Vieţile lui Alexandru Paleologu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Volumul Vieţile lui Alexandru Paleologu este o trecere în revistă a circumstanţelor în care s-a desfăşurat viaţa unuia dintre cei mai cunoscuţi literaţi ai secolului XX, o viaţă caracteristică pentru contextul istoric al acestui veac şi pentru contextul geografic al României.

Alexandru Paleologu este unul dintre martorii esenţiali pentru România secolului XX şi pentru perioada tulbure a primului deceniu postcomunist. În lunga sa viaţă a întâlnit oameni deveniţi efigii ale istoriei naţionale şi ale istoriei culturii române. A fost în imediata apropiere a unor evenimente care au însemnat cotituri majore în evoluţia ţării. A cunoscut din interior fenomene îmbrăcate în mister (masoneria), a peregrinat religios pe traseul ortodoxiei - catolicism şi retur, a trăit emoţia de a sta ascuns sub o identitate falsă, coşmarul închisorilor comuniste şi ruşinea de a fi fost colaborator al fostei Securităţi. Şi-a împlinit, la bătrâneţe, visul tinereţii de a deveni ambasador la Paris. S-a văzut, pe parcursul aceluiaşi an, încununat cu Premiul pentru Excelenţă în Cultura Română şi pus la stâlpul infamiei pentru o vină demult mărturisită. Cum singur mărturisea, toate acestea au fost scrise în destinul său şi au venit fără voia şi fără decizia sa. De aceea, spunea el, "eu am o dovadă clară, indubitabilă a existenţei providenţei şi râd foarte tare când cineva vorbeşte despre coincidenţă sau hazard". (Tudorel Urian)

Volumul e completat cu fotocopii ale unor documente din arhivele Securităţii şi cu fotografii ale lui Alexandru Paleologu.


Vineri, 24 noiembrie 2000

Formez ca de obicei 2111051 numărând în gând cifrele de unu. Sunt întâmpinat de binecunoscutul "Alo", rostit cu timbru grav, în pronunţie franţuzească. După ce îmi aude vocea, nelipsita exclamaţie de bucurie. Ritualul este acelaşi de vreo opt ani, de când vorbim cu oarecare consecvenţă. De această dată, convorbirea are pentru mine un caracter cu totul special. În dimineaţa următoare, sâmbătă 25 noiembrie 2000, urmează să fie lansat la Târgul de carte Gaudeamus volumul meu de debut, Proza românească a anilor '90. Iar cel desemnat cu multe săptămâni înainte să prezinte cartea este el, Alexandru Paleologu. Îl simt dintr-odată codindu-se, ca şi cum ar vrea să dea înapoi. Îl înţeleg. Îmi imaginez că un om de notorietatea sa regretă, poate, faptul că a acceptat prea uşor să vorbească în public despre cartea unui bun partener de conversaţii, dar, totuşi, debutant în literatura propriu-zisă. Aproape că îmi iau gândul de la lansare. Îmi pune însă o întrebare care mă lasă fără cuvinte: "Eşti sigur că vrei ca eu să vorbesc mâine la lansare?" Înainte de a apuca să spun ceva, îşi răspunde singur: "N-aş vrea să te simţi jenat de prezenţa mea şi să insişti să vin doar pentru că aşa am stabilit înainte. Pentru mulţi eu nu mai sunt o persoană onorabilă". Dintr-odată pricep sensul conversaţiei. Cu doar o zi înainte, pe 23 noiembrie 2000, explodase marea bombă. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii dăduse publicităţii, în premieră, o listă a candidaţilor în alegerile parlamentare de la 26 noiembrie 2000 care colaboraseră cu fosta Securitate. Erau grupaţi pe trei categorii: 1. categoria "poliţie politică"; 2. colaboratori nedovediţi; 3. securişti activi. El, Alexandru Paleologu, era în categoria cea mai blamată, a celor dovediţi a fi făcut poliţie politică. Nu mă gândisem nicio secundă la acest aspect, pentru că Alexandru Paleologu fusese primul român care îşi mărturisise colaborarea cu fosta Securitate încă de la începutul anului 1990. Şi toată lumea recepţionase atunci gestul său ca pe unul de mare onoare. În privinţa cazului său, comunicatul CNSAS nu aducea nimic nou. Îl asigur că preţuirea mea pentru el nu a suferit nicio fisură şi că onoarea pe care mi-o face este greu de transpus în cuvinte. Îşi recapătă aerul vesel şi, înainte de a închide, stabilim să trec dimineaţă pe la el şi să mergem împreună la Romexpo.


