pură, de satisfacţie umană, atunci succesul de public e mult mai important. Cu cât văd că oameni din domenii diferite mă citesc şi le place ce scriu, cu atât am senzaţia că descopăr rosturile adevărate ale literaturii care, se pare, sunt mai simple şi mai de impact decât apar atunci când sunt îmbrăcate în fasoane şi farafastâcuri teoretice. Ca exemplu, de foarte curând cineva mi-a spus că s-a recunoscut în personajul din Poemele secretarei şi m-am surprins cu adevărat emoţionată, am avut senzaţia că mi-am făcut bine treaba, pentru că mi-am amintit vibraţia aceea specială pe care, ca cititor, mi-o dă un text în care mă recunosc. Şi am avut cu acea persoană o discuţie simplă, în care fiecare a înţeles ce vroia să spună celălalt şi care ne-a făcut bine.

F.P.: Foloseşti persoana I şi în Poemele secretarei şi tentaţia de a citi acest text ca pe unul autobiografic există de la bun început. Te temi de acest lucru, îţi asumi lecturile naive etc.?
Ş.M.: Îmi asum lecturile naive. Mai mult mă îngrijorează, însă, cele cu pretenţii care, eventual, s-ar mai erija în astfel de intrepretări. Am citit atâta literatură bună scrisă la persoana I încât problema interpretării autobiografice mi se pare falsă şi superfluă.

F.P.: De ce ai ales mediul publicităţii şi cât de importantă e pentru tine adecvarea la realitate, în acest caz? Mie nu mi s-a părut o carte anticorporatistă, anti-establishment, dar ea a fost citită, se pare, şi aşa...
Ş.M.: Cu toate că pare bine articulată pe un background, cartea nu urmăreşte adecvarea la o realitate în sens atât de restrâns. Nici eu nu am gândit-o neapărat ca pe o carte anti-corporatistă pentru că întreaga poveste a pornit de la personaj şi de la (auto)bulversările sale interioare. Dacă e vorba de o inadecvare la realitate, atunci aceea e a personajului şi pe asta mi-am dorit să pun accentul. Se întâmplă ca realitatea despre care e vorba să fie, într-adevăr, una cu mare potenţial mistificator: este vorba despre literatura motivaţională.

F.P.: Faci parte, vrând nevrând, dintr-o generaţie acuzată la comun de lipsa mizelor, a forţei narative, a construcţiei solide ş.a. De ce crezi că romanul tău e altfel, care e miza lui adâncă?
Ş.M.: Cred că e altfel pentru că are o poveste în sensul clasic şi chiar o structură clasică: începe cu deschiderea planurilor narative, personajele sunt caracterizate prin îmbrăcăminte, limbaj, gesturi, acţiunea are o progresie, un punct culminant şi un deznodământ care decurge firesc, sper eu, din felul în care s-au dezvoltat premisele. Nu are niciun fel de miză "postmodernă", adică de artificiu. Miza lui adâncă este destrămarea interioară a unui personaj care, având confuzia existenţială înscrisă în gene, se lasă atras în parcurgerea ad litteram a reţetei de viaţă promovată de un sistem.

F.P.: Ştiu că ai fost scenarist la Media Pro. Cât te ajută şi cât te mutilează ca scriitor o astfel de experienţă?
Ş.M.: Pe mine m-a ajutat pentru că m-a învăţat cum să-mi dramatizez scrisul, cum să mă gândesc mai mult la poveste şi la funcţionalităţile ei. Este cam incomod cu scrisul la comandă dar, în fond, nevoia de a personaliza e inerentă şi provocarea e şi mai mare atunci când e vroba de un material a cărui direcţie tematică şi formală sunt impuse.

F.P.: Mi-a plăcut mult vocea feminină a protagonistei şi cred că direcţia asta introspectivă, deloc fumată ca procedeu, te prinde cel mai bine. Ai învăţat de la maestre, de la maeştri?
Ş.M.: Nu, această voce sau, mai bine zis, nevoia ca ea să se exprime, nevoia de a crea conţinut filtrat prin această voce este motivul pentru care scriu. Este o voce care prinde acel "cum" al lucrurilor care contează pentru mine, deci fundamentul a ceea ce am ca scriitor. Restul, felul de a construi personaje, planuri narative etc. se mai pot învăţa, dar asta nu.

F.P.: E Andra o bovarică? E Ştefania Mihalache o bovarică? Eu nu înţeleg bovarismul ca pe o chestie demonică, ci ca pe o boală a iluziilor, destul de similară cu "visarea" poeţilor, dacă vrei...
Ş.M.: Şi eu înţeleg exact la fel bovarismul. Şi, în acest sens, Andra este esenţialmente o bovarică. Bovarismul nu-i lipseşte, într-adevăr, nici Ştefaniei Mihalache, dar asta este deja o altă poveste.

F.P.: Ce l-ai sfătui pe un tânăr care ar vrea nu doar să scrie un roman, ci şi să-l şi vadă publicat?
Ş.M.: Întâi i-aş spune că nu e simplu, că nu întotdeauna valoarea cărţii aduce imediat şi publicarea, că manuscrisele mai zac uneori şi necitite vreme îndelungată, că nu sunt bani pentru unele cărţi, dar sunt şi oameni pentru care sunt întotdeauna bani. Dar i-aş spune că mai sunt şi locuri (puţine) unde există profesionişti şi unde aceştia sunt, mai ales, bine intenţionaţi. Să ajungi la ei este o chestiune de şansă. Dar orice scriitor trebuie să creadă în şansa lui, nu? Şi, pentru că suntem în România, sfatul meu este unul singur: să insiste.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer