Despre prietenie, despre bătrâneţe

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Mânăstirii Monte Cassino,
Mormântului lui Cicero
Şi prismei Nicol

A fost odată un autor aşa de lipsit de puterea creaţiei, că nu putea scrie decât despre sine. Simţul elementar al ridicolului l-a făcut mefient faţă de sloganul telenovelistic viaţa mea e un roman, încât a încercat metode mai sofisticate de a scrie despre sine. Cu o anume uşurinţă iniţială, de ce n-am recunoaşte. A practicat şi el, ca destui alţi autori, tehnica autoinventării şi chiar a autoreinventării, în care un prozator, vedeţi folosesc în cunoştinţă de cauză termeni deliberat diferenţiaţi, a atins virtuozitatea. Acel prozator, autoconsiderat de naţionalitate bucureştean, de meserie nuvelist, a dus faptul literar de a se inventa şi de a se reinventa, explicitate ca atare, la un nivel greu de atins în literatura română multă vreme de acum încolo, noile generaţii cultivându-şi egocentrismul natural pe coordonate mai abrupte. Ca să nu refuzăm capcana micii digresiuni, diferenţa principală, în plan literar, între generaţia nuvelistului bucureştean şi acea despre care el însuşi spunea, cu sinceră acoperire, că ar fi ultima soluţie e plastic exprimată de un filmolog, a cărui identitate onomastică nu e decisivă, că dacă în anii 70 Spielberg îşi permisese să acumuleze, lent şi savant, o tensiune invizibilă dar atotcuprinzătoare, aşteptând o oră până să filmeze rechinul, spectatorul mileniului trei ar fugi din sală dacă fiara n-ar apărea în primele 3.14 minute.

Ce te faci atunci, dacă ai mentalitatea literară a epocii Spielberg în cinema, dacă nu chiar a excelentelor filme de atmosferă din anii 50, în care nu se trage nici un foc de revolver, dar tensiunea poate produce câte un infarct pe seară, dar te-ai găsit să te ilustrezi, să te exprimi, cu iresponsabilă şi caraghioasă întârziere, direct în epoca adrenalinei, dacă nu a ceea ce se aude că s-ar numi fracturism?

Ai o mare şansă, moncher. Să continui să te inventezi şi să te reinventezi, cu reverenţă discret polemică, faţă de dublul supravieţuitor, care, între cele două serii, luase deja jackpotul cu spovedania unui convins. Dar să inventezi ceva în plus. Care să te justifice. Batăr în proprii ochi, până să te bage în seamă critica.

Autorului acestei cărţi îi devenise clar şi net ca un clanaret că instinctul lui literar inventase deja un joc personal de-a spargerea timpului în fragmente de grenadă, cu ceva înainte ca un scriitor neobişnuit dar aşteptat de afin cu el, cu banala deosebire că acesta din urmă e consacrat, să fi demantelat impecabil în prefaţa la unul din volumele de proză ale personajului acestei file, autorul cărţii de faţă, jocul acestuia de-a timpul. Timpul, timpul sfârtecat delicat, mângâiat melancolic şi miştocar, ironizat autoironic, s-a insinuat de capul lui ca personaj central al acestei cărţi. Eu, rim, conte de septembrie, nu mai am de făcut decât să vă însoţesc, ca un ghid de protocol, de-a lungul filelor acestui jurnal intim sui generis. Funcţia mea e o sinecură.


Să ne închipuim, domnilor preşedinţi, o clipă doar, dar o clipă lungă, că am fi în ipostaza unui cenaclu medieval, pe linia Decameronul - Povestirile din Canterbury şi tocmai ne-am regala împreună după o poveste stranie, obsedantă, care s-ar vedea cât de dragă-i e povestitoarei. Povestea s-ar numi, aşa vreau eu, autorul piesei care începe acum, Ochi de câine albastru. Da, aveţi dreptate, ar fi omonimă cu una din povestirile demiurgului din Macondo şi în ea n-ar fi vorba de nici o târfă tristă. Iar pe povestitoare ar trebui s-o cheme Dorina.

Ei, bine, povestea parfumată şi imaginară a Dorinei mă trage acum să continui lanţul itinerant, despre irecuperabilele zăpezi d'antan.

În vara aceea îmi permisesem luxul a două expediţii către Costineştiul azi aşa de năpăstuit. A doua e lipsită de istoric. Prima s-a întâmplat să fie la puţină vreme după eşuarea Evangheliei, clasica epavă dedin de-a lungul următoarei generaţii.

