Iulia Popovici: Aţi absolvit filologia la Universitatea Complutense. Cum aţi alunecat spre teatru?
José Ramón Fernández: Trăind la Madrid, am avut norocul să văd spectacole foarte bune încă de cînd eram foarte tînăr. De obicei, vorbesc despre un început la 16 ani: am văzut Unchiul Vania de Cehov, în regia lui Layton, Bodas que fueron famosas... (...del Pingajo y la Fandanga) de Rodríguez Méndez în regia lui Gómez. Cînd am terminat facultatea, am început să lucrez în administraţie la Festivalul de Toamnă de la Madrid. În 1989 am fost director al Teatrului Rojas din Toledo şi cam tot atunci am început să particip la ateliere de scriere dramatică: primul a fost cu Ernesto Caballero, în acelaşi an. În 1992 - deja scrisesem Mariana - am participat la atelierul organizat de Centrul Naţional pentru Noi Tendinţe Scenice, cu Marco Antonio de la Parra - unde m-am întîlnit cu Angélica Liddell -, din care s-a născut colectivul El Astillero şi unde mi-am terminat piesa Para quemar la memoria/ Ca să punem pe foc memoria, Premiul Naţional Calderón de la Barca.
I.P.: Ne puteţi spune mai multe despre ideea Teatrului del Astillero, proiectul colectiv pe care l-aţi fondat în 1993 împreună cu Luis Miguel González Cruz, Raúl Hernández Garrido şi Juan Mayorga?
J.R.F.: După experienţa atelierului cu Parra din 1992, Luis Miguel, Raúl şi Juan mi-au propus să continuăm împreună tipul acesta de lucru, ceea ce presupunea să le prezentăm celorlalţi proiectele proprii şi să primim de la ei şi referinţe sau idei, şi critici dure, sincere şi profunde. Timp de doi ani, am scris texte personale şi am propus proiecte comune de scriitură.
În 1995, a fost vorba să ne asumăm producţia piesei mele, Para quemar la memoria/ Ca să punem pe foc memoria, care, fiindcă primise Premiul Calderón, beneficia de o mică subvenţia din partea Ministerului Culturii. Regizorul piesei, prietenul meu Guillermo Heras, ne-a propus să facem încă un pas: Guillermo s-a integrat în grup şi ne-am transformat într-o asociaţie culturală care a produs piese, a editat cărţi, a organizat cursuri... După un număr de ani, anumite împrejurări m-au condus la abandonarea grupului: neînţelegerile cu privire la activitatea teatrului - în opinia mea, un act patrimonial, cum se pretindea că este, trebuia să treacă printr-o formă de autorizare - şi la însăşi identitatea grupului (s-a lăsat să se înţeleagă, la o universitate, că Guillermo Heras era un fel de colaborator) m-au făcut să iau această decizie.
I.P.: Nu de puţine ori, proiectele Teatrului del Astillero au presupus o formă de scriitură colectivă. Cum se desfăşoară tipul acesta de lucru?
J.R.F.: Au existat diferite propuneri: cea mai frecventă a fost o temă comună, în jurul căreia fiecare dintre noi să scrie o piesă scurtă. Asta a dat naştere unor propuneri ca Orgoliu, Fotografii, Obscuritate, Intoleranţă, Exiluri. Au existat alte propuneri, mai radicale, în care se dilua auctorialitatea personală, ca La Safor/ Safor (un monolog scris cu fragmente din patru autori) sau Estación Sur/ Staţia Sud (în ale cărei scene "ne furam" unii altora personajele). Ultimul proiect pe care l-am făcut cu Teatro del Astillero a fost un text scris în colaborare cu Luis Miguel González şi Ángel Solo, Treinta grados de frío/ 30 de grade sub zero, o propunere de scriitură colectivă mai apropiată de încercări pe care le-am făcut în afara acestui teatru, cum ar fi Las manos/ Mîinile. Mă interesează scrisul în comun şi de aceea am continuat să particip la experienţe similare cu dramaturgi ca Yolanda Pallín, Laila Ripoll, Rodrigo García, Jesús Laíz, Javier Yagüe sau Emilio del Valle, printre alţii.
I.P.: Adeseori aţi lucrat pe texte deja cunoscute din teatrul universal, cum sînt Nunta însîngerată şi Hamlet, Figaro de Beaumarchais sau operete de Brecht. Adaptările de clasici sînt ceva foarte specific teatrului de azi, dar, ca dramaturg, nu că simţiţi cumva ameninţat? Care este, în prezent, statutul textului original?
J.R.F.: Relaţia cu literatura e o parte fundamentală a vieţii mele. De fapt, mai multe texte ale mele pornesc de la alte opere literare şi toate textele mele sînt pline de referinţe la literatura pe care o ador. În ultimii zece ani, am primit comisionări să lucrez pe texte clasice de forme foarte diverse, de la traduceri (cea a lui Hamlet) la traducere şi adaptare (Avarul cu Lavelli), trecînd prin colaborări dramaturgice legate de textul nou, ca în cazul lui Figaro sau al Nunţii însîngerate. Asta mi-a permis să scriu mult şi să reflectez asupra scrisului, m-a făcut să mă dezvolt ca scriitor.
N-o văd ca pe un pericol, pentru că a existat mereu. Oedip de Sofocle porneşte, cu siguranţă, de la Oedipul lui Eschil şi de la alte texte anterioare; Avarul este o versiune a Ulcicăi (Aulularia) lui Plaut. Nuntă însîngerată se bazează pe ştiri din presă şi, probabil, pe o proză anterioară numită Pumnalul de garoafe (Puñal de claveles de Carmen de Burgos, n. I.P.) etc. După mine, să prezinţi originalitatea ca negare a ceea ce deja există nu prea are sens.
I.P.: În Las mujeres fragantes/ Femeile înmiresmate, scrieţi un text de teatru în jurul figurii lui Dorian Grey şi al portretului lui, Monólogo de la perra roja que habla con el muerto sonriente/ Monolog al căţelei roşcate care vorbeşte cu mortul surîzător porneşte de la "fragmentul sud/sud-est al tabloului Sinuciderea de Grosz". Cum lucrează un artist cu astfel de determinări?
J.R.F.: Într-o anume măsură, am răspuns mai devreme. Plec de la o realitate pe care o observ: poate să fie ceva ce-am citit într-o carte, într-un ziar, ceva ce mi se povesteşte, un tablou, o fotografie... Ceea ce fac e să privesc şi să mă gîndesc la ce văd, să încerc să înţeleg lumea punînd-o pe hîrtie. În tot ce scriu, oricît de străină ar părea sursa de inspiraţie, sînt furiosamente eu însumi.
I.P.: Aţi cîştigat multe premii pentru opera dvs. dramatică. Ce înseamnă un premiu pentru un dramaturg, în Spania?
J.R.F.: Un anume prestigiu, un anume renume, o formă de a explica în puţine cuvinte că ceea ce faci a fost apreciat. În Spania, premiile nu aduc cu ele mari sume de bani şi nici nu au drept consecinţă automată ca textele să fie montate sau reluate. Pentru mine au însemnat, în anumite ocazii, mici paradisuri personale, întîlniri.
I.P.: De la text la spectacol, cît de dificil e traseul?
J.R.F.: E complicat, condiţiile de producţie în Spania nu sînt uşoare. În cazul meu, multe producţii apar la dorinţa unor creatori tineri care şi-au propus să lucrăm împreună. De multe ori, scriu ştiind că acel text va fi reprezentat, după ce-l voi fi scris, de un grup care mi-a propus proiectul. E un drum dificil, dar pe care-l facem împreună. Dacă scriu teatru, o fac pentru această circumstanţă: e o muncă împreună cu alţii pentru alţii. Cînd accept proiecte, cel mai greu atîrnă în luarea deciziei să ştiu cine merge cu mine.
I.P.: Cu excepţia lui Rodrigo García (iar el e argentinian, de fapt...), autorii de teatru din Spania de azi nu sînt foarte cunoscuţi în România (se întîmplă la fel cu autorii români în Spania). Ne puteţi spune, în prezent, ce se întîmplă remarcabil în peisajul teatral spaniol?
J.R.F.: Pot să spun că ignor realitatea teatrului românesc, exceptînd faptul că are un public minunat, foarte interesat şi respectuos, din cîte mi-au spus prieteni care au venit în turneu. Cît despre Spania... Spania e o ţară cu multe faţete, cu diverse centre de creaţie artistică şi care nu întotdeauna comunică.
Există procese de creaţie interesante în multe oraşe, la fel şi în ce priveşte dramaturgia, din Canare pînă în Catalonia. Ţara mea trăieşte acum normalitatea mai multor generaţii care convieţuiesc: aşa-numita generaţie '82 (Sanchis, Sirera, Amestoy, Alonso de Santos, Cabal..., autori care astăzi se apropie de 70 de ani) şi cele de după. Promoţia căreia îi aparţin, cei născuţi în anii '60 (Belbel, Mayorga, Liddell, Cunillé, García, Ripoll, May...) a intrat în programarea Centrului Dramatic Naţional începînd din 2004 (La tierra/ Pămîntul, piesa care a fost tradusă în româneşte, a fost prezentată la CDN în noiembrie 2009), asta fiind semnul că intră, ar trebui să intre, într-o etapă de maturitate. Mă îngrijorează traiectoria celor mai tineri; cred că ceea ce s-a alterat în ultimii ani este atenţia mass-media, în aşa fel, încît activitatea celor care încep acum trece aproape neobservată. Pe de altă parte, cu multe defecte, dar şi cu forţa pe care o dau 25 de ani de evoluţie, sistemul de subvenţii şi cel al teatrului public fac posibilă supravieţuirea nu doar a abordărilor convenţionale. În sfîrşit, întrebarea asta s-ar potrivi pentru o teză de doctorat...
I.P.: În încheiere, ca să preiau titlul unuia dintre proiectele dvs. colective, ce-a făcut Nora cînd a plecat?
J.R.F.: Bănuiesc că e nevoie de ceva explicaţii. La începuturile mele în teatru, asociaţia regizorilor mi-a propus să colaborez la un proiect al cărui titlu, deja stabilit, era ăsta. Era vorba despre un fel de trecere în revistă a personajului feminin în istoria teatrului, pentru o lectură oferită de regizori şi profesori în cadrul unei decernări de premii.
Era un fel de text de şcoală. Dar pe mine chiar mă interesează acest moment: plecarea Norei este, cred eu, începutul secolului al XX-lea. Secolul libertăţii şi secolul femeilor, în ciuda tuturor atrocităţilor cu care s-a identificat. La fel şi în cazul teatrului: teatrul de astăzi - acest astăzi care porneşte de la Nora - îl priveşte pe spectator în ochi şi-i pune întrebări. Şi nu are loc prea departe de noi: sîntem în plin spectacol, cum se întîmplă în vise.
José Ramón Fernández
(Madrid, 1962)
Absolvent de Filologie la Universitatea Complutense, a debutat ca dramaturg cu piesa Para quemar la memoria/ Ca să punem pe foc memoria, distinsă în 1993 cu Premiul "Calderón de la Barca". În 1998, a fost finalist la Premiul "Tirso de Molina" pentru La tierra/Pămîntul. În 2003, a primit Premiul "Lope de Vega", pentru Nina. Adeseori a colaborat cu alţi dramaturgi în proiecte comune, precum recentele So happy together şi Restos (ambele în 2009), sau Trilogía de la juventud/ Trilogia tinereţii, produsă de Cuarta Pared; prima piesă a acestei trilogii, Las manos/ Mîinile, a primit, printre altele, Premiul Ojo Crítico şi Premiul Max al SGAE (Societatea Generală a Autorilor şi Editorilor) pentru cel mai bun text în spaniolă din anul 2002.
În ultimii zece ani, a pregătit pentru scenă un mare număr de versiuni şi traduceri de texte străine: Brecht, Valle, Arniches, Lorca, Llamazares, Beaumarchais, Shakespeare, Sofocles... În prezent, lucrează pentru Centrul de Documentare Teatrală al Ministerului Culturii şi ţine cursuri de scriere dramatică în cadrul Laboratorului "William Layton" de la Madrid. Piesele sale au fost traduse în engleză, franceză, italiană, arabă, poloneză, română şi greacă.
În româneşte, piesa Pămîntul a apărut în antologia Teatru spaniol contemporan 2, Fundaţia Culturală "Camil Petrescu"/Teatrul Azi, în traducerea Ioanei Anghel.