Teatrul îi face silă şi ea are nevoie de greaţă

Citiţi un fragment din această piesă.


Angélica Liddell urăşte teatrul. Îi repugnă. Îl consideră în mare parte un act eşuat pentru că oamenii, de cele mai multe ori, nu reuşesc să vadă în el ceva mai mult decât un obiect estetic, nu vor să-l lase să-i schimbe. E de acord cu Michel Houllebecq care spunea că intelectualii se comportă ca şi cum Dostoievski n-ar fi scris nici un rând în toată viaţa lui. Îşi iubeşte profesia, dar nu şi comunitatea oamenilor de teatru. Funcţionează împotriva ei şi practic împotriva propriei munci, dar din repulsia asta îşi trage forţa. Motoarele ei sunt ceea ce detestă şi o întristează în viaţă.

Îi e scârbă de teatru, dar e singurul lucru care o împiedică să-şi tragă un glonţ în cap, o spune chiar pe site-ul ei. Cum nu e în stare să se sinucidă în realitate, o face în piesele sale sau pe scenă. E o modalitate prin care rămâne în viaţă şi se descompune în acelaşi timp. Ca dramaturg, actriţă, regizoare şi scenograf nu-şi propune să fie crudă, dar acesta e singurul mod prin care poate să vorbească lumii. Pur şi simplu nu e în stare să o facă altfel. Nu creează din ostentaţie sau pentru că vrea să şocheze, dar nu are cum să evite toate astea. Fac parte din genetica ei. Funcţionează pe principiul furiei, al indignării şi al rebeliunii. Teatrul ei nu e împotriva sau de partea vreunui curent anume. Pare violent pentru că doar aşa poate ieşi din mâinile şi mintea ei.

Violenţa reală nu are nimic a face cu violenţa din scenariu. Nu Liddell e Dumnezeul violenţei, ea e deja acolo, în afară. Ce ajunge pe scenă e modul ei de a se releva şi împotrivi morţii şi nedreptăţii. Nu există comparaţie între zgomotul unei puşti în deşert şi sângele care curge dintr-o tăietură de lamă, pe scenă. Şi ce i se pare mai ciudat e că oamenii acceptă violenţa dacă o văd pe ecranele televizoarelor sau în ziare, dar le e greu să o vadă pe scenă şi pleacă. Aşa se întâmplă la spectacolele ei din Spania, acolo unde locuieşte, sau în Brazilia, Columbia, Bolivia, Portugalia, Germania, Chile, Cehia şi Franţa, unde textele ei au fost traduse, publicate şi montate. Înainte o durea. Nici acum nu-i place când părăsesc spectatorii sala, dar îi pasă mai mult să spună ce are de spus, în felul ei. Există o frustrare între cuvânt şi acţiune, dar s-a împăcat şi cu asta. În definitiv, ce urmare are cuvântul asupra realităţii? De cele mai multe ori, niciuna. Liddell crede că mai degrabă lipsa de empatie şi indiferenţa sunt adevăratele perversităţi, şi nu îndrăzneala de a fi nemilos pe scenă. Oamenii au multe reacţii nefireşti. Nu e ciudat că sunt mai scandalizaţi de sex decât de război?

Violenţa şi conflictele ei imorale nu au alt scop decât acela de a propune o soluţie morală sau de a-i face pe oameni să gândească. Pe cât de dureroase, pe atât disperate după rezolvare par textele ei, cu atât mai mult cu cât soluţii salvatoare par să nu existe. La fel se întâmplă în Soţii Palavrakis (El Matrimonio Palavrakis), scrisă în 2001 şi publicată în româneşte în 2009, în antologia Teatru spaniol contemporan 2, din seria Dramaturgi de azi, deschisă de Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" / Teatrul azi.

Soţii Palavrakis e o poveste despre incapacitatea salvării de la moarte şi singurătate. Oricâte sute de copiii ar veni pe lume, oricât de frumoşi ar fi, părinţii nu vor şterge mai uşor păcatele lor, nici nu-şi vor face viaţa mai frumoasă pentru că sunt pătaţi pe dinăuntru cu ceva ce duhneşte, cu răutate, cu fantasme care îi bântuie. Pentru că aceşti părinţi nu sunt altceva decât foşti copii crescuţi la rândul lor în familii anxioase, de părinţi-ucigaşi. Copiii ajung să fie o perpetuare a răului şi nu o salvare din faţa golului. Încă un copil înseamnă de fapt încă un nefericit care nici măcar nu are şansa să spună dacă e pregătit sau nu să se nască, dacă acceptă să trăiască cu riscul de a fi exilat din viaţă la un moment dat. Nu ajunge aici pentru el însuşi, ci doar dintr-o încercare disperată a altora de umplere a unei absenţe fără margini şi a unui final inevitabil.

Angélica Liddell l-a adoptat pe Shopenhauer: "Viaţa e un lucru demn de dispreţ. Am decis să-mi duc existenţa gândindu-mă la asta."