Eu nu ştiu nici azi să înot. Tumultul bandei de colegi mă antrenase nebuneşte pe o saltea, până la poalele Evangheliei. Îmi era clar că m-aş fi putut căţăra pe scara metalică, spre a ajunge pe punte, unde aproape toată banda chiuia victorios. Înainte de a îndrăzni, însă, mi-am pus imaginaţia la muncă, reprezentându-mă coborând pe aceeaşi scară, după participarea la chermeză. Am realizat că şansa să mă pot instala pe aceeaşi saltea, prevăzător ancorată la baza scării, e între iluzoriu şi highly improbable. Nemernicii de colegi, atinşi de amók, urlau în jurul meu. A fost una din cele mai grele decizii, de a renunţa la riscul ascensiunii, imun la euforia totalitară, colectivă, isteroidă.

Drumul înapoi, până la plaja "noastră", vâslind de unul singur, a fost ilustrarea perfectă a cumplitului vers "mai lungă-mi pare calea, acum, la-ntors acasă", după ce îmi refuzasem eroismul implantării steagului tinereţii tembele în reduta de metal (de pe culmea uluitor de înaltă a căreia nici un turc nu trăgea).

Câteva ore mai târziu, mi-am refuzat regalul contabilizării prăzilor smulse de colegii-piraţi de pe epavă. Am încercat să mă închipui în ipostaza inversă, a fricosului care ar fi rămas oricum pe plajă, ştiind că nu va putea escalada piratereşte galeonul plin cu aur. Era şi mai imposibil ca mărunta problemă tehnică a racordului scară-saltea plutitoare. N-aş fi putut rămâne fără să-mi însoţesc colegii până la limita precis măsurată a posibilităţilor mele atletice.

Totuşi, în aceeaşi toamnă, n-am refuzat să particip la un "ceai" găzduit de "Mike", prietenul electronist al prietenului meu Eugen, cu un an înaintea noastră, proaspăt absolvent, angajat de cooperativa "ochiul şi timpanul" - de unde apartamentul în piaţa palatului. M-a fermecat rafinamentul decorului lui Mike: pe poliţele largi, de marmură, plasate idiot de proiectanţii blocurilor deasupra caloriferelor, tronau ghivece cu plante exotice.

Fiecare ghiveci era pus pe un platou rotund, de sticlă verzuie: hublouri ciordite de pe Evanghelia. Ochi de vrajă, ce-mi clipeau insistent, provocator, proustian. Frisonam. Gilbert Bécaud îşi cânta dragostea pentru ghidul său blond Nathalie. Logodnica mea începuse a mi se topi în braţe, interpretând aiurea frisoanele mele metafizice. Întrerupând decisă paşii de slow, m-a tras să explorăm vastele apartamente ale lui Mike cel cu ochi deja albaştri. Cum acesta avusese înţeleapta prevedere de a-şi invita câţiva vecini de etaj la "ceai", posibilităţile de a găsi un loc de intimitate se multiplicaseră...

Niciodată, până atunci, dar mai ales nici de atunci, n-am fost mai absent, niciodată o îmbrăţişare n-a fost mai eronat receptată.

Ceea ce s-a adăugat notei de plată, ineluctabile şi contabiliceşte exacte, peste câţiva ani, când Solveig şi-a luat destinul în serios şi a cotit-o spre ţara visurilor, lăsându-mă temporar pustiit.

O, tempora...


Concepţia acestor file de jurnal ţine seama de, încearcă să pună în valoare şi chiar inventează, într-o anume măsură, comunicarea mutuală a epocilor, prin transparenţă. Cel mai bine îmi ies acelea structurate în jurul unui film, sau a unei piese muzicale. Paginile despre armată nu au, nici una, nici alta. Iar dacă au, şi au, o semnificaţie existenţială, aceasta e, cumva, conţinută, cel puţin implicit, în cele mai multe dintre textele referitoare la perioada modernă şi contemporană şi, mai ales, în cea postmodernă, a biografiei mele ideatic-emoţionale, ca să încerc a echilibra două clişee verbale a două epoci.

Aşa că am ezitat destulă vreme dacă să rezerv sau nu o pagină acestei jumătăţi de an. În primul volum de proză* inserasem un articol scris pentru revista unităţii, prea puţin literar, dar împănat cu comentarii la prezentul respectiv. Pe de altă parte îmi şoptisem în barbă, la debutul literar al fostului meu coleg de pluton, devenit termen de serie în sensul filei Despre eligibilitate, debut consemnat la nici 4 ani de la evenimente şi deschis de nuvela Trec zile**, care nara oarecum fantezist zilele armatei militare, că îmi voi lua odată şi odată revanşa. Fila de faţă nu are nici o legătură cu această "revanşă" literară. Dacă va fi sau nu să mi-o iau vreodată, va lua o formă mai... simetrică.

Până exact în anul intrării mele în ţara studenţiei, armata se făcea în cadrul facultăţii. Bobocul era încorporat, încadrat, avea o zi pe săptămână program militar, într-o unitate, iar în vacanţa de vară petrecea o lună de instrucţie tot acolo. Examenul numit alaltăieri şi azi de licenţă, iar pe vremea aia de Stat, era dublat de cel de încheiere a cursurilor descrise mai sus, absolventul universitar sau, cum am spune azi, licenţiatul, devenind, în principiu, ofiţer de rezervă. Ajunşi aici e momentul să ne amintim că, dacă soldatul român fusese, cu precădere în primul război mondial, ţăran, sudura armatei fusese rezultatul articulării acestui corp cu cel ofiţeresc, format mai ales din învăţători, cei mai mulţi tot de la ţară. Ofiţeri de rezervă. Care formau majoritatea, procentul celor de carieră crescând firesc cu eşalonul.

Trei prieteni, colegi de clasă, dăduseră admiterea odată cu mine. După probele scrise, eliminatorii, apreciindu-şi realist şansele, plecaseră să dea din nou admiterea la Sorbonica, numele folcloric al Institutului universitar de 3 ani, care pregătea atunci cadre gimnaziale. Am apucat să mă întâlnesc de câteva ori cu ei, până-ntr-o zi, pe la mijlocul primului semestru, când mă pomenesc la căminul meu*** cu actualul profesor universitar ieşean, de care va mai fi vorba în fila Despre eligibilitate, prietenul nedespărţit din clasa terminală, care-mi spărsese nepreţuiţii ochelari, cu cotul, într-un aprig tackling din interminabilele noastre meciuri. Rămâi cu bine, bătrâne, eu plec acasă. De ce, mă? Păi s-a desfiinţat armata în facultate, nimic nu mă mai ţine, legal, aici, nu mă văd eu predând. Păi, o să faci armată cu trupeţii, fraiere. Şi ce, hai salut, ne vedem peste doi ani.

Omul şi-a valorificat certificatul de operator chimist, pe care-l am şi eu, pe baza unei zile pe săptămână petrecută, în ultimii doi ani, eu, ca venetic, el, tot liceul, ca băştinaş, în combinatul local, a făcut armata cinstit, apoi, ironia soartei, o carieră universitară, la Iaşi. Predă şi acum.

Sistemul inaugurat în toamna acelui an, care s-a întâmplat să coincidă cu asimilarea mea în corpusul subiecţilor lui, prevedea o şcoală de ofiţeri de rezervă de 6 luni, două serii pe an, cu încorporare în martie şi septembrie, după absolvire, conform deja planificării locale. Aveam să fiu contemporan de stagiu cu câte un pluton întreg constituit din aceeaşi fostă grupă studenţească, trecerea de la autocamioane la TAB-uri şi tancuri fiind naturală pentru meseria lor.

Erau trei şcoli de ofiţeri de rezervă mari şi late, la Bacău, unde unul din cei doi foşti colegi din fila Despre Mi'lcea şi Puiu (iată că, nefăcând armata împreună, de atunci trebuie să fi început ei să se separe) devenise artilerist, apoi la Bucureşti, unde alt fost coleg de facultate şi de cămin recunoscuse locurile şi personajele din romanul lui Petru Popescu, Dulce ca mierea e glonţul patriei şi, în sfârşit, la Radna-Lipova, două localităţi gemene, de-a dreapta şi de-a stânga Mureşului, precum Buda şi Pesta cu Dunărea deloc albastră între ele. Unde şi acum zace într-o vitrină volumul de debut al lui Raul Ţintaură, cu care mă împrietenisem atunci, volum deschis la prima nuvelă, Trec zile. Titlu împrumutat şi de el de la un excelent film sârbesc, de dinainte de Kusturica.

Convocat la câteva luni după debutul în serviciu şi ignorând cu totul structura lumii militare, am recurs la pile mai întâi ca să amân, apoi, la capătul unei veri epuizante, ce urmase verii buimace, cu episodul Alexandra de şapte zile, la alte pile ca să plec drakkului, m-am strezit descinzând dintr-un accelerat de noapte Bucureşti-Arad, târşâindu-mi valiza neapărat de lemn şi experimentând una din cele mai acute zile de singurătate în mijlocul mulţimii de egali, până ce, spre seară, fost-am băgaţi în seamă şi înseriaţi în reţeaua cristalină aborigenă. Intuiam că romancierul de vârsta mea, despre a cărui biografie aflasem câte ceva, având noi conexiuni comune, pe linie de liceul Spiru Haret, cu Corinele lui cu tot, ficţionalizase, în plan emoţional, bucăţi de autenticitate existenţială, dar refuzam să încerc a-mi învinge în ziua aia un fir de teamă. Nu într-atât încât să nu observ că eram trei de-alde Laurenţiu în pluton, aşa că mi-am valorificat resursele legale ale buletinului de identitate şi am decis pe loc să fiu, timp de şase luni, elevul Dan Morujan. Mi-a mers. Cu rarissime excepţii, am rămas Dan, extrem de puţini îmi spuneau Laurenţiu, nu-i contraziceam, într-o complicitate tacită, masonică. Reflexul meu atavic, de a-mi licita mereu şi mereu condiţia minoritară, accentuînd orice complementaritate valorificabilă, m-a determinat imediat să vorbesc repede, strecurând tot la trei cuvinte câte un tăticu', după modelul argotic golănesc din vremea aia, când neamul intracarpatin nu ajunsese la subtilitatea de a-i boteza pe sudişti cu galeşa etichetă mitíci. Asta deoarece, prin forţa inerentă a lucrurilor, majoritatea colegilor de serie erau compatrioţi cu băştinaşii. Deci se mişcau şi mai ales vorbeau lent.

Metoda a dat rezultate imediate, formula a ajuns poreclă. Era, fireşte, de preferat să porţi o poreclă de tine inventată. Pe aceeaşi linie strategică, renunţasem exact în seara de dinainte să plec la gară, la pletele ce vor continua să fie la modă câţiva ani de-atunci încolo şi la barbă, păstrându-mi însă mustaţa. Ceea ce-l făcuse pe bunul profesor de franceză din Ghioroc, supranumit prompt elevul bucă, după obrajii de hârciog, prieten cu Raul şi cu care nimerisem la masă, să remarce: No, uită ce samănă tăticu' pă Stalin! Mă privisem în oglinda carnetului de serviciu, făcut ad hoc, recunoscusem câtă sinistră dreptate avea elevul bucă, un Stalin 'telectual, cu ochelari, dar cu trăsături discret asiatoide, pe care avea, ulterior, să le surprindă elevul Sasca, pictor din chiar Sasca Montană, într-un crochiu în creion, care semăna perfect cu unchiul Ovidiu, fie odihnit, fratele mult citatului meu bunic matern. Remarca n-a jucat mai mult decât rolul de pat germinativ, efectul ar fi putut rămâne virtual, dar exact a doua zi l-am surprins pe Raul împărtăşindu-i elevului bucă, propria impresie: No, uită, mă, pă tăticu', bucureştean tipic: superficial şi şmecher. Mi-am şoptit în barbă că şase luni am să le servesc exact ce văd ei, aşa că am devenit, în scurtă vreme, alături de un bucureştean autentic, din Floreasca, cu care aveam să mă mai întâlnesc peste ani, în câmpul economiei reale, invitat de drept la toate pachetele ungurilor. Nu cred că realizaţi ce însemna asta atunci, nu-i aşa? Ei, bine, domnilor preşedinţi, aflasem asta încă din prima seară, de la căpitanul companiei, cel care inventase superba vorbă armată militară, şi care era aşa de organic incompatibil cu organismul militar încât aveam să aflu, peste ani, de la Raul, care vizitase locurile ca scriitor consacrat, că-l dăduseră între timp afară pe bunul căpitan, aflasem că algoritmul de compunere a plutoanelor era gândit riguros şi responsabil, de partidul atoategestionar: atâţia membri de partid, atâţia unguri în fiecare. Mai puţin plutonul compus exclusiv din activişti de partid, poreclit cu ineluctabil humor plutonul de mitraliere. Format exclusiv şi selectiv din activişti de partid, adică, în jargonul străzii, muncitori cu gura. Ei, şi cum inginerii agronomi şi medicii veterinari formau unul din cele două grupuri majoritare al batalionuluiu de infanterie, ungurii mei se grupau după comunele aparţinătoare, de regulă natale, transgresând savante repartizări artificiale, loc la masă, loc în dormitor, pă plotoan'ie şi pă compăn'ii. N-am văzut în deja semnificativ de consistenta mea biografie cluburi mai închise ca ale ungurilor din armata militară a acelor ani. Straniu, se grupau exact în procentul cu grijă dozat în subunităţi, refăcând însă conexiuni anteroposterioare şi nici un atare grup de 4-5 indivizi nu invita la desfacerea şi consumarea riguros rituală a pachetelor de acasă nici măcar pe alţi unguri din afara grupului respectiv, eventual pe bază de loc alături în pluton. Ei, acum recitiţi fraza de mai sus şi reevaluaţi: tăticu' cel versatil şi consecvent plus şmecherul autentic de Floreasca erau invitaţi de drept, cu statut permanent, la aceste ritualuri autoizolaţioniste. La toate! Pot depune mărturie că cerul obscur al gurii mele nu diferenţia gustul slanei nici măcar faţă de cea a ardelenilor, bănăţenilor ori moroşenilor, slana e, doar, hrana naţională a tuturor. Indiferent de limba maternă.

Şedeam în bancă cu elevul Dezsö, un copil mare, dotat cu un fler special pentru amuşinarea, în câmp ori cazarmă, a baionetei mele, pe care o pierdeam sistematic, în fiecare lună. Ieşisem, pe învoiala ofiţerului de serviciu, din cazarmă, cu el, să căutăm baioneta mea, o găsea mai eficient ca un aierdale terrier, îl momeam mereu, cum să mă revanşez eu, Dezsö, vrei să-ţi cumpăr un borcan de gem de zmeură? Omul nu se atingea de alcool, dar se bucura copilăreşte când îi ofeream bucăţica mea de marmeladă de la gustarea de ora 11, nu te pui cu micile bucurii totalitare. Nu-i puteam, deci, oferi votcă la o cârciumă locală. Invariabil îşi lua mutricica de prunc genuin şi mărturisea cu mare fereală: Dane, dacă nu te superi, cumpără-mi ultimul număr din Ifjumunkás. În sinea mea îmi dădeau lacrimile, în altă sine, mai aproape de suprafaţă, îmi râdeam în barbă, c-aşa-i în tenisul ăsta geotectonic al firii umane. Ca apoi, până la poarta cazărmii, să-i respect intimitatea, silabisea mişcând buzele, ceea ce şi drakku ştie care strat din sinele mele făcea, pe dinăuntru, cu gândul la fata-cu-trei-nume-şi-o-liniuţă, de dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. O să scap acum din propria capcană emoţională, pe care mi-am întins-o din pură prostie, rememorând alt dialog cu elevul Dezsö. La întrebarea mea fals naivă, de ce mă invitau cu toţii la pachetele lor, omul răspundea, cu o naivitate sinceră, deloc jucată: Dane, pentru că bancurile tale fac ceapa mai dulce.

Da, căci timpul trecând, ulciorul apelor lipezi s-a spart, cum o spune acelaşi scriitor tutelar, al cărui personaj am devenit, preluîndu-i poncifele, amestecându-i personajele cu ale mele, ducându-i dorul. Du-te, dorule, du-te, călătorule, doar şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Mereu altul, odată cu vremurile, reinventându-mă permanent, după brevetul cosaşian, mereu acelaşi de la un nivel de adâncime încolo, identitate perenă, măsurată exact, prin perenitatea orizontului aceluia, dincolo de care vântul rostogoleşte, nu-i aşa, norii... Oare ai fost dintotdeauna acolo, bătrâne Ariel?

Despre armata militară aş putea povesti, fără să mă repet, ca o înjurătură suculentă şi fantezistă, de dimensiuni comparabile cu nuvela fratelui Raul, căci zilele trec, nu-i aşa, şi-n fiecare se împuşcă un cal năzdrăvan, pasărea lui phoenix ţâşneşte spre cer şi-aripa-i învinge suflarea de ger, doamne al jocului de-a milităria, îţi dau azi har c-ai inventat o ţară ce răspunde nostalgic-vindicativei zicale a zilelor trecătoare de atunci: dar'ar Dumnezeu odată să facă şi fetele-armată!

Cum mâine e deja altă zi, aşa cum iarna e o altă ţară, mă opresc, deocamdată, aici, acum şi atât.

Şi totuşi...

Post scriptum: La aproape două luni de la data scrierii acestei file, treceam, în preambulul ultimului capitol al altei cărţi, de călătorii, pe lângă draga mea cazarmă, cu autocarul, spre Arad, Nădlac, sau Nagy Lák, Szeged şi Budapesta, de unde urma să înceapă turul european, centrat pe valea Loirei (scenă a nuvelei ce încheie volumul Osmoze). N-am apucat să fac nici măcar o fotografie. Dar am sărbătorit totuşi momentul, sorbind, la o locantă apropiată, ultima ciorbă înainte de a intra pe teritoriul european al zupelor. Autocarul se oprise acolo ca o căruţă ai cărei cai ar fi avut reflexele camaradului lor de arme, ce-l purta pe baladescul popă din Rudeni. La întoarcere, în cinstea logicii matematice a inversei compunerii operatorilor, sărbătorirea acum a primei ciorbe de după fast food în staţiile europene de servicii fu, naturaliter, anticipativă faţă de momentul scurtei întâlniri secrete cu alter egoul meu de care-i vorba în fila de mai sus, la trecerea, acum în sens invers, pe lângă poarta dragii mele cazarme. Între aceste două momente, descoperisem că rubicondul ghid făcuse şi el armata tot acolo, dar la tancuri. Ambele ciorbe aveau gustul secund, imaginar, de marmeladă, pe care o cedam regulat elevului Dezsö, la reglementara gustare de ora 11.

E a doua şi ultima oară pe teritoriul acestor file de jurnal când mă simt îndrituit să exclam, autoparodic: O, Tempora...

Note:
* Ramiro & Radu-Ilarion Munteanu, Glissando, Editura Napoca Star, Cluj, 2001;
** Radu Ţuculescu, Portocale şi cascadori, Editura Dacia, Cluj, 1978;
*** Carpaţi, pe strada Academiei, cu ferestrele spre facultate, în clădirea librăriei Eminescu şi a fostei Romarte a copiilor

(28 iunie 2006)

Cu câteva zile înainte de 21 august curent, un canal cultural de televiziune difuzează, seara târziu, vechiul film al lui Robert Enrico, Les Aventuriers, cosecanarizat de regizor şi de autorul nuvelei omonime, tipică pentru anii '60. Stau să-l văd, nu-s multe zile de când a intervenit spontan în conversaţiile mele, fără bază în programele TV. Nu e Samuraiul, nu e Un taxi pentru Tobruk, filmele de referinţă ale acestor bărbaţi arhetipali ai romanticilor ani '60, Alain Delon şi Lino Ventura. Personajul lui Delon e italian, cel al lui Ventura - posibil normand. Delon e un Sartre frumos, Belmondo e un Marcuse tânăr, jubilează Catrinel Oproiu în Un idol pentru fiecare, cartea ei mai mult de sociologie amatoristică avant la lettre decât de cinema, focalizată pe aceiaşi ani. Una singură din enciclopediile mele de profil îi acordă filmului câteva rânduri.

Nu e, dar memoria emoţională* echivalează un film minor, dar rezonant cu cel puţin una din corzile muzicale ale generaţiei mele binecuvântate, cu reperele majore ale epocii în care acesta se născuse.

O viaţă de om am participat la ritualul împărtăşirii dintr-un film cu dublă privire, ponderea căzând mereu pe urmărirea şi demontarea mecanismului, a meşteşugului. Revăzând, doar a doua oară, Aventurierii, deloc surprins de predominanţa parcă firească a ochiului emoţional frust, am încercat, în câteva rânduri, să mă detaşez, să văd urzeala cadrajului, altfel banal, a ritmului, sincron cu mişcarea afectivă, dar la fel de obişnuit. Nu reuşeam mai mult de câteva secunde, alter ego-ul primar mă chema să vedem naibii filmul, să lăsăm fiţele. Filmul - cuminte, fără nimic memorabil, în deplin acord cu anonimatul în care kilogramele de dicţionare şi enciclopedii ce-mi străjuie somnul agitat - îl lasă la locul lui.

Şi totuşi...

Şi totuşi, filmul ăsta banal are ceva, are baskanía, are virtutea magică a maşinii timpului, anulează din poignet aproape patruzeci de ani, identifică emoţional tânărul neştiutor şi îndrăgostit de viaţă din anul de graţie '68, care eram, cu senectul