Aşa cum era de aşteptat, toţi cei judecaţi în procesul Noica-Pillat au fost în final condamnaţi la ani grei de închisoare. Nu pentru că ar fi săvârşit mari crime împotriva orânduirii, ci pentru că aceasta era regula jocului. Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică pentru "săvârşirea infracţiunii de agitaţie contra ordinei sociale". Decizia a fost luată de Tribunalul Militar al Reg. a II-a Militare Bucureşti şi poartă numărul 24/1 martie 1960. Recursurile sunt respinse şi sentinţa rămâne definitivă prin Decizia nr. 77/1960, dată de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar. Potrivit sentinţei, ar fi trebuit să fie eliberat la data de 3 septembrie 1973 (din totalul anilor de detenţie s-a scăzut perioada petrecută în arest). Din fericire a fost eliberat la 24 iunie 1964, în urma intrării în vigoare a Decretului privind amnistierea deţinuţilor politici.

În toate confesiunile sale de după 1989, Alexandru Paleologu vorbeşte despre anii de închisoare ca despre o experienţă fundamentală a vieţii sale, pe care nu ar fi trebuit cu niciun chip să o rateze. Zilele şi nopţile petrecute dincolo de gratii, bătăile şi umilinţele îndurate, exemplele de sublimă solidaritate umană întâlnite, lupta cotidiană pentru supravieţuire şi abandonul moral din final i-au oferit şansa unei înţelegeri mult mai nuanţate a limitelor fiinţei umane şi i-au oferit o nouă viziune asupra vieţii, în general.

După trei decenii, timp în care a citit Arhipelagul Gulag şi alte confesiuni ale unor foşti deţinuţi mai mult sau mai puţin celebri, Alexandru Paleologu se raporta cu jubilaţie la perioada detenţiei sale. Toate experienţele prin care a trecut au fost cruciale pentru înţeleptul care avea să devină. În discuţia pe care am purtat-o pentru volumul Nostalgia Europei, îmi spunea că ar fi fost "păcat de Dumnezeu" să iasă din puşcărie fără să fi gustat măcar o bătaie adevărată şi a povestit cu umor cam cum arăta o astfel de bătaie: "Spânzurat de mâini sau de picioare, bătut rău, până la sânge. E foarte bine, dom'le! Trebuie să treci şi prin asta. Era păcat de Dumnezeu să ies din puşcărie fără să ştiu şi să gust cum este fenomenul acesta. Mai ales că mi-am spus, şi mi s-a confirmat, că acesta este preţul anticipat al cine ştie ce altor împliniri favorabile".

Ideea este remarcabil prelungită în Breviar pentru păstrarea clipelor. Referindu-se la "suferinţă", Alexandru Paleologu susţine că aceasta este o componentă obligatorie a formulei fericirii. Fără ea cunoaşterea nu este deplină, iar formula fericirii este incompletă: "Omul e făcut să cunoască şi asta. Mai mult decât atât, şi am văzut asta la prieteni de vârsta mea, remarcabil de inteligenţi, de culţi, oameni foarte de bine, dar care toată viaţa au fugit de suferinţă şi au evitat-o: cine fuge de suferinţă, matematic ratează fericirea. Suferinţa e o ipostază posibilă, şi de altminteri probabilă, în devenirea umană. Mai multă sau mai puţină, mai consecventă sau mai întâmplătoare, dar este".

