Iulia Popovici: La un moment dat, spuneaţi că teatrul e ceea ce vă împiedică să vă trageţi un glonţ în cap. E o afirmaţie foarte puternică - poate teatrul să aibă astfel de efecte?
Angélica Liddell: Nu ştiu, nu ştiu cum se întîmplă, nu am o explicaţie pentru asta - sau, dimpotrivă, am o mie de explicaţii posibile. Pe mine mă ajută să înţeleg ce simt şi să tratez cu asta.
I.P.: Adeseori, pare că după spectacolele dvs. publicul e cel căruia îi vine să-şi tragă un glonţ în cap. Ca actriţă şi regizoare, cum reuşiţi să produceţi un astfel de efect? Cum lucraţi cu echipa dvs.?
A.L.: Nu urmăresc un anume efect. Presupun că vărs viaţa pe o scenă. E ca şi cum ai cădea dintr-odată în lume şi ai vedea cum sînt cu adevărat lucrurile, e ca şi cum ai fi Kaspar Hauser, cazi deodată în lume şi-ţi dai seama că totul se învîrte în jurul meschinăriei, al răutăţii, al mizeriei, al gunoiului, al nefericirii. Schopenhauer nu caută un efect, Cioran - nici el. Pur şi simplu sînt liberi să gîndească, fără slugărnicie. Asta duce la o viziune asupra lumii foarte dură. Actorilor mei le cer să rupă bariera pudorii, a pudorii spirituale. Cu pudoare nu se poate lucra.
I.P.: E obligatoriu să fii radical ca să generezi un conflict în spectator (e ceea ce spuneaţi dvs. în Perro muerto en tintorería / Cîine mort în vopsitorie)? Radical pînă unde?
A.L.: La fel de radical precum durerea, precum conflictul de a fi în viaţă.
I.P.: Prin definiţie, omul e o fiinţă violentă, de ce să aduci pe scenă doar violenţa, agresivitatea, răul uman?
A.L.: Despre altceva nu ştiu să vorbesc. Vorbesc despre ceea ce-mi face rău. E ca şi cum ai fi înalt sau scund, brunet sau blond. Eu văd genetic rahatul, presupun. De mică sînt aşa.
I.P.: Sînt spectatori care pleacă în mijlocul reprezentaţiei? Ce simţiţi în astfel de cazuri?
A.L.: Înainte mă durea, cînd cineva trăieşte cu o senzaţie de umilire de cînd se scoală dimineaţa, e foarte uşor să te simţi ofensat, pe de altă parte, de aici se naşte toată furia, toată forţa. Acum, însă, am o relaţie mai normală cu publicul. E normal să fie oameni cărora să nu le placă ce fac eu.
I.P.: Se spune despre textele dvs. că sînt postdramatice. Teatrului postdramatic îi lipseşte principial structura, sînt texte difuze ori e vorba şi despre o structură - însă nontradiţională?
A.L.: Eu am scris texte de toate felurile. Cu structură sau fără, cu poveste sau nu. Am lucrat cu ficţiunea şi autoficţiunea. De fiecare dată am avut nevoie de altceva.
I.P.: Aţi absolvit Psihologie, pe lîngă Teatru. Vi se pare că lumea noastră e bolnavă? De ce suferă ea?
A.L.: Suferă de banalitate, de mediocritate, de apatie, cel mai rău este să transformi vulgarul şi banalul în motiv de conflict, există un totalitarism al optimismului, trebui să fii fericit non-stop, opinia se confundă cu gîndirea şi veselia cu tîmpenia totală.
I.P.: Travaliul fizic al dvs. şi al actorilor cu care lucraţi e de multe ori epuizant, îi cereţi multe corpului; textele dvs. vorbesc tot despre corp, despre fizic şi limitele lui. De unde această fascinaţie pentru organismul omenesc?
A.L.: Pe scenă, doar corpul produce adevărul.
I.P.: În sfîrşit, luaţi teatrul ca ceva foarte personal. Ce daruri v-a oferit teatrul?
A.L.: De fiecare dată sînt pe punctul să mă las. Nu ştiu dacă să-ţi duci viaţa mai departe e un dar.
Angélica Liddell
(Figueres, Girona, 1966)
Licenţiată în psihologie şi artă dramatică. A debutat ca dramaturg în 1988. În 1993, înfiinţează compania de teatru Atra Bilis Teatro. A publicat următoarele titluri: Trilogía de la aflicción / Trilogia tristeţii (Revista Acotaciones, 2004), Trilogía Actos de resistencia contra la muerte / Trilogia Actelor de rezistenţă în faţa morţii, alcătuită din piesele Y los peces salieron a combatir contra los hombres / Şi peştii porniră la luptă contra oamenilor, Y como no se pudrió... Blancanieves / Cum nu a putrezit... Albă-ca-Zăpada şi El año de Ricardo / Anul lui Ricardo, la Editura Artezblai (2007), şi Belgrado: canta lengua el misterio del cuerpo glorioso / Belgrad: cîntă, limbă, taina trupului glorios (Editura Artezblai, 2008).
Teatrul ei fuge de toată dramaturgia convenţională, doreşte să atragă atenţia asupra unor aspecte întunecate ale realităţii: sexul, moartea, violenţa, puterea, miturile vechi şi cele moderne, sînt doar unele dintre temele obsesive ale scriiturii Angélicăi Liddell. A primit următoarele premii: Premiul pentru Inovaţie Dramaturgică al Casei Americii (2003), Premiul pentru Teatru al Societăţii Generale a Autorilor şi Editorilor din Spania (SGAE, 2004), Premiul Ojo Crítico Segundo Milenio pentru întreaga activitate (2005), Premiul Publicului "Notodo" pentru cel mai bun spectacol pentru piesa Perro muerto en tintorería: los fuertes / Cîine mort în vopsitorie: cei puternici (2007); este deţinătoarea Premiului "Lope de Vega" (2007) şi al Premiului Valle-Inclán, pentru El año de Ricardo (2008). Piesele sale au fost traduse în limbile franceză, engleză, rusă, portugheză şi română.
În limba română a apărut piesa Soţii Palavrakis (în antologia Teatru spaniol contemporan 2, Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" / Teatrul azi), în traducerea Alinei Cantacuzino.