Azazel, îngerul răului

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Aşa am ajuns la lăcaşul meu, cu bucuria dragostei şi frăţiei. Tovărăşia lui Nestor făcuse din acea noapte petrecută alături de el o oază de linişte sufletească şi pace. L-am poftit să intre şi am aprins opaiţul spânzurat în ungherul din dreapta. Apoi, urându-i, din inimă, bun-venit, am deschis singura fereastră, lăsând să intre în aerul chiliei o boare de aer proaspăt precum limpezimile cerurilor şi precum este aroma iubirii frăţeşti. Nestor privise îndelung icoana Fecioarei, atârnată deasupra patului. Nu spusese, însă, nici un cuvânt, până când, înconjurând cu privirile odăiţa, mi-a zis:
- Ai chilie curată şi rânduită, Hypa, iar aceasta îţi oglindeşte felul. Unde sunt cărţile de care-mi vorbeşti?
- Sub patul pe care stai, părinte.
- Cheamă-mă pe numele meu, Hypa, căci toţi suntem fraţi şi miei plăpânzi din turma lui Dumnezeu.
- Ba eu socot că sfinţia-ta eşti mai degrabă păstor, decât miel.

A râs uşurel şi s-a ridicat, lăsându-mă să ridic chilimul pufos de Damasc care era atunci pe pat şi care este şi acum pe locul în care stau. Este tot ce mi-a mai rămas drept podoabă din vremurile acelea. Am dat o scândură la o parte, lăsând să se vadă cărţile şi sulurile de papirus şi pergament, apoi altă scândură şi mi s-a arătat întreagă comoara ascunsă. Nestor se aplecase în afară, prin fereastra deschisă, poruncindu-le celor trei însoţitori să se ducă la sălaşele lor.
- Dau să cred, Hypa, că am să înnoptez la chilia ta.
- Îmi vei face aleasă bucurie, părinte. Eu am să-mi odihnesc oasele acolo, pe laviţă.

Câtă vreme Nestor mi-a umblat printre cărţi, i-am privit mai tot timpul chipul străluminat de blândeţe, luând seama, între timp, la ceaiul de mentă pe care îl pusesem la fiert. Mentă de pe coastele munţilor, cu parfum şi căldură de fruct. Avea în toată fiinţa lui o măreţie şi o bunătate adevărată, iar în ochii săi mari şi verzui precum mierea se citea înţelepciune şi pasiune nestinsă. Chipul îi era alb împurpurat, sporindu-i frumuseţea şi strălucirea. Purta barbă îngrijită, cu fire gălbui amestecate cu alb, iar toate acestea îl osebeau de toţi părinţii mai mari sau mai mici pe care îi cunoşteam.

Am mărit lumina opaiţului şi m-am apropiat de el cu ceaiul de mentă şi cu o tipsie pe care aşezasem curmale şi smochine uscate. În urmă, am stat pe laviţa din partea cealaltă a patului, privindu-i surâsul care nu i se stingea de pe buze. Am văzut în el tiparul după care ar trebui să fie croiţi toţi servitorii lui Dumnezeu. Şi-a clătinat capul, a mirare:
- Discursurile lui Cicero?! O, călugăr viclean, venit de la ţara Egiptului... Şi "Cetatea lui Dumnezeu"?! [1]. Ca şi nouă, pre câte văd, îţi place elocinţa.
- Întocmai, preasfinte părinte, este scrierea preasfinţitului Augustin. Sunt doar primele două părţi pe care a apucat să le scrie.
- Ştiu, Hypa, ştiu, dar mă mir cum de au ajuns şi se află aici.
- Pelerinii, preacinstite părinte, aduc cu ei cărţi mai noi şi mai vechi din care îmi dăruiesc şi mie câteodată. Alteori le cumpăr şi le plătesc. Dar însă scrierea aceasta nu este dintre cele prea noi. Precum se vede, întâia parte este de la anul treisprezece după patru sute de la naşterea Mântuitorului nostru Christos. Să fie zece ani de când o am.

A vrut să ştie cum dovedesc data scrierii şi i-am spus că nu o pot dovedi, rugându-l să îmi dea el lămurirea trebuincioasă. S-a răsucit înspre mine cu aceeaşi lumină de zâmbet dumnezeiesc. Şi mi-a vorbit despre multe scrieri despre care ştiam, dar pe care nu le văzusem. Augustin, mi-a spus el, a fost un om binecuvântat şi păstor fără seamăn în scaunul episcopiei de la Ifrikiya [2] şi nici nu ştiu dacă va fi trăind cineva la cetatea Hipo [3] care să-i semene în vreun fel. Numai că Augustin a intrat cam târziu în slujba Domnului, după ce mai toate zilele vieţii lui le-a petrecut ca ostaş, luând parte la multe bătălii şi războaie. Iar în anul al zecelea după anul patru sute de la dumnezeiasca întrupare, s-a pornit războiul în care Roma a fost înfrântă şi a căzut în mâinile goţilor, chit că aceştia nu au jefuit-o şi nu au trecut-o prin foc aşa cum le era obiceiul. După cum ai cunoştinţă, această Roma este mijlocul lumii, centrum mundi, şi cetatea cetăţilor, urbi et orbi. Şi dacă lumea s-a prăbuşit, atunci s-au pogorât cerurile iar cetatea omului s-a făcut cetatea lui Dumnezeu, Civitas Dei. Iar după trei ani de la căderea vremelnică a Romei, Augustin a gândit să arate lumii că această cădere a fost pentru vecie şi fără întoarcere. Iar numindu-şi cartea lui cu numele acesta, de Cetatea lui Dumnezeu, a mai vrut a zice că această cetate nu se va mai nărui vreodată, precum se năruiesc cetăţile omului pieritoare ca toate zidirile lumeşti ale omului. Şi a mai arătat netemeinicia învinovăţirilor aduse credinţei noastre creştine cum că ar fi fost pricina pentru care Roma s-a prăbuşit.

M-a întrebat, apoi, despre alte cărţi ale comorii mele ascunse şi am tras de sub pat desaga în care îmi ţineam manuscrisele egiptene. A poftit a cunoaşte titluri şi manuscrise pe pergament în limba creştinilor copţi. Şi i le aduceam dacă mă întreba, ori dacă nu întreba. Cercetând îndelung tălmăcirea coptă a Călătoriilor sfinte scrisă de Teofil Alexandritul [4], pe chip i s-a lăsat dintr-o dată negura unei păreri de rău şi de înstrăinare a cărei pricină nu am putut-o pricepe, spre a-l aduce din nou alături de mine.
- Părinte, Călătoriile este o carte pe cât de ştiută, pe atât de răspândită în ţara Egiptului. Nu i-ai simţit rădăcinile şi obârşiile greceşti?
- O ştiu, Hypa, şi am văzut-o, dar mă mir de îndrăzneala şi curajul acestui episcop. Căci cum a putut a vorbi despre Fecioara Maria şi să spună despre ea lucrurile şi faptele pe care le-a spus numai pentru că - aşa zice el - a văzut-o în vis. Prea bine, dar care este păcatul nostru? Şi ce vrea să fie acest sul scrijelit pre limba acelor copţi? Şi ce noimă au toate aceste zugrăveli pe care le vezi?

Am mulţumit Domnului în gând că îl abătuse pe Nestor de la vorbele lui despre Teofil şi despre scrierea sa. Am fost şi sunt încă şi astăzi cuprins de tulburare ori de câte ori îmi vin în auz vorbe despre sfinţii părinţi de la Alexandria. M-am grăbit să răspund interogaţiilor lui Nestor:
- Ce să aibă, părinte? Nimic. Este o poveste despre ieşirea la lumină, despre învierea din morţi şi despre ce va fi să se vadă atunci. Aşa credeau egiptenii cei de demult, aşa îşi vedeau dumnezeii.
- Preafrumos portret faci, Hypa. Şi cine este omul acesta aplecat peste roata lui de olar?
- I se zice Khanum, preasfinte părinte. Zeul Khanum, care îi făcea pe oameni din lut, dându-i, apoi, lui Amon să sufle viaţă în trupul lor. Credinţe de demult, iubite părinte.
- Khanum acesta este un nume foarte ciudat. Îţi aduce aminte de ceva ce nu ştiu eu, Hypa?
- Da, părinte, îmi aduce aminte de multe. De unde ştii?
- Din marea tulburare a inimii tale. Şi din lacrimile ochilor tăi care stau să curgă şi nu îndrăznesc.