Tot în Breviar... octogenarul Alexandru Paleologu schiţează ideile unui "curs" de supravieţuire în închisoare, mai ales în condiţiile unei prăbuşiri sociale precum cea suferită de un tânăr provenit dintr-o familie de aristocraţi. Deşi, la prima vedere, un dandy, frivol prin definiţie, pare condamnat sigur la pierderea identităţii sale în momentul în care intră în sistemul penitenciar, el poate găsi resurse nesperate de supravieţuire. Totul este să folosească "metoda Paleologu" de adaptare, o combinaţie de frivolitate, umor, indiferenţă şi curiozitate amuzată faţă de "experimentele" la care este supus propriu-i trup.

"De pildă, pentru mine, care am fost întotdeauna un bărbat elegant şi îngrijit, aspectul din închisoare era o chestiune paradoxală şi îl luam ca pe o fantezie. «Vai, vai în ce hal am ajuns!» Ei, am ajuns într-un «hal». Şi asta e ceva. Este şi asta o formă de experienţă, un aspect al vieţii. (...) Trebuie să tratezi neajunsurile cu cât mai multă seninătate şi în spirit de cunoaştere. Nu te poţi conserva în condiţii de totală suspendare a normalităţii dacă nu ai umor. Şi, mai cu seamă, nu trebuie să te socoteşti victimă. Asta e marea dobitocie. Victimă nu eşti niciodată decât dacă eşti prost. E adevărat că erau acolo oameni care se raportaseră la ceea ce posedaseră înainte şi la rangul social pe care îl avuseseră. Odată pierdute acele posesii sau ranguri, se percepeau ca oameni complet desfiinţaţi. Or, eu zic că poţi să fii tu în cea mai nefericită situaţie, aşa cum am fost şi eu de mai multe ori, şi să fii tot acelaşi. Să observi viaţa cu aceeaşi luciditate, cu acelaşi amuzament şi cu aceeaşi furie când e cazul, deşi furia este cea mai slabă, cea mai neputincioasă reacţie la... rele".

Această filosofie de supravieţuire a fost aplicată de Alexandru Paleologu din prima zi de arest până în ultima zi de închisoare. Cum se reflecta comportamentul său în ochii celor din imediata sa apropiere? O aflăm din notele informative ale neobositului Mateovici Duşan. Fireşte, cel descris aici este Alexandru Paleologu din primele lui zile de arest, dar există temeiuri serioase de a crede că atitudinea sa nu a suferit mutaţii majore după condamnarea definitivă. Ca în toate citatele din dosarele CNSAS, am păstrat intacte particularităţile stilistice şi gramaticale ale notei informative: "În general el este bine dispus pentru că cum spune el: n-are rost să se necăjească şi să se consume, căci şi aşa se aşteptase la aşa ceva, (chiar imediat după arestarea lui Noica în urma cărui fapt a şi distrus toată corespondenţa lui Noica) şi că va încerca să-şi formeze şi aici o viaţă. În absenţa unor preocupări mai importante, el se gândeşte la conţinutul unei cărţi pe care are de gând s-o scrie când va ieşi din închisoare, bineînţeles, aşa cum convine regimului acesta. Are de gând să se poarte bine, în general să spună totul pentru că şi aşa ancheta ştie totul foarte bine şi pentru că n-are rost să fie şi el rău văzut şi prost tratat".

Toate caracterizările făcute de comandanţii penitenciarelor prin care a trecut, toate notele informative ale celor recrutaţi din rândurile deţinuţilor pentru a-l supraveghea informativ şi toate răspunsurile sale în anchetele oficiale confirmă acest tip de comportament. Aşa cum reiese din stenogramele interogatoriilor la care a fost supus, Alexandru Paleologu a avut în faţa anchetatorilor o atitudine care s-ar putea numi de cooperare rezervată. Spre deosebire de Nicu Steinhardt, de pildă, care nu ezita să mintă sau să îl ia pe NU în braţe, Paleologu a confirmat sau a infirmat, cu deplină sinceritate, informaţiile care i se puneau în faţă (era evident că le aveau deja şi că existau toate şansele ca unul dintre ceilalţi arestaţi să le recunoască, fapt ce i-ar fi putut aduce reale prejudicii pentru minciună), dar s-a ferit din răsputeri să deschidă noi direcţii de anchetă. Altfel spus, nu a făcut exces de zel. În plus, pe măsura trecerii timpului, a dat semnale tot mai clare şi mai puternice că este reeducat şi că a ajuns să creadă cu adevărat în valorile promovate de noul regim.

Relaxat, vesel, simpatic, inteligent, cultivat, credibil printre deţinuţi din perspectiva descendenţei sale aristocratice, aparent deschis în relaţiile cu anchetatorii şi tot mai dornic să-şi însuşească principiile marxism-leninismului, Alexandru Paleologu avea toate calităţile pentru a deveni un foarte eficient informator al Securităţii. Fireşte, toate aceste calităţi nu aveau cum să treacă neobservate de cei meniţi să-i selecteze pe viitorii agenţi.

În Sfidarea memoriei, Alexandru Paleologu vorbeşte despre o tentativă ratată de recrutare a sa ca informator al Securităţii, petrecută în primii ani de detenţie, pe când se afla internat la Penitenciarul Jilava. În arhivele CNSAS nu există niciun indiciu al acestui presupus episod. În schimb, sunt referinţe clare despre tentativa de recrutare din 1956, la care s-a renunţat în urma constatării că cel vizat avea un potenţial redus de a aduce informaţii utile în cazul respectiv. Nu avem însă niciun motiv să punem la îndoială autenticitatea episodului relatat de scriitor. El este descris în cele mai mici detalii şi, până în prezent, nimic din ceea ce a mărturisit Alexandru Paleologu în legătură cu activitatea sa de informator al Securităţii nu a fost infirmat de conţinutul arhivelor. Din moment ce nu a ezitat să se spovedească public, fără ca cineva să i-o ceară, în legătură cu faptele cele mai controversate ale vieţii lui, este inacceptabil de imaginat că şi-ar fi putut asuma acte fictive de eroism, eventual pentru a cosmetiza ceea ce singur a deteriorat: propria sa imagine în societate. Este foarte posibil ca, pentru a nu raporta superiorilor un eventual eşec, ofiţerii care s-au ocupat de caz să fi şters toate indiciile scrise ale tentativei eşuate de recrutare. Peste ani, scriitorul era încă foarte mândru de atitudinea demnă pe care ar fi adoptat-o în acele momente. Ceea ce, fireşte, nu-l împiedică, încă o dată, să prezinte lucrurile într-o notă cvasi-umoristică:

"Imediat după proces am fost depuşi la Jilava. Câţiva am fost chemaţi la conversaţie cu un colonel. Cafele, ţigări, literatură, filosofie, Arghezi, Blaga... (...) În fine, de toate, agreabile. Nu a spus ce vroia şi mă întorc în celulă, îi povestesc lui Sergiu Al. George şi facem tot felul de presupoziţii - absurde, bineînţeles. Că ar fi masonii. Mai ştiu eu ce, mă rog, aberaţii. (...) Iar sunt chemat. De data asta altfel. Că ei au apreciat că sunt un om inteligent şi onest, că au nevoie de asemenea colaboratori, din păcate cei mai mulţi sunt nişte laşi sau canalii, aş putea avea o ameliorare şi chiar o scurtare a pedepsei, dacă aş consimţi să dau informaţii corecte şi aş servi nu numai cauza partidului, dar şi societatea românească şi valorile în care cred. (...) Deşi eram ferm hotărât să refuz, chestiunea mi-a pus multe întrebări. Tot mă învârteam în jurul problemei. În primul rând era ceva de ordinea politeţii - cum să-i răspund aşa, dom'le, te refuz?! Când mă roagă o revistă să colaborez şi n-am chef, amân, mai o sucesc, în fine scap. Dar acum?! (...)

După câteva zile sunt chemat din nou. De data asta nu mai era colonelul, ci un tânăr îmbrăcat în haină albă de vară, cu o cravată frumoasă. Politicos, amabil, m-a întrebat dacă m-am gândit la întrebarea pusă. Da, m-am gândit, dar uitaţi, răspunsul meu e negativ, nu reţin ce se întâmplă în jurul meu, nu-mi place să fiu atent la conversaţii care nu mă privesc, nu pot face munca asta. «Câţi ani ai de făcut?» «Paisprezece». «Ai să-i faci pe toţi şi încă în lanţuri. Tot bandit ai rămas, f. în c. pe mă-ta!», mi-a urlat tânărul şi mi-a cârpit două palme năucitoare. Ei bine, palmele acelea le ţin minte şi le simt şi acum ca unul din cele mai frumoase momente ale vieţii mele".

Privit prin lumina acestei întâmplări, angajamentul de informator al Securităţii, semnat la penitenciarul din Botoşani în anul 1963, devine aproape imposibil de înţeles. Condiţiile de detenţie erau mult mai bune, semnele apropiatei eliberări se vedeau tot mai clar. În privinţa metodei folosite la recrutare, ea a semănat până la cele mai mici detalii cu cea care a dus la eşecul încercării de la Penitenciarul Jilava. Nu este o întâmplare sau o lipsă de imaginaţie a ofiţerilor care au astfel de sarcini. În manualele şi instructajele lor, ea poartă şi un nume: "metoda convingerii îmbinată cu interesarea personală".

În foarte multe interviuri acordate după căderea comunismului, Alexandru Paleologu a explicat pe larg circumstanţele acestui dificil de înţeles abandon moral. Pe de altă parte, în arhivele CNSAS se găsesc rapoartele ofiţerilor care s-au ocupat de această acţiune. Din suprapunerea celor două perspective se poate reconstitui cu maximă precizie modul în care a fost pregătită şi dusă la îndeplinire acţiunea.

Versiunea lui Alexandru Paleologu despre modul în care a decurs recrutarea este expusă pe larg în dialogul cu Stelian Tănase. Circumstanţele sunt asemănătoare, până la un punct, cu cele descrise de Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag, cu privire la propriul său abandon moral. Alexandru Paleologu îşi aminteşte că, la un moment dat, pe când se afla la Penitenciarul Botoşani, a fost introdus de ofiţerul politic într-o încăpere în care erau doi domni distinşi. Aceştia au discutat cu el câteva probleme de politică internaţională, subliniind poziţia de deschidere a României, şi i-au cerut să comunice informaţiile respective unor deţinuţi mai serioşi. I-au mai propus să colaboreze cu două articole demascatoare la revista Glasul Patriei şi să devină preşedintele Clubului penitenciarului, unde se dădeau filme, se ţineau conferinţe, aveau loc tot felul de manifestări culturale. A acceptat să devină preşedintele Clubului şi să scrie articolele împotriva lui Mihail Fărcăşanu şi Emil Cioran. Fascinat de efervescenţa deschiderii care se profila (să nu uităm că suntem în anul 1963 şi, mărturisea chiar scriitorul, în perioada respectivă, în penitenciar fiind, avea acces la "Contemporanul" în care apăreau numele unor scriitori precum Ion Barbu, Lucian Blaga, Valéry sau Beckett, fapt inimaginabil cu numai câţiva ani înainte), după patru ani de temniţă, Alexandru Paleologu şi-a spus că "nu mai e cazul să păstrăm poziţiile vechi şi, dacă ni se întinde o mână, trebuie să o luăm". A ţinut o conferinţă la Clubul penitenciarului, în care şi-a pus cenuşă în cap pentru ideile lui retrograde din tinereţe care l-au adus în mod "binemeritat" în închisoare, şi a aşteptat cu sufletul la gură apariţia revistei Glasul Patriei cu articolele sale împotriva lui Cioran şi Fărcăşanu. Aşa cum singur a mărturisit cu o sinceritate dezarmantă, a devenit procomunist "în mod sincer, dar idiot". Cu voluptate sado-masochistă îşi face publice ideile de atunci într-o perioadă (primii ani de după căderea regimului comunist) când cei mai mulţi dintre oameni se străduiau să-şi cosmetizeze biografiile inventându-şi sentimente şi atitudini anticomuniste pe care nu le-au avut niciodată.

Raţionamentele lui Alexandru Paleologu, în toamna anului 1963, erau de tipul următor: "Procomunismul meu venise din colonia de muncă unde simţisem pe pielea mea cum se muncea la muncile agricole, din care eu şi generaţiile care m-au precedat am tras foloase. De unde îmi veneau mie Mallarmé, Proust, franceza? Din munca unor oameni care cam aşa munceau şi cam cu aceleaşi mijloace erau impulsionaţi. Şi mi-am zis că am de plătit o mai veche poliţă, de mai multe generaţii. Dacă nu comunismul, în tot cazul revoluţia e justificată şi întemeiată. Expresia «bestii moşiereşti» nu mi se aplica mie ca persoană, dar clasei în ansamblu, da. Coroborând cu o mai veche înclinaţie a mea social-democrată, mi-am spus că aşa trebuie să fac".

Cu noile sale convingeri, semnarea pactului cu Securitatea nu a mai constituit o problemă. Alexandru Paleologu o anunţă sec, fără să mai insiste: "La închisoarea de la Botoşani mi s-a reînnoit propunerea refuzată cu 5 ani în urmă. A revenit şi am acceptat-o. Am acceptat-o cu formele în regulă, cu pseudonim, cu toate alelalte".

De partea cealaltă a baricadei, la 3 octombrie 1963, maiorul de securitate Emil Macri primeşte un Referat cu propunerea ca deţinutul Alexandru Paleologu să fie recrutat ca agent pentru "acoperirea informativă a camerei 118". Între calităţile care îl recomandă pe cel în cauză ca demn de a fi recrutat, raportul specifică:
"Agentul «Tuţi Ilie» cu care este supravegheat informativ, la 8 august 1963, ne informează că deţinutul Paleologu recunoaşte faptele comise de el, le regretă, manifestă un interes deosebit pentru activitatea de reeducare ce se desfăşoară în penitenciarul Botoşani, apreciind şi elogiind realizările prezente, uneori îndemnând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să păşească pe noua cale deschisă de socialism.

De asemenea este cunoscut faptul că a luat cuvântul la club în faţa tuturor deţinuţilor ce se aflau în sală (circa 250), a recunoscut că la data arestării se considera nevinovat prin prisma concepţiilor politice ce le avea, însă în prezent recunoaşte 100% vinovăţia ce i s-a reţinut în sarcină cu ocazia condamnării sale.

Solicitând raportul organelor noastre la data de 10 sept. 1963 s-a discutat cu el, raportând că el ar dori să studieze câteva opere ca Operele lui Lenin, Capitalul, Antiduring (sic!), Dialectica materialistă etc., deoarece doreşte a păşi pe aceeaşi cale cu deţinuţii C.R. (?), Paul Dumitriu, Dan Lăzărescu, Netea Vasile cu care este coinculpat şi buni prieteni din libertate".

Despre candidatul la recrutare se mai spune că este inteligent, cultivat şi că se bucură de multă simpatie printre deţinuţi. Se cere acordul ca recrutarea să fie făcută de căpitanul Dora Alexandru (persoană foarte agreată de cel în cauză) la data de 11 octombrie, 1963.

