Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Arhipelagul Gulag


Aleksandr Soljeniţîn, traducere de Nicolae Iliescu

23.11.2008
Editura Univers
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aleksandr Soljeniţîn
Arhipelagul Gulag
Cotidianul şi Editura Univers, 2008


Traducere din rusă şi note de Nicolae Iliescu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

****

Capitolul 2
Istoria canalizării noastre
Când astăzi este înjurată samavolnicia cultului, toţi se opresc de fiecare dată, invariabil, la anii 1937-1938. Şi acest lucru începuse să se întipărească în memorie, ca şi când nici înainte, nici după, oamenii nu ar fi fost întemniţaţi, ci numai în perioada anilor 1937-1938.

Totuşi nu mă tem că greşesc, spunând că valul 1937-1938 nu a fost unicul şi nici măcar principalul, ci, poate, doar unul dintre cele trei valuri foarte mari, care au umflat conductele sinistre şi puturoase ale canalizării noastre penitenciare.

Mai înainte a fost valul anilor 1929-1930, mare cât fluviul Obi, care a târât în tundră şi în taiga vreo cincisprezece milioane de ţărani (poate şi mai mulţi). Ţăranii însă - oameni lipsiţi de darul cuvântului şi al scrisului - n-au compus plângeri şi nu şi-au scris memoriile. Cu ei nu se chinuiau noaptea anchetatorii, pentru ei nu stricau nici un proces-verbal, era de ajuns hotărârea sovietului sătesc. Acest val a curs, a fost absorbit de pământurile veşnic îngheţate, şi nici chiar minţile cele mai înfierbântate aproape că nu îşi mai amintesc de el. Ca şi cum el n-ar fi lezat câtuşi de puţin conştiinţa rusă. Cu toate acestea, Stalin (şi noi împreună cu el) n-a făptuit o crimă mai cumplită.

După - a urmat valul anilor 1944-1946, mare cât fluviul Enisei: prin conductele de scurgere au fost proscrise naţiuni întregi, apoi milioane şi milioane de oameni care au trăit (tot din vina noastră!) în captivitate, deportaţi în Germania, şi care s-au întors pe urmă. (Stalin cauteriza rănile ca să prindă crustă mai repede, şi trupul întregului popor nu trebuia să se odihnească, să răsufle, să se înzdrăvenească.) Dar şi în acest val au fost mai mult oameni simpli, care nu au scris memorii. În timp ce valul anului 1937 a luat şi a dus în Arhipelag şi oameni cu situaţie, oameni cu vechime în partid, oameni cu studii, şi în jurul lor mulţi răniţi au rămas în oraşe, şi mulţi dintre ei buni mânuitori de condei! Şi acum, toţi laolaltă scriu, vorbesc, îşi aduc aminte de anul 1937! Volga pătimirii populare!

Dacă însă îi vorbeşti de anul "treizeci şi şapte" unui tătar din Crimeea, unui calmuc ori cecen - acesta doar va ridica din umeri. Ce înseamnă treizeci şi şapte pentru Leningrad când mai înainte a fost treizeci şi cinci? Iar pentru recidivişti ori baltici n-au fost mai grei 1948-1949? Dacă ocrotitorii stilului şi ai geografiei îmi vor reproşa că am scăpat din vedere alte fluvii din Rusia, le voi spune că nici valurile n-au fost toate pomenite, mai daţi-mi pagini! Din valuri vor creşte şi celelalte fluvii.

E ştiut lucru că orice organ fără antrenament se atrofiază. Aşadar, dacă ştim că Organelor (singure s-au botezat cu acest nume dezgustător), proslăvite şi înălţate deasupra a tot ce este viu, nu li s-a atrofiat nici un tentacul, ci, dimpotrivă, li s-au înmulţit, întărindu-şi astfel musculatura, este lesne de ghicit că ele s-au antrenat fără curmare.

În conducte exista o reală pulsaţie, presiunea era când mai mare, când mai mică de cât cea preconizată, dar niciodată canalele închisorilor nu au rămas goale. Sângele, sudoarea, urina, stoarse din noi, gâlgâiau prin ele permanent. Istoria acestei canalizări este istoria unei ingerări şi curgeri neîntrerupte, intervalele de creştere alternau cu cele de descreştere, valurile erau când mai mari, când mai mici, în vreme ce din toate părţile curgeau pâraie, pârâiaşe, şiroaie din jgheaburile streşinilor, precum şi picături separate, adunate una câte una.

Înşiruirea cronologică oferită în continuare, unde sunt menţionate în mod egal şi valurile alcătuite din milioane de arestaţi şi pârâiaşele formate din câteva simple, infime zeci, este încă incompletă, săracă şi limitată prin capacitatea ei de a pătrunde în trecut. Oamenii care ştiu şi care au rămas în viaţă trebuie să facă încă multe completări.

*
În această înşiruire, cel mai dificil lucru este începutul. Pentru că, pe măsură ce coborâm mai adânc în decenii, au rămas tot mai puţini martori, vâlva s-a stins şi s-a întunecat, letopiseţe nu există ori dacă da - ele se află sub lacăt. Şi pentru că nu este deloc drept să examinăm aici în acelaşi plan anii de cumplită înverşunare (războiul civil) şi primii ani de pace, când era de aşteptat instaurarea carităţii.

Însă înainte de orice război civil s-a văzut că Rusia, cu structura populaţiei sale, nu era, fireşte, capabilă de nici un socialism, că era în totalitate pângărită. Una dintre cele dintâi lovituri ale dictaturii a fost dată cadeţilor(în timpul ţarului - molima extremă a revoluţiei, în timpul puterii proletariatului - molima extremă a reacţiunii). La sfârşitul lui noiembrie 1917, când ar fi trebuit să aibă loc prima întrunire a Adunării Constituante, partidul cadeţilor a fost declarat în afara legii şi au început arestările membrilor lui. Cam în aceeaşi vreme s-au produs îmbarcările "Uniunii pentru Adunarea Constituantă" şi ale reţelei "universităţilor ostăşeşti".

Date fiind sensul şi spiritul revoluţiei, este lesne de înţeles că în aceste luni Krestî, Butârki şi multe închisori provinciale înrudite s-au umplut cu mari bogătaşi, importanţi activişti pe tărâm social, generali şi ofiţeri, funcţionari din ministere şi din întregul aparat de stat, care nu îndeplineau dispoziţiile noii puteri. Una dintre primele operaţii ale CEKA a fost arestarea comitetului de grevă al Uniunii panruse a funcţionarilor. Iată ce dispunea una dintre cele dintâi circulare al NKVD-ului din decembrie 1917: "Ţinând seama de sabotajul funcţionarilor... să se manifeste maximum de iniţiativă pe plan local, să se recurgă la confiscări, constrângeri şi arestări". Şi cu toate că V. I. Lenin, la sfârşitul anului 1917, pentru instaurarea "unei ordini revoluţionare stricte", cerea "să se reprime fără cruţare încercările de anarhie din partea beţivilor, huliganilor, contrarevoluţionarilor şi altor persoane", adică pericolul cel mai mare pentru Revoluţia din octombrie îl constituiau, după el, beţivii, în timp ce contrarevoluţionarii fuseseră înghesuiţi undeva în rândul al treilea, însă tot el punea problema şi într-un câmp mai larg. În articolul Cum să organizăm întrecerea (7 şi 10 ianuarie 1918), V. I. Lenin proclama ţelul comun şi unic al "curăţării pământului rusesc de toate insectele dăunătoare". Şi prin insecte el înţelegea nu numai pe cei străini prin apartenenţa de clasă, dar şi pe "muncitorii care se eschivează de la muncă", de pildă zeţarii de la tipografiile partidului din Petrograd. Iată ce face îndepărtarea timpului. Ne este greu să înţelegem astăzi cum acei muncitori, care de-abia de veniseră dictatori, au convenit numaidecât să se eschiveze de la o muncă pe care o făceau pentru ei înşişi.) Şi încă: "... în care cartier dintr-un mare oraş, în care fabrică, în care sat... nu există... sabotori care îşi zic intelectuali?" E adevărat, formele de curăţare a insectelor prevăzute de Lenin în acest articol erau diferite: aici să fie băgaţi la închisoare, acolo să fie puşi să cureţe latrinele, din colo, "după ce şi-au ispăşit pedeapsa la carceră, să li se elibereze carnetele galbene", în altă parte - să fie împuşcat parazitul; erau aici la alegere - închisoarea "sau muncă silnică de maximă severitate". Examinând şi sugerând direcţiile principale ale pedepsei, Vladimir Ilici propunea cu toate acestea ca descoperirea celor mai bune măsuri de curăţare să devină obiectul întrecerii "comunelor şi comunităţilor".

Nu putem să facem o cercetare completă a tuturor celor care erau înrolaţi sub această definiţie largă de insecte: populaţia Rusiei era mult prea eterogenă şi în cadrul ei se întâlneau grupuri mici, izolate, complet inutile şi, de altfel, acum uitate. Insecte erau, fireşte, proprietarii de pământ. Insecte erau cooperatorii. Toţi proprietarii de case. Multe insecte se aflau printre profesorii de liceu. Consiliile parohiale ale bisericilor erau pline de insecte, insectele cântau în corurile bisericeşti. Insecte erau toţi preoţii şi, cu atât mai mult - toţi călugării şi călugăriţele.

Dar şi acei tolstoieni, care, in trând în serviciu la soviete ori la calea ferată, nu au depus jurământul scris, obliga toriu, de a apăra puterea sovietică cu arma în mână, şi ei s-au descoperit ca insecte (şi mai departe o să vedem câteva procese de-ale lor). Fiindcă veni vorba de căile ferate, sub uniforma lor se ascundeau multe insecte şi era necesar să fie extirpate, unele chiar strivite. Cât despre telegrafişti, aceia nu se ştie de ce, în marea lor majoritate erau insecte înveterate care nu simpatizau Sovietele. Nu poţi spune nimic bun nici despre VIKJEL, nici despre alte sindicate, adeseori pline de insecte ostile clasei muncitoare.

Chiar şi numai grupurile enumerate alcătuiesc deja o cifră uriaşă, de ajuns pentru câţiva ani de muncă de curăţare. Şi mai erau tot felul de intelectuali blestemaţi, studenţi fără astâmpăr, tot felul de excentrici, căutători de adevăr şi nebuni, de care încă Petru I a în cercat să cureţe Rusia şi care în totdeauna constituie un inconvenient pentru un regim sever şi armonios.

Dar această dezinsecţie sanitară nu ar fi fost posibilă, mai ales în condiţii de război, dacă s-ar fi folosit formele de procedură şi normele juridice perimate. S-a adoptat însă o formă absolut nouă: represiunea fără judecată, şi această sarcină ingrată şi-a asumat-o cu abnegaţie VCEKA - Santinela Revoluţiei, unicul organ represiv din istoria omenirii, care a concentrat în mâinile sale: urmărirea, arestarea, ancheta, procuratura, judecarea şi executarea sentinţei.

În 1918, pentru a accelera şi victoria culturală a revoluţiei, au început să scoată şi să arunce moaştele sfinţilor şi să confişte odoarele bisericeşti. În apărarea bisericilor şi mânăstirilor devastate au izbucnit răzmeriţe populare. Din loc în loc erau trase clopotele de alarmă, şi pravoslavnicii se adunau, de multe ori înarmaţi cu bâte. Fireşte, se întâmpla ca pe unii să-i achite pe loc, iar pe alţii să-i aresteze.

