Soţii Palavrakis

Citiţi o cronică a acestei piese.

Volumul Teatru spaniol contemporan 2 conţine piesele:
Juan Mayorga (Spre pacea eternă, traducere de Ioana Anghel)
Angélica Liddell (Soţii Palavrakis, traducere de Alina Cantacuzino)
José-Ramón Fernández (Pămîntul, traducere de Ioana Anghel)
Ignacio del Moral (Noaptea ursului, traducere de Alina Cantacuzino)


Naratoarea: Şi a sosit ziua naşterii şi s-au speriat cu toţii. Procesul a fost atât de dureros, că doamna Palavrakis şi-a dorit să-i moară copilul, în timp ce împingea şi împingea de parcă ar fi avut un diamant ascuţit în corp. În acest timp, domnul Palavrakis se ghemuise într-un colţ, cu o gestică venită din întunecata lui copilărie.
Mateo: Mi-ar plăcea ca altcineva să trăiască viaţa mea, acum, în acest moment când totul e mişcare şi convulsie şi flux şi intrare în lume şi în marea cunoaştere. Acum, chiar acum mi-ar plăcea să las lumea şi să mă dedic paraliziei, să putrezesc de-atâta nemişcare şi înfrângere, şi să mă usuc. Detest mişcarea. Totul e din cauza mişcării. Mă doboară. Consecinţele rele ale mişcării. Dacă aş putea să dispar fără să mor. Frica funcţionează ca şi cum ar fi un os în plus al corpului meu. Frica de a fi doar un bărbat. Frica de a fi doar bărbat. Mă umplu de lene, de parcă lenea ar fi vin fiert, iar eu un pahar, un obiect, inert. Ce simt? Ce trebuie să simt? Care ar fi sentimentul potrivit? Cel de vinovăţie, ar trebui să fie aici, prezentă, cu toate rănile ei, vina. Doamne, nu pot să simt, nu pot să simt...
Naratoarea: În fond, naşterea fetiţei le-a generat o atroce frică de moarte. Pe urmă a venit timpul când domnul şi doamna Palavrakis abia dacă puteau respira, fiindcă fetiţa respira tot aerul din jur. Fuseseră atât de nenorociţi în copilărie, încât, pentru a-i purta de grijă fetiţei, cumpăraseră munţi întregi de manuale de îngrijire a copilului.
Mateo (citeşte): "Un copil sau un sclav reprezintă o proprietate şi nimic din ceea ce se săvârşeşte asupra unei proprietăţi nu e nedrept." Aristotel.
Elsa: Aristotel?
Mateo: Da. Aristotel.
Elsa (citeşte): "Se poate intra pe întuneric în camera copilului? E bine pentru cei mici să doarmă în aceeaşi cameră cu părinţii, lângă părinţi, în pat cu ei? Goi sau îmbrăcaţi? E bine să li se spună întotdeauna adevărul? E bine să fie lăsaţi să plângă? E bine să mănânce dulciuri?"
Mateo: Bineînţeles că e bine să mănânce dulciuri.
Elsa: Aşa zic şi eu. E bine să mănânce dulciuri.
Mateo: Trebuie cumpărate kilograme întregi de dulciuri.
Elsa: Ce-ar fi copiii fără dulciuri?
Mateo: Ce-am fi noi fără dulciuri?
Elsa: E bine, prin urmare, să mănânce dulciuri.

Elsa şi Mateo citesc prospectul de pe pungile de la supermarket şi bagă în pungi capete de păpuşi. ("Această pungă nu este o jucărie, pentru a evita riscul de asfixiere accidentală, nu o lăsaţi la îndemâna copiilor.")

Mateo (deodată, citeşte un text de pe o pungă): "Numai de dumneavoastră depinde ca fiul dumneavoastră să nu devină o victimă."
Elsa: Cum?
Mateo: "De dumneavoastră depinde ca fiul dumneavoastră să nu devină o victimă."
Elsa: Când o să-i dăm voie să folosească foarfeca, să facă baie singură, să umble la prize şi să treacă strada? Când? Cum o să ştim că nu mai e în pericol? De fiecare dată va apărea un alt pericol şi va trebui să-i dăm iarăşi voie, pericol după pericol, până când o să moară.

Linişte.

Mateo (citeşte): "Cele mai frecvente boli ale copilăriei."
Elsa: Crezi că e bolnavă?
Mateo: Acum? Bolnavă?
Elsa: Da, arată de parcă ar fi bolnavă?
Mateo: Cred că nu. Nu cred să fie bolnavă.
Elsa: De unde ştii că nu e bolnavă?
Mateo: Crezi că e bolnavă?
Elsa: Nu ştiu dacă e bolnavă.
Mateo: Cu toţii suntem puţin bolnavi, tot timpul, puţin bolnavi.
Elsa: Atunci e puţin bolnavă.
Mateo: Şi de ce ar fi neapărat bolnavă?
Elsa: Tocmai am citit. Cele mai frecvente boli ale copilăriei.
Mateo: Chloé nu are bolile astea.
Elsa: Dar poate să se îmbolnăvească.
Mateo: Puţin, ca toţi copiii.
Elsa: Ei, vezi? Puţin.
Mateo: O boală normală. Sunt şi ei mici.
Elsa: Şi dacă am duce-o la doctor ca să vedem dacă nu e bolnavă?

Linişte.

Elsa: Şi colicile?
Mateo: Ce colici?
Elsa: Fata zice că aşternuturile îi dau colici. Tu ştii ceva despre asta?
Mateo: Cine să ştie ce se întâmplă în corpul unei fetiţe.
Naratoarea: De la acea conversaţie au trecut mulţi ani, acum, în sfârşit, perechea Palavrakis a obţinut premiul visat, au câştigat concursul de dans. Însă darurile pe care le ţineau pe genunchi aveau mai curând un aspect de sicrie decât de cadouri. În mâinile lor orice obiect căpăta o înfăţişare funebră. Chiar şi pietrele puteau să ajungă deposedate de propria lor existenţă, odată atinse de soţii Palavrakis. Totul îşi pierdea sensul cu o rapiditate neînchipuită. Funcţia cotidiană a acestui cuplu era aceea de a întruchipa vanitatea.
Mateo: Povestesc.
Elsa: Lasă-i să povestească.
Mateo: Parcă am fi un souvenir. O blestemată de carte poştală de la plajă.
Elsa: Nu se pot abţine. Lasă-i să vorbească, să povestească.
Mateo: Îţi place să se facă atâta tam-tam. Oriunde şi oricând. Îţi place. Să nu negi.
Elsa: Mă ţine în viaţă.
Mateo: Le e milă de tine ca de un câine.
Elsa: Există oameni care ar da orice pentru puţină compasiune. În fond, ne invidiază.
Mateo: Dar nu pot să vorbească despre altceva?
Elsa: Au dreptul să o facă. Le-am distrus visurile pentru totdeauna.
Mateo: Povestesc cu lux de amănunte. Odată ce eşti în pământ, ce importanţă mai are cum ai ajuns acolo.
Elsa: Eu cred că are. Are importanţă.
Mateo: Morţii nu reprezintă nimic. Sunt închipuiri ale celor vii.
Elsa: Morţii sunt totul. Tot ceea ce nu sunt viii.
Mateo: Eşti obsedată de moarte.
Elsa: Greşeşti. Sunt obsedată de viaţă.
Mateo: Sunt ca nişte piranha, avizi de spaimă. Au o foame de orori.
Elsa: Ororile sunt ale lor. Spaima noastră le aparţine. E proprietatea tuturor. Au fost cu toţii la înmormântare.
Mateo: Nişte tâlhari de morţi!
Elsa: Pur şi simplu le e frică. Frică să nu li se întâmple şi lor.
MATEO: Ba să li se întâmple!
Elsa: Cui îi povestesc?
Mateo: Nu ştiu. Vreunuia nou-venit. Vreunui străin.
Elsa: Şi ce reacţie are?
Mateo: Îşi ascunde faţa în mâini. E pe punctul să vomite. Se freacă la ochi. Nu îndrăzneşte să se uite la noi. Mda. Nu îndrăzneşte. Acum va trebui să facă un efort impresionant ca să-şi recapete încrederea în viaţă. Pleacă, s-a dus într-un colţ. Nu se simte bine. Cred că i-au povestit de-a fir a păr totul.
Elsa: Îi apucă o teribilă curiozitate să vadă ce simţi. Sunt convinsă. Caută ceva îngrozitor în propriile lor vieţi, ceva care să semene cu ce am păţit noi.