Aplecarea către destăinuiri şi prea multa încredere în ceilalţi nu mi-au fost în fire, dar în noaptea aceea i-am povestit lui Nestor despre templul zeului Khanum, cel care primeşte revărsările Nilului în partea de miazăzi a insulei Elefantina, către Asuan, despre vechea măreţie şi sfinţenie săpată de veacuri în zidurile acelui templu, despre tatăl meu care tot la două zile aducea daruri de peşte pentru preoţii zăvorâţi acolo de bună voie să plângă pieirea credinţei lor faţă de răspândirea credinţei întru Christos. Mă lua cu el în barcă ori de câte ori mergea să ducă preoţilor jumătate din ce găsise în plase. Ne duceam pe ascuns, până să se crape de ziuă.

Nu mi-am putut înfrâna lacrimile, povestindu-i cum în dimineaţa uneia din acele zile, pe când împlinisem de curând nouă ani, mergând către templu, am văzut felucile [5] unor creştini oprite în partea de sud, nu de parte de intrarea în templu. Ne aşteptau acolo, ascunşi printre stânci şi când ne-au zărit, s-au năpustit asupra noastră ca nişte iele scăpate din hăul infernului. Până să pricepem ce se petrece şi să ne trezim din groaza care ne cuprinsese, au fost asupra noastră şi l-au tras afară din barcă pe tatăl meu, târându-l în spatele stâncilor unde l-au ucis cu cuţitele ascunse sub straie. Mă ghemuisem ascuns într-un colţ de pe fundul bărcii. Auzeam glasul tatălui ţipând de durere sub loviturile celor care-i luau viaţa şi cerând ajutor de la zeul în care credea. Îngroziţi şi ei de urletele care sfâşiau tăcerea dimineţii, preoţii templului se adunaseră pe coamele zidurilor, privind neputincioşi la cele ce se petreceau sub picioarele lor, cu mâinile ridicate să-şi cheme zeii, fără a pricepe, vai! că zeităţile lor muriseră de vreme îndelungată şi că nimeni nu mai era să le audă rugile şi chemările... Că tatăl meu nu mai avea să scape din mâinile ucigaşilor însetaţi de sânge, ca să-mi vadă chinurile pe care aveam să le îndur mai apoi.
- Sărmanul de tine! Ţi-au făcut vreun rău necugetaţii aceia?
- O, dacă m-ar fi ucis şi pe mine ca să-mi aflu odihna cea veşnică! Nu, părinte, n-au îndrăznit mai mult. S-au mulţumit să-mi arunce priviri de lup şi au luat plasa cu peşti şi vâsla bărcii, începând să lovească în poarta zăvorâtă a templului. Pe urmă au aruncat leşul tatei, iar sângele şi carnea trupului său s-au amestecat cu peştele şi cu pulberea acelui pământ care-şi pierduse sfinţenia. Apoi i-a copleşit beţia biruinţei şi setea şi au prins a striga şi a-şi vântura prin aer mâinile şi hangerele pătate de sânge, suduind preoţii îngrămădiţi pe zid şi cântând cu sălbăticie "Laudă domnului nostru Christos, moarte duşmanilor Domnului... Slavă lui Mesia Iisus... Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru..."

Am izbucnit în hohot de plâns. Nestor m-a acoperit cu pulpana rasei sub care m-am ghemuit înfricoşat, cum mă ghemuisem atunci în ungherul bărcii. S-a aşezat alături de mine, mângâindu-mi creştetul capului şi făcând semnul crucii asupra chipului meu. "Linişteşte-te fiule", murmura, "căci viaţa noastră este plină de durere şi zbucium. Aceia care ţi-au ucis tatăl au căutat mântuire de povara urii, gândind că de ură prin ură se vor salva, că prin nedreptate se vor elibera de nedreptăţile suferite. Tu ai fost cel sacrificat şi ştiu cât de adâncă îţi este durerea, pentru că eu însumi o simt. Mila lui Dumnezeu să se lase asupra noastră. Scoală, fiule, să ne rugăm pentru mântuire."
- Ce folos va să ne aducă rugăciunea, părinte? Cine a murit, e mort şi nu mai învie.
- Ne va folosi, fiul meu, ne va fi de folos.

Glasul lui Nestor venea de departe, trudit. Mi-am ridicat de la pieptul său fruntea şi am văzut lacrimi şiroindu-i în firele bărbii, i-am văzut ochii înroşiţi de mâhnirea care îi brăzda chipul.
- Părinte, iartă-mă că îţi pricinuiesc durere şi suferinţă!
- Nu, fiule, nu este nimic. Ridică-te pentru rugăciune.