Referatul primeşte aprobarea lui Emil Macri, iar căpitanul îşi începe misiunea de recrutare. După primele discuţii cu Alexandru Paleologu, observând entuziasmul convingerilor sale procomuniste şi energia neobişnuită utilizată pentru a le disemina printre ceilalţi deţinuţi, asumându-şi pe faţă antipatia unora dintre ei, căpitanul Dora Alexandru ajunge la convingerea că deţinutul Paleologu este superior condiţiei de simplu informator şi propune recrutarea lui pe o treaptă superioară, ca agent de influenţă:
"În discuţie a precizat că despre convingerile sale ulterioare a discutat şi cu colegii lui deţinuţi, chiar şi cu alţi deţinuţi decât colegi, continuând să le demonstreze acest adevăr obiectiv.

Dându-mi seama în procesul recrutării că deţinutul Paleologu Alexandru depăşeşte cadrul unei simple recrutări de agent şi că va corespunde pentru a fi recrutat agent de influenţă - am solicitat să ne dea şi în scris aceste impresii, cu care a fost de acord.

Actualizată afirmaţia sa cum că a exercitat influenţă pozitivă asupra altor deţinuţi, i-am sugerat ideia să facă şi în viitor, dar pentru a face organizat, să se consulte şi cu organele noastre, cu care candidatul a fost pe deplin de acord".

În continuarea Raportului său, ofiţerul de Securitate spune că a stabilit cu agentul ca numele său conspirativ să fie MARIN OLTESCU şi descrie câteva metode de lucru, prin care calitatea sa de informator să nu fie sesizată de ceilalţi deţinuţi. Precizările sunt interesante pentru că oferă o idee despre modul în care erau protejaţi informatorii aflaţi în sistemul penitenciar:
"Deoarece din camerele vecine la fel au fost scoşi deţinuţi pentru a scrie diferite teme ca: nuvele, poezii etc, a fost instruit ca la rândul său în cameră şi el să-şi justifice lipsa de mai multe zile prin scrierea unei astfel de lucrări.

Am accentuat asupra păstrării în secret a faptului că el s-a angajat de a colabora cu organele noastre, să fie obiectiv în relaţiile sale cu noi, să nu facă provocări şi deci treptat să treacă la înfăptuirea rolului său de a influenţa pozitiv pe ceilalţi deţinuţi din camera 54 unde se află în prezent. Aceasta, în deosebi prin folosirea articolelor din presă, a literaturii ce li se pune la dispoziţie, filme vizionate, conferinţe audiate etc. Apoi la întâlniri pe care le va avea cu noi, să ne relateze mersul discuţiilor şi reacţia produsă în rândul celorlalţi deţinuţi din cameră.

Întâlnirea viitoare s-a fixat aproximativ peste două săptămâni, când, după ce vom discuta individual şi cu alţi deţinuţi din cameră va fi chemat şi el".

Propunerea căpitanului Dora Alexandru ca Alexandru Paleologu să fie recrutat ca agent de influenţă, nu ca informator, este avizată pozitiv de căpitanul M. Vidraşcu, şeful grupei "K" şi aprobată, pe prima pagină a Referatului, de Şeful direcţiei Reg., Maior E. Macri. Noul statut l-a salvat, poate, pe scriitor de la scrierea unor note informative precum cele ale lui Mateovici Duşan. Nici în dosarele de urmărire informativă, nici în cel de reţea, ale lui Alexandru Paleologu nu am descoperit vreo notă scrisă de agentul "Marin Oltescu" în închisoare. E drept, şi vremurile deveniseră cu totul altele.

La şapte luni după ce este recrutat de Securitate, Alexandru Paleologu este unul dintre primii beneficiari ai Decretului nr. 310/1964 de amnistiere a pedepselor deţinuţilor politici. Prinde primul val de liberări şi iese din închisoare la 24 iunie 1964 (spre deosebire de Nicu Steinhardt, de pildă, care a mai rămas în penitenciar încă două luni). Redevenise, în sfârşit, un om liber. Dar nu cu totul. Pentru că efectele angajamentului cu Securitatea din noiembrie 1963 îl vor urmări, într-un fel sau altul, până în ultima clipă a vieţii.