Mateo: Poate că o să plece pe drumul ăsta şi n-o să se mai întoarcă. Or să-şi abandoneze şi ambiţiile, şi culturile. Ca toţi ceilalţi.
Naratoarea: Atât de tristă şi îngrozitoare era povestea soţilor Palavrakis, că celor care o auzeau li se încâlceau caracatiţe pitice în trahee. Ceea ce li se întâmplase era, fără îndoială cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva. Cel mai rău. În noaptea aceea, în noaptea în care câştigaseră premiul, s-au certat de faţă cu toată lumea.
Elsa: Mi-ai promis copii, sute de copii.
Mateo: N-am vrut copii niciodată.
Elsa: Mi-ai promis.
Mateo: Şi am avut o fetiţă!
Elsa: Mi-ai promis mai mulţi!
Mateo: Eu n-am vrut maşină, sau casă, sau serviciu, sau concedii, sau sănătate, sau amintiri, sau proiecte, sau profesie, sau familie, sau copii, niciodată n-am vrut copii, cum să fi vrut să mă reproduc dacă detestam viaţa? Eu nu voiam decât să mă sfârşesc. Eu voiam doar să mă sfârşesc. Tu m-ai obligat la toate celelalte.
Elsa: Aveam nevoie de speranţă!
Mateo: Speranţa e pentru sclavi!
Elsa: Aveam nevoie să iubesc, să iubesc pe cineva, pentru totdeauna!
Mateo: Şi eu? Şi eu aveam nevoie de dragoste. De ce n-ai încercat cu mine? Niciodată nu te-ai străduit prea mult.
Elsa: Niciodată, niciodată!
Mateo: Niciodată nu m-ai iubit.
Elsa: Niciodată.
Mateo: Şi eu aveam nevoie de dragoste.
Elsa: Şi ai pornit s-o cauţi în cloacă! Şi m-ai lăsat singură, cu pântecele greu de prunci care urlau să iasă!
Mateo: Tu nu-mi dădeai nimic în schimb.
Elsa: Nu! Nu-ţi dădeam nimic în schimb! Numai curvele pot să-ţi dea ceva în schimb! Un bărbat ca tine nu poate decât să-mi repugne!
Mateo: De ce dracului ai mai vrut copii cu mine dacă-ţi repugnam?
Elsa: Nu-mi păsa de greaţa pe care o simţeam.
Mateo: Ştii ce cred? Că cei care caută să se perpetueze cu orice preţ abia dacă se deosebesc de animale.
Elsa: Degeneraţii. Asasinii şi nebunii. Numai ăştia sunt singurii care nu încearcă să se perpetueze. Cei care irosesc sămânţa pe curve.
Mateo: Nu aveam altă soluţie. Ai băgat câini în pat.
Elsa: Pentru că uram bărbaţii. Bărbaţii ca tine!
Mateo: Şi cum de n-ai avut ruşine şi ai rămas gravidă cu un bărbat pe care îl urai?
Elsa: Îi uram pe toţi.
Mateo: Sunt respingător, sunt o scursură, niciodată n-am fost destul de bun pentru tine!
Elsa: Niciodată n-am să mă încred într-un bărbat care nu e în stare să aibă o familie!
Mateo: Să procreezi cu orice preţ, asta era. Să feţi, ca animalele. Voiai să ai mereu pântecele plin de gămălii păroase şi să împingi, să le scoţi afară şi să faci altele. Voiai să feţi toţi câinii din lume. Miroşi a câine. Ai ochi de câine. Şi pântece de căţea.
Elsa: Încă un copil şi aş fi fost mulţumită, încă unul şi gata.
Mateo: Puteai să ţi-o tragi cu oricine.
Elsa: Nu sunt o curvă.
Mateo: Eşti mai rău. Eşti o sfântă. O isterică a maternităţii.
Elsa: Cu toţii suntem fii, totul e fecundare.
Mateo: Dar nu toţi trebuie să fim părinţi. Părinţi inutili, eşuaţi. Nu toţi trebuie să fecundăm. Fii fără fii, înţelegi? Fii fără fii.
Mateo: Şi tu ai fost într-un pântece.
Mateo: Am fost de la bun început un făt carcinomios. Nu trebuia să mă nasc.
Elsa: Dar ai stat într-un pântece.
Mateo: Şi am să mai stau şi în burta viermilor!
Elsa: Nu înţelegi nimic.
Mateo: Dă-ţi jos hainele astea, hai, dezbracă-te. Şi ai să vezi cât de aproape eşti de cadavrul tău. Şi ai să vezi cât de bine înţeleg.
Elsa: Şi eu, înţeleg şi eu! Îmbătrânesc, îmbătrânesc! Şi am nevoie să las ceva viu pe pământ! Ceva viu! Sunt o mumie pe dinăuntru. Trupul meu e ca un sarcofag. L-am avut în mâini şi mi s-a scurs printre degete! Nu-l mai suport, nu-l mai suport! Încă aş mai putea să umplu lumea de copii, încă mai pot. Te implor, fă-mi un copil.
Mateo: Nu pot să cred că insişti! Vrei să spui că mi-ai da voie să ţi-o trag, să mi-o bag în tine, să mă scurg pe tine, ai încuviinţa ca sperma mea să ţi se prelingă pe coapse, lipicioasă şi călâie, mi-ai îngădui balele fetide, ai îngădui toate astea în ciuda a tot ce ne-am aruncat în faţă până acum, în ciuda a ceea ce simţim unul pentru celălalt?
Elsa: Da! Da, da, da! Toată lumea face aşa.
Mateo: Mi-e silă de tine.
Elsa: Încă mai e timp să am copii.
Mateo: Pentru mine nu mai există timpul.
Elsa: Încă un copil, te implor.
Mateo: Asta vrei de la viaţă?
Elsa: Pur şi simplu nu pot să continui să mor în trupul ăsta.
Mateo: Trupul nu înseamnă nimic.
Elsa: Spui asta pentru că trupul tău nu e miraculos.
Mateo: Singurul miracol constă în a termina cu tine însuţi. Naturii îi e milă de disperaţi.
Elsa: Sunt singură, Doamne-Dumnezeule, sunt singură!
Mateo: Mi-ai distrus viaţa.
Elsa: Nu ai viaţă, nu poţi avea viaţă când nu ai inimă!
Mateo: Mi-ai devorat inima. Încă mai ai sânge pe vârful limbii!
Elsa: Foloseşti argumentele diavolului.
Mateo: Într-o bună zi, o să stai cu diavolul la masă! Cu diavolul adevărat! Am să luminez universul cu flăcările mele.
Elsa: Încă un copil! Numai un copil, încă unul, încă unul! Unul care să fi crescut o dată şi gata, niciun centimetru mai mult sau puţin! Nici măcar n-a meritat să mă chinui atâta să nasc!
Mateo: Şi dacă toţi copiii ar muri la vârsta de şapte ani? Dacă la vârsta asta ar muri copiii? Dacă nu s-ar mai face mari?
Elsa: N-am mai avut timp de nimic.
Mateo: A avut o viaţă lungă. O viaţă proporţională cu dimensiunile lui. Noi suntem cei care trăim prea mult.
Elsa: Abia dacă i-am spus ceva.
Mateo: S-ar fi schimbat cu ceva lucrurile dacă ar fi trăit câţiva ani în plus? Ce i-ai fi spus? Nimic! Copiilor nu li se spune nimic.
Elsa: Am nevoie de un copil.
Mateo: De ce, ca să o uiţi pe cealaltă? Asta e?
Elsa: Nu!
Mateo: Uneori te aud cântând.
Elsa: Imposibil.
Mateo: N-ai cântat niciodată?
Elsa: Niciodată!
Mateo: Spune-mi adevărul.
Elsa: Înainte, înainte cântam.
Mateo: Eu te-am auzit după. După, te-am auzit cântând.
Elsa: Niciodată.
Mateo: După fetiţă.
Elsa: Niciodată după n-am mai cântat.
Mateo: Fetiţa e-n mormânt şi tu cânţi. De parcă te-ai bucura.
Elsa: Să mă bucur?
Mateo: De parcă te-ai bucura că suferi atât.
Elsa: Niciodată n-am cântat!
Mateo: Vrei să uiţi de ea! Să te ocupi de suferinţa ta!
Elsa: Vreau un copil! Vreau să nu mai fiu o groapă!
Mateo: Dacă ai avea un alt copil, l-ar mânca şi pe el în pădure. L-ar duce lupul în dinţi. Dacă ai mai avea încă o sută de copii, i-ar fi mâncat pe toţi. Pe toţi o sută.
Elsa: Dacă aş mai avea un copil, l-aş duce departe. Departe de tine.
Mateo: De ce?
Elsa: (Linişte.)
Mateo: De ce?
Elsa: Se uită lumea la noi.