Chibzuind astăzi la anii 1918-1920, ne aflăm în dificultate: oare să includem în valurile care au inundat închisorile şi pe toţi cei care au fost striviţi înainte de a fi ajuns în celula închisorii? Şi la ce rubrică să-i trecem pe toţi cei pe care kombedî îi suprimau în pridvorul sovietului sătesc sau în curţile din spate? Oare au izbutit să pună măcar un picior pe pământul Arhipelagului participanţii la comploturile care erau descoperite în ciorchini, fiecare gubernie având câte unul (două la Riazan, unul la Kostroma, unu la Vîşni Volociok, unul la Velij, câteva la Kiev, câteva la Moscova, câte unul la Saratov, Cernigov, Astrahan, Seligher, Smolensk, Bobruisk, la cavaleria din Tambov, la Cembar, Velikie Luki, Mstislav şi altele), ori nu au izbutit şi din această cauză nu intră în obiectul cercetării noastre? Lăsând la o parte înăbuşirea vestitelor rebeliuni (cele de la Iaroslavl, Murom, Rîbinsk, Arzamas), unele evenimente nu le cunoaştem decât după nume, de pildă masacrul de la Kolpino - ce a fost asta, despre cine a fost vorba?... Unde să-l consemnezi?

O dificultate deloc neglijabilă este aceea de a hotărî unde să incluzi - aici, în valurile celor care au umplut închisorile, ori în bilanţul războiului civil - zecile de mii de ostatici, aceşti oameni paşnici, care, personal, nu au fost acuzaţi de nimic şi care nici măcar nu au fost înscrişi cu creionul pe o listă, luaţi spre a fi exterminaţi ca măsură de intimidare sau de represiune împotriva inamicului militar sau împotriva mulţimii revoltate? După 30 august 19188, NKVD-ul a trimis directive în provincie "să fie neîntârziat arestaţi toţi eserii de dreapta, iar din rândul burgheziei şi ofiţerimii să se reţină un număr important de ostatici". (Ca şi cum, de pildă, după atentatul grupului lui Alexandr Ulianov, ar fi fost arestat nu doar acest grup, ci toţi studenţii din Rusia şi un număr important de membri ai zemstvelor.) Acest lucru a fost explicat în mod deschis (Laţis, ziarul "Teroarea roşie", 1 noiembrie 1918): "Noi nu ne războim cu persoane separate. Noi nimicim burghezia ca clasă. La anchetă să nu căutaţi probe materiale şi dovezi că acuzatul a acţionat prin faptă şi cuvânt împotriva sovietelor. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneţi: cărei clase aparţine, ce origine are, ce educaţie, ce studii ori profesie. Tocmai aceste întrebări trebuie să hotărască soarta acuzatului. În aceasta rezidă sensul şi fondul terorii roşii".

Prin hotărârea Consiliului Apărării din 15 februarie 1919 - probabil prezidat de Lenin - s-a propus organelor CEKA şi NKVD să ia ca ostatici ţărani din acele localităţi unde deszăpezirea căilor ferate "nu decurge în mod satisfăcător", cu menţiunea că "dacă zăpada nu va fi curăţată, ei vor fi împuşcaţi". Printr-un decret al SNK de la sfârşitul anului 1920 s-a aprobat să se ia ostatici şi dintre social-democraţi.

Însă, chiar dacă urmărim strict doar arestările obişnuite, trebuie să remarcăm că încă din primăvara anului 1918 a început să tălăzuiască valul socialist-trădătorilor, care a curs neîntrerupt vreme de mulţi ani. Membrii tuturor acestor partide - eserii, menşevicii, anarhiştii, socialiştii-populari - decenii de-a rândul doar s-au prefăcut revoluţionari, n-au făcut decât să poarte mască, şi pentru asta ajungeau la ocnă, fiindcă se prefăceau. Şi doar în vâltoarea năvalnică a revoluţiei s-a descoperit brusc esenţa burgheză a acestor social-trădători. Era deci firesc să se purceadă la arestarea lor! Imediat după cadeţi, după dizolvarea Adunării Constituante, după dezarmarea regimentului Preobrajenski12 şi a altor regimente, au pornit să-i ridice încet-încet, la început pe ascuns, şi pe eseri, şi pe menşevici. Începând cu 14 iunie 1918, ziua excluderii lor din toate sovietele, aceste arestări au devenit mai frecvente şi mai compacte. De la 6 iulie, valul i-a cuprins şi pe eserii de stânga, care de mai multă vreme şi cu mai multă perfidie s-au prefăcut aliaţii unicului partid consecvent al proletariatului. De atunci era suficient, indiferent în ce uzină ori în ce orăşel, să aibă loc vreo tulburare muncitorească, vreun val de nemulţumiri sau vreo grevă (au fost destule încă din vara anului 1918, iar în martie 1921 ele au zguduit Petrogradul, Moscova, apoi Kronstadtul şi au determinat NEP-ul), pentru ca, o dată cu liniştirea, concesiile, satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale muncitorilor, CEKA să aresteze fără zgomot, noaptea, pe menşenici şi eseri ca fiind singurii vinovaţi de aceste tulburări. În vara lui 1918, în aprilie şi octombrie 1919 au fost întemniţaţi pe capete anarhiştii. În 1919 au fost închişi toţi membrii comitetului central al partidului eserilor care au putut fi prinşi şi care au zăcut la Butîrki până la procesul lor din 1922.

În acelaşi an 1919, cunoscutul cekist Laţis scria despre menşevici: "Astfel de oameni sunt pentru noi mai mult decât stingheritori. Iată de ce îi măturăm din cale, ca să nu ni se încurce printre picioare... Îi închidem într-un loc izolat, la Butîrki, şi îi obligăm să stea la adăpost până ce va lua sfârşit lupta dintre muncă şi capital". În iulie 1918, toţi participanţii la congresul muncitorilor fără partid au fost arestaţi de detaşamentul gărzii letone de la Kremlin, şi la Taganka era gata-gata să fie toţi împuşcaţi pe loc.

Încă din 1919 s-a manifestat suspiciune faţă de ruşii noştri care se întorceau din străinătate (de ce? cu ce misiune?) şi astfel au fost întemniţaţi, la întoarcere, ofiţerii corpului expediţionar rus (în Franţa).

În acelaşi an 1919, aruncând plase uriaşe în jurul unor comploturi reale sau imaginare ("Centrul Naţional"13, Complotul Militar), la Moscova, la Petrograd şi în alte oraşe făceau execuţii după liste (adică luau oameni aflaţi în libertate pentru a-i împuşca imediat) şi azvârleau în puşcărie pur şi simplu cu toptanul intelectualitatea care, chipurile, gravita în jurul cadeţilor. Dar ce înseamnă "care gravita în jurul cadeţilor"? Intelectualitatea care nu era nici monarhistă şi nici socialistă, adică: toate cercurile ştiinţifice, universitare, artistice, literare şi chiar întreg corpul ingineresc. În afară de scriitorii aflaţi la poluri extreme, în afară de teologi şi teoreticieni ai socialismului, restul intelectualităţii, în proporţie de 80%, "gravita în jurul cadeţilor". După opinia lui Lenin, aici intra, de pildă, Korolenko, "un biet filistin, prizonier al prejudecăţilor burgheze", "unor astfel de «talente» nu le-ar strica să stea vreo câteva săptămâni la închisoare". Despre arestarea unor grupuri separate aflăm din protestele lui Gorki. La 15 septembrie 1919 Ilici îi răspunde: "... pentru noi este clar că şi aici au existat greşeli", dar - "Auzi, ce mare nenorocire! Ce nedreptate!" şi îl sfătuieşte pe Gorki "să nu-şi piardă timpul, lamentându-se pentru nişte intelectuali descompuşi".

Din ianuarie 1919 s-a intensificat sistemul de predare obligatorie a surplusului de produse agricole şi pentru strângerea lui au fost formate detaşamentele de colectare. Ele au întâlnit pretutindeni opoziţia satului - uneori îndărătnic evazivă, alteori violentă. Reprimarea acestei opoziţii a furnizat, de asemenea (fără a-i mai pune la socoteală pe cei împuşcaţi pe loc), un val abundent de arestaţi vreme de doi ani.