Plecaţi înaintea Fecioarei, ne-am rugat amândoi până când cerul dimineţii s-a rumenit, alungând întunericul şi îmbrăcându-se în azur limpede şi curat. Prin tăcerea rugăciunilor noastre străbăteau cântecele cocoşilor şi uguitul păsărelelor ascunse prin crengile copacilor din curtea bisericii. Atunci, Nestor a rupt liniştea chiliei, chemându-mă să ieşim şi să mergem afară spre a primi, cum spunea, "mila Tatălui în aceste binecuvântate ceasuri de răsărit".


În tot răstimpul dintre prima geană de lumină şi împlinirea atotputerniciei soarelui pe pământ, am făcut de două ori ocolul curţii cuprinzătoare, înconjurată de ziduri. Am apucat înspre partea în care casele se înghesuiau între ele ca pentru a-şi afla siguranţa şi liniştea. După o noapte trează, lumina dimineţii era vlăguitoare, o simţeam ca pe o suferinţă care mă săgetează, în unele zile, şi astăzi. În ritmul încet al paşilor noştri, Nestor mi-a povestit aduceri-aminte ale copilăriei şi tinereţii sale din Siria şi de la Antiohia, întâmplări petrecute alături de dascălul său Toader din Emessa în trecutele zile pe care le vieţuise. Ceasurile acelea ne aduseseră, pe negândite, alături, în cetatea Ierusalimului, fiind el atunci de ani patruzeci şi unu.

Se înţelege că nu voi scrie aici toate câte mi-a povestit despre el însuşi, căci nu este nici cu putinţă şi nici nu este semn de respect. Am credinţa că, dacă el mi-a dezvăluit o seamă din întâmplările lui, a fost ca să îmi facă plăcere şi să-mi dovedească încrederea ce mi-o purta, dezvăluindu-mi lucruri pe care, poate, nu s-ar fi cuvenit să le ştiu. Este, deci, cu neputinţă a le spune acum.

Când ne-am încheiat preumblarea pe lângă ziduri, pregătindu-ne să mergem fiecare la casele noastre, oamenii îşi începeau lucrările lor obişnuite în toate zilele şi, de departe, am deosebit trei diaci antiohieni care ne aşteptau înaintea chiliei mele. Se uitau şi se învârteau jur-împrejur cu îngrijorare. Când am ajuns la uşă, Nestor şi-a luat bun-rămas de la mine, plecând împreună cu diacii aceia. Despărţindu-ne, mi-a spus, cu acelaşi surâs trudit, să dau uitării noaptea aceea lungă care trecuse: " De ai dorinţă, vino să prânzim împreună, iar de nu poţi, te voi întâlni după rugăciunea de la ceasurile nouă ale vecerniei."

Am intrat în chilie obosit peste poate, simţind cum mă cuprinde somnul încă de la primul pas peste prag. M-am aruncat pe pat şi m-am cufundat numaidecât într-un somn fără vise din care, pe la prânz, m-au trezit vocile mirenilor veniţi la biserică. Aveam trupul împovărat şi sufletul greu. Cu paşi şovăitori am mers la ulciorul cu apă din care am sorbit însetat, turnându-mi, apoi, şiroaie pe obraji şi pe piept. Prin fereastra întredeschisă lumina pătrundea în valuri, aducându-mi, dintr-o dată, strălucire şi seninătate în suflet. M-am apucat apoi să-mi rânduiesc sub pat comoara ascunsă, când am auzit o bătaie în uşă, apoi chemarea cu care eram obişnuit de mult timp: "Părinte medic!..."

În prag se afla un om cu trăsături de arab, îmbrăcat în straie negustoreşti, suferind de apă neagră la ochiul stâng. L-am poftit întru cercetare şi văzând că apa aceea putea fi trasă afară, i-am dat oarece prafuri să se oblojească cu ele, zicându-i să se întoarcă după două luni. Doamne, după două luni, m-am gândit, dar dacă nu voi mai fi aici la vremea aceea?

Arabul m-a întrebat, după obicei, cât îmi este îndatorat şi i-am răspuns, tot după obiceiul meu: " Răsplata se află la Domnul, dar de vrei, poţi să dăruieşti ceva mânăstirii".

Omul mi-a mulţumit, încercând să-mi sărute mâna, şi a plecat, iar eu m-am întors la lumea mea cea lăuntrică plină de singurătatea ocnaşului. Am terminat de rânduit sulurile şi cărţile, aşezându-le în locul lor de sub pat, am mai pus ordine în lucrurile sărace pe care le aveam şi către scăpătat am plecat spre biserică.

Arşiţa zilei se domolise, dar am căutat, cu toate acestea, un loc mai umbros, în latura din dreapta curţii, unde aveam obiceiul să merg. Mi-am sprijinit capul de trunchiul copacului care îmi era cel mai drag dintre toţi câţi se aflau în partea aceea. Simţeam în mine aceeaşi trudă adâncă, a călătorului venit de la cale lungă. Cu pleoapele coborâte, îmi închipuiam că eu şi copacul alcătuim împreună o singură fiinţă, că rădăcinile lui mi se strecoară în suflet şi în bătăile inimii, făcându-mă pe mine însumi copac înalt, unduindu-şi crengile şi coroana de frunze. Eram eu însumi frunze tremurătoare şi căzătoare din când în când. Mi-au venit, atunci, în minte, cele ce citisem la Akhnum despre migraţia sufletelor în scrierile lui Pitagora, care spune că în clipele de iluminare adâncă îşi vede toate vieţile trăite în alte timpuri, între acestea aflându-se şi cea în care fusese un pom. Am dorit, în clipa aceea, să mă prefac în copac, pentru totdeauna, un copac umbros dar neroditor, ca să nu fie bătut cu pietre, ci să fie căutat de suflete pentru umbra pe care le-o dăruie. În acest ţinut sterp şi sărac, umbra mea ar fi o binecuvântare pentru cei care o caută şi tânjesc după ea, iar copacul nu ar cere în schimb nimic pentru sine. Să fiu adăpost pentru cei trudiţi şi hrană pentru cei înfometaţi. Am ştiut, în acele clipe de visare, ce este dorul străinului pentru casa lui şi dorul de sine şi, în taină, m-am rugat Domnului să mă ridice la el, să mă despovăreze de închisoarea trupului meu trecător. "Pune, Doamne, sufletul meu în sufletul acestui copac preaiubit, că să se învârtoşeze în curăţenie, căci la fiecare chindie privesc cu milă la drumeţii care străbat pământul acesta sfânt şi vreau să-i curăţ şi pe ei cu lumina ta. Voi aştepta, Doamne, la vremea iernii, să cadă ploile dragostei tale asupra lumii, voi sorbi, la fiecare răsărit, stropii de rouă dăruiţi mie de frigul nopţii şi nimic nu mă va mai opri să preamăresc slava ta cerească... Copacul este mai curat şi mai iubitor de Dumnezeu decât omul. De mă vei schimba făcându-mă copac, Doamne, îmi voi răspândi umbra mea peste sărmanii care..."
- Dormi, Hypa?

Am tresărit, deşteptându-mă, şi m-am bucurat văzând înainte pe Nestor, aşezat alături de mine. Am făcut semn din cap, ca să vadă că nu eram adormit. M-a întrebat, vorbindu-mi în graiul siriac şi nu în greceasca pe care, de obicei, o vorbea, dar cu umbră de glumă în glas:
- În ce mare de gânduri erai cufundat, bunule egiptean?
- Părinte, am datoria a-ţi spune că mă cercetează din vreme în vreme gânduri ciudate. Acuma tocmai îmi doream să fiu în locul copacului acesta care ne dă nouă umbră.
- Şi de unde, fiule, îţi izvorăsc ţie gânduri şi dorinţe precum aceasta?
- Cuget că din străfundurile adânci ale fiinţei mele şi din îndepărtarea trecutului. Spune Pitagora...
- Pitagora zici? Aceasta este moştenire păgână, Hypa!

Am simţit, încă o dată, aceeaşi părere de rău pentru înflăcărarea nechibzuită cu care îi vorbisem şi alte dăţi. Şi-a trecut buricele degetelor peste năframa care îmi acoperea capul, în vreme ce buzele sale rosteau frânturi neînţelese din Psalmi. Şi-a coborât pleoapele făcând semnul crucii asupra tichiei mele împodobită cu acelaşi semn sfânt şi l-am auzit şoptind, parcă ar fi chemat la el cetele îngereşti, " Binecuvântat să fii Hiba, cu lumină cerească"
- Spune-mi, părinte, oare toată păgânătatea e rea?
- Dumnezeu nu a creat nimic rău... Nu o face nici acum şi nu o va face în veac. Pentru că răul nu este plăcut înainte Domnului Dumnezeu. Dumnezeu în totul lui tot este binele şi iubirea. Sufletul omului celui creat este acela care a greşit la începutul dintâi, crezând că mintea este prea în ajuns pentru a şti adevărul, nemaicugetând la mântuirea care este numai de la Atotfăcătorul din cer.
- Să fiu iertat, preasfinte părinte, dar Pitagora a fost un spirit bun, chit că a trăit în vremea păgânilor.
- Se prea poate să fie aşa. Veacul de dinaintea naşterii lui Christos a fost şi acela un veac al lui Dumnezeu, iar soarele a strălucit în aceeaşi măsură peste cei buni şi peste cei răi. Şi, cine poate să ştie, va fi fost voia Domnului cu nemăsurata lui putere cerească, să-l pregătească pe om, ca să fie gata pentru veacul din urmă al mântuirii şi să dea semne de venire a lui Mesia cel aşteptat. Semne care, pe cât se apropia vestirea, pe atâta s-au înmulţit şi s-au arătat, până când a venit semnul cel mare, în vocea care a strigat în deşert, în Ioan Botezătorul cel răzvrătit.

M-au mirat vorbele lui care îmi dădeau răspuns la nişte gânduri. Adică la taina legăturii dintre Mesia şi vărul său, Ioan Botezătorul. Cum s-a putut ca acest Ioan, adică omul, să-i dea botezul lui Iisus, adică lui Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu, sau chipul lui Dumnezeu, ori trimisul şi profetul lui Dumnezeu, după cum i se zice în felurite şi multe chipuri.
- Crezi, părinte, am întrebat, că Iisus este Dumnezeu sau că este numai trimisul lui?
- Hypa, Mesia este născut din om, iar omul nu poate să nască pe Dumnezeu. Putem spune, oare, că Fecioara a născut un Dumnezeu şi putem să ne închinăm la un prunc care încă nu a deschis ochii, doar pentru că Magii au îngenuncheat înaintea lui? Mesia este miracol dumnezeiesc, este om prin care Dumnezeu ni s-a arătat nouă şi în care s-a întrupat spre a-l face semn al mântuirii şi vestire a veacului celui nou al omenirii. Aşa cum ne-a arătat, ieri, şi episcopul Toader, atunci când te-am văzut şi te-am cunoscut şi eu pentru cea dintâi oară. Şi, fiindcă tot a venit vorba, de ce ţi s-a tulburat sufletul atunci când episcopul a vorbit de taina Botezului?
- Ai priviri ascuţite, părinte!
- Prin aceasta nu mi-ai răspuns.

Spusese aceste din urmă cuvinte zâmbind a râde, de parcă ar fi vrut să ridice o perdea căzută între mine şi el. Ori să-mi dea curaj a vorbi. Din această pricină, nu m-am sfiit a-i spune acolo, în locul acela, despre una dintre cele mai cumplite taine pe care le păstram ascunse în suflet. Atunci m-am mirat că ceea ce îi dezvăluiam nu i-a făcut nici umbră de tulburare. Îi spusesem, anume, că am mare îndoială de adevărul botezului meu. Mama zicea că am fost botezat ca nou-născut, lucru pe care tata nu îl recunoştea. Nu-mi amintesc ca, în pruncie, să fi intrat vreodată în sfânta biserică, pricină pentru care sunt înclinat a da crezare tatălui meu. Dar atunci nici nu am vrut a-i spune lui Nestor că mă botezasem eu însumi după plecarea din Alexandria. M-am mulţumit a-i zice: "Pare-se, părinte, că nu am primit botezul ca prunc". Nu s-a mirat, precum mă aşteptasem. M-a făcut el pe mine să mă mir când mi-a răspuns, potolit:
- Nu-ţi face griji pentru ceea ce ai făcut sau vei face. Dar ai ajuns călugăr neştiind dacă eşti botezat?
- Am făcut mulţi ani ascultare la Mânăstirea de la Akhmi, părinte, iar dascălul meu a hotărât că am tragere către viaţa monahicească şi mi-a dat sfântul mir, fără a şti adevărul despre taina botezului meu, căci eu însumi îmi uitasem copilăria şi ascunzându-i că mă îndoiam de adevărul acestui botez.
- Nu face nimic, Hypa. Mulţi sunt cei care s-au botezat mai târziu şi unii dintre ei au ajuns episcopi şi înalţi ecleziarhi. Ambrozie, episcopul de Milano, şi Nectarie, episcopul de la Constantinopole, nu s-au botezat decât doar în ziua când au fost ridicaţi în jilţul episcopal. Constantin, Împăratul cel Mare, s-a botezat aflându-se pe patul morţii şi, cu toate acestea, el este cel iubit întru Domnul şi păstrător al credinţei şi tovarăşul lui Christos.

Amintise numele creştineşti ale Împăratului Constantin, dar o spusese cu un amestec de mirare şi de regret în glas. Voiam să aflu de la el mai multe decât îmi spusese. Întru care, mândru de câte ştiam, am zis că Împăratul adusese creştinismului binefaceri nemaivăzute, sub a căror graţie noi vieţuim şi la zilele noastre. La vremea domniei sale, creştinii erau puţini şi fără putere, mai puţin decât a zecea parte din suflarea imperiului, iar astăzi sunt cei mai mulţi şi în răsăritul şi în asfinţitul împărăţiei. Iar aceasta se întâmplă la doar o sută de ani de la sfântul sinod ecumenic pe care l-a chemat şi l-a condus acest împărat. Vorbesc, părinte, de conciliul de la Niceea care l-a afurisit pe Arie din pricina spuselor sale cum că Iisus este om şi nu Dumnezeu unicul şi nedespărţitul.
- Hypa, cu adevărat eşti şiret. Ce vrei să afli şi să ştii de la mine, onorabile doctor şi cinstite monah care nu cunoşti de eşti sau nu trecut în taina botezului?

Am simţit din glasul lui că nu se supărase de vorbele mele, că e dornic să desluşească încurcăturile acestei taine despre care preasfinţii noştri clerici nu prea au poftă a vorbi ori şi când. Mă pârjolea dorinţa de a şti ce gândeşte el despre Arie, asupra căruia nu se întâlnesc două păreri ale oamenilor şi pe care Biserica de la Alexandria l-a urât mai mult decât îl urăşte pe Dracul. Nestor încercase mai întâi să mă abată de la ideile mele, întrebându-mă dacă sunt mulţumit de şederea mea la cetatea Ierusalimului, dar l-am rugat cu smerenia cuvenită să mă lămurescă fără ocol despre adevărul lui Arie. "Spune-mi, părinte prealuminat, cum văd privirile tale cele pătrunzătoare şi inima ta preaplină de slavă şi sufletul tău deloc întinat şi mintea ta iscoditoare, cum văd ele toate aceste lucruri care nu îmi dau pace şi linişte.
- Atunci, ridică-te şi vino cu noi la casa în care stăm. Vreau să mă liniştesc cât priveşte starea lui Toader episcopul. Pe drum, va să-ţi vorbesc despre Arie şi despre născocirile sale.

Nu am luat-o pe drumul obişnuit. Ieşind din mânăstire, am făcut la dreapta, pe lângă zidul de împrejmuire, şi am tăiat apoi partea pustie care ne despărţea de casele mirenilor, la răsărit de zidul oraşului. Era o potecă mai uşoară la mers şi mai neumblată de oameni. Mergeam întins, oprindu-ne din vreme în vreme, atunci când Nistor sta să lămurească o idee sau o vorbă mai delicată. După vreun ceas de vreme sau chiar mai mult am ajuns.

Îmi vorbise despre lucruri pe care şovăi să le scriu, cu deosebire în vremurile acestea nesigure şi întunecate.

Acum, însă, este vremea de somn.

Note:
[1] De civitate Dei a Sfântului Augustin, elaborată la începutul secolului al V-lea, în care sunt abordate chestiuni de teologie şi filosofie creştină.
[2] Fosta provincie romană Ifrikya (după denumirea actualului teritoriu al Libiei, în limba greacă), corespunzătoare nordului african cunoscut în epocă.
[3] Hipo, vechiul oraş roman Hippo Regius, lângă oraşul algerian Annaba (Bône) de astăzi, unde Sf. Augustin a servit ca episcop între anii 395-430.
[4] Theophilos din Alexandria (+ 412), patriarh al Alexandriei (385-412) şi papă al confesiunii copte, canonizat de Biserica ortodoxă orientală coptă. Intolerant adversar al celorlalte credinţe non-creştine şi al oricăror influenţe şi manifestări heterodoxe în creştinism.
[5] Mici bărci cu o singură pânză ale pescarilor de pe Nil.