Omitem cu bună ştiinţă de aici acea parte foarte mare a acţiunii de măcinare, de către CEKA, prin secţiile speciale şi tribunalele militare revoluţionare, legată de înaintarea liniei frontului, de ocuparea oraşelor şi regiunilor. Aceeaşi directivă a NKVD-ului din 30 august 1918 recomanda ca eforturile să fie îndreptate "spre împuşcarea necondiţionată a tuturor celor amestecaţi în activitatea albgardiştilor". Uneori însă eşti dezorientat: cum să faci o delimitare cât mai justă? Dacă începând din vara anului 1920, când războiul civil nu se sfârşise definitiv şi pretutindeni, dar pe Don el se isprăvise, de acolo, din Rostov şi Novocerkassk, sunt expediaţi la Arhanghelsk o mulţime de ofiţeri, iar de aci, mai departe, cu şlepurile - la Solovki (şi câteva şlepuri s-au scufundat în Marea Albă, ca, de altfel, şi în Marea Caspică) - oare unde trebuie să încadrezi toate acestea: în perioada războiului civil ori în cea a începutului construcţiei paşnice? Dacă în acelaşi an la Novocerkassk este împuşcată soţia gravidă a unui ofiţer pentru vina de a-şi fi ascuns soţul - oare în ce categorie trebuie înscrisă?

În mai 1920 este făcută publică hotărârea Comitetului Central "privind activitatea subversivă din spatele frontului". Ştim din experienţă că orice hotărâre de acest fel constituie un impuls pentru un nou val general de arestaţi, este semnul exterior al acestui val.

În organizarea tuturor acestor valuri, o dificultate specială (dar şi un merit special) a constituit-o absenţa până în anul 1922 a unui cod penal, a oricărui sistem de legi penale. Doar conştiinţa revoluţionară îi că lăuzea (şi întotdeauna fără greş!) pe sechestranţi şi canalizatori: pe cine să ia şi ce să facă pe urmă cu ei.

În această trecere în revistă nu vor fi examinate valurile de criminali şi delincvenţi de drept comun şi de aceea vom menţiona doar faptul că toate nenorocirile şi lipsurile apărute o dată cu reorganizarea administraţiei, a instituţiilor, cu schimbarea tuturor legilor nu puteau decât să sporească considerabil numărul furturilor, atacurilor tâlhăreşti, al cazurilor de violenţă, luare de mită şi revânzare (speculă). Cu toate că nu erau chiar atât de periculoase pentru existenţa Republicii, aceste delicte de drept comun erau, de asemenea, parţial urmărite, şi, prin valurile lor de arestaţi, augmentau valurile contrarevoluţionarilor.

Există însă şi o speculă cu caracter absolut politic, cum se arăta într-un decret al Consiliului Comisariilor Poporului din 22 iu lie 1918, semnat de Lenin: "Cei vinovaţi de vânzarea, cumpărarea sau conservarea în vederea comercializării cu intenţia de a obţine profit a produselor alimentare monopolizate de Republică (un ţăran păstrează grâul pentru a-l vinde ca să obţină profit, dar ce fel de profit este acesta?? - A.S.)... sunt pasibili de pedeapsa cu închisoarea pe un termen de cel puţin zece ani, completată cu muncă silnică de maximă duritate şi cu confiscarea întregii averi".

Din vara aceea, satul, făcând eforturi peste puterile lui, a predat an de an recolta fără să primească nici un ban. Acest lucru a iscat răscoale ţărăneşti şi, în consecinţă, reprimarea lor şi noi arestări. ("Partea cea mai harnică a poporului a fost realmente stârpită", îi scria Korolenko lui Gorki la 10 august 1921.) În anul 1920 cunoaştem (nu cunoaştem...) procesul "Alianţei Ţărăneşti din Siberia". La sfârşitul anului 1920 a avut loc înfrângerea preventivă a răscoalei ţăranilor din Tambov, condusă de Uniunea Ţărănimii Muncitoare (ca şi în Siberia).

Aici n-a avut loc nici un proces...

Însă majoritatea arestărilor din satele Tambovului s-a efectuat în iunie 1921. Gubernia Tambov a fost împânzită cu lagăre de concentrare pentru familiile ţăranilor care au participat la răscoală. Loturi de pământ în câmp deschis erau împrejmuite de stâlpi cu sârmă ghimpată, şi fiecare familie, bănuită că ar avea un bărbat care participă la răscoală, era dusă şi ţinută acolo trei săptămâni. Dacă timp de trei săptămâni bărbatul nu se prezenta să-şi răscumpere familia cu capul său, aceasta era deportată.

Mai înainte, în martie 1921, au fost trimişi în insulele Arhipelagului, trecând prin bastionul Trubeţkoi al fortăreţei Petropavlovskaia, marinarii Kronstadtului răsculat, cu excepţia celor împuşcaţi.

Acel an 1921 a început cu ordinul VCEKA nr. 10 (din 8 ianuarie 1921): "În ceea ce priveşte burghezia, trebuie intensificată represiunea!" Acum, când războiul civil luase sfârşit, represiunea nu trebuie diminuată, ci intensificată! Cum s-a realizat asta în Crimeea - o aflăm din unele versuri ale lui Voloşin.

În vara lui 1921 a fost arestat Comitetul Obştesc pentru sprijinirea victimelor foametei (Kuskova 17, Prokopovici 18, Kişkin 19 ş.a.), care a încercat să stopeze ofensiva foametei fără precedent din Rusia. Însă era vorba că aceste mâini care ofereau hrană nu erau acelea cărora să li se poată permite să hrănească pe cei flămânzi. Aflat pe patul de moarte, Korolenko, preşedintele cruţat al acestui Comitet, a numit nimicirea comitetului "politicianism de cea mai joasă speţă, politicianism guvernamental" (scrisoarea către Gorki din 14 septembrie 1921. (Şi tot Korolenko menţionează principala trăsătură a închisorilor din 1921: "Toate sunt impregnate de tifos". Afirmaţie confirmată de Skripnikova, şi de alţii, care au făcut închisoare în vremea aceea.)

În acelaşi an 1921 se practicau şi arestările studenţilor (de pildă, cei de la Academia Timiriazev ori grupul lui E. Doiarenko) pentru "critica regimului" (nu în public, ci în discuţiile dintre ei). Astfel de cazuri nu au fost, probabil, prea multe, pentru că grupul amintit a fost interogat de Menjinski şi Iagoda personal.

Dar nici puţine. Căci cum se putea încheia, dacă nu cu arestări, greva neaşteptată şi temerară a studenţilor de la MVTU din primăvara anului 1921? Încă din perioada cruntei reacţiuni stolîpiniste aici exista tradiţia alegerii rectorului dintre profesorii acestui institut. Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul Kalinnikov (o să-l mai întâlnim şi pe banca inculpaţilor), puterea revoluţionară a trimis în locul lui pe un oarecare inginer mediocru. Asta s-a petrecut în toiul sesiunii de examene. Studenţii au refuzat să se prezinte la examene, au organizat o întrunire tumultuoasă în curte, l-au dezavuat pe rectorul trimis şi au cerut să se menţină statutul de autonomie a institutului. Pe urmă, întreaga întrunire a pornit pe jos spre strada Mohovaia, pentru o întâlnire camaraderească cu studenţii de la Universitate. Iată însă că se ridica o problemă: ce trebuie să facă puterea? Problemă da, însă nu şi pentru comunişti. Pe vremea ţarismului s-ar fi dezlănţuit toată presa onestă, toată lumea intelectuală: jos guvernul, jos ţarul! Acum însă i-au notat pe oratori, au lăsat întrunirea să se împrăştie, au suspendat sesiunea de examene, iar în vacanţa de vară, în diferite locuri, unul câte unul, i-au arestat pe toţi care trebuiau arestaţi. Astfel, unii nici nu şi-au luat diploma de inginer.

În acelaşi 1921 s-au extins şi s-au organizat arestările membrilor altor partide. De fapt, dăduseră deja gata toate partidele politice, cu excepţia celui învingător. (O, să nu sapi groapa altuia!) Şi pentru ca descompunerea partidelor să fie ireversibilă, mai trebuia să se descompună membrii înşişi ai acestor partide, corpurile acestor membri.

Nici un cetăţean al statului rus care a intrat cândva într-un alt partid decât cel bolşevic nu putea să scape de soarta sa, el era condamnat (dacă nu izbutea, ca Maiski ori Vîşinski, pe scândurile naufragiului, să treacă la comunişti). Putea să nu fie arestat în primul eşalon, putea să supravieţuiască (după gradul său de periculozitate) până în 1922, până în 1932 sau chiar până în 1937, dar listele erau păstrate, sorocul i se apropia, sorocul sosea, el era arestat ori nu mai invitat cu amabilitate pentru a i se pune unica întrebare: a fost el membru al... de la... până la...? (I se puneau şi întrebări privind activitatea lui duşmănoasă, dar prima întrebare era hotărâtoare, cum limpede ni se pare nouă astăzi, după decenii.) Mai departe, soarta lui putea fi variată. Unii ajungeau imediat într-una din celebrele închisori centrale ţariste (din fericire, toate închisorile centrale s-au păstrat bine, şi unii socialişti nimereau chiar în aceleaşi celule şi la aceiaşi gardieni, pe care îi cunoşteau). Altora li se propunea să meargă în exil - o, nu pentru multă vreme, doar pentru vreo doi-trei anişori. Iar uneori şi mai blând: să primească un minus în actul de identitate (atâtea oraşe în care nu i se permitea accesul), să-şi aleagă singur domiciliul, dar, mai de parte, fiţi aşa de bun să locuiţi în acest loc şi să aşteptaţi hotărârea GPU-ului.

Operaţia s-a întins pe parcursul multor ani, deoarece una dintre condiţiile importante era să se desfăşoare în linişte şi să rămână neobservată. Cel mai important era să cureţe neapărat Moscova, Petrogradul, porturile, centrele industriale şi pe urmă pur şi simplu judeţele de toate celelalte soiuri de socialişti. Aceasta era o pasienţă grandioasă, tăcută, ale cărei reguli erau cu totul de neînţeles contemporanilor şi ale cărei contururi noi le putem aprecia doar astăzi. O minte clarvăzătoare planificase totul, nişte mâini grijulii, fără să piardă nici o clipă, luau o carte, care a ispăşit trei ani în acelaşi teanc, şi o mutau uşurel în altul. Cine fusese întemniţat într-o centrală era trimis în exil (şi undeva cât mai departe), cine a ispăşit un "minus" era transferat în exil (însă dincolo de limitele oraşelor marcate cu "minus"), din exil în alt exil, pe urmă din nou în centrală (alta decât cea dinainte). Câtă răbdare puteau să aibă cei ce făceau pasienţe! Şi treptat, fără zgomot, fără strigăte, membrii celorlalte partide dispăreau, pierdeau orice legătură cu oamenii şi locurile unde înainte erau cunoscuţi, ei şi activitatea lor revoluţionară. Astfel, pe nesimţite, se pregătea neabătut nimicirea acelora care odinioară se agitau la mitingurile studenţeşti, care îşi zăngăneau mândri lanţurile ţariste.

(La 29 iunie 1921, Korolenko îi scria lui Gorki: "Cândva, istoria va consemna că revoluţia bolşevică a reprimat pe revoluţionarii sinceri şi pe socialişti cu aceleaşi mijloace ca şi regi mul ţarist". O, dacă ar fi fost aşa, toţi ar fi supravieţuit!)

În această operaţie a Marii Pasienţe a fost exterminată majoritatea vechilor deţinuţi politici, deoarece numai eserii şi anarhiştii, nu social-democraţii, au primit de la tribunalele ţariste cele mai nemiloase condamnări, şi doar ei au alcătuit populaţia ocnelor de odinioară.

Ordinea exterminării era, totuşi, îndreptăţită: în anii '20, lor li s-a propus să semneze declaraţii de renegare a partidelor din care făceau parte şi a ideologiei acestora. Unii au refuzat şi, astfel, fireşte, au ajuns în primul eşalon de exterminare, alţii au prezentat asemenea declaraţii şi, prin aceasta şi-au adăugat câţiva ani de viaţă. Însă, implacabil, venea şi rândul lor şi, implacabil, capul lor cădea de pe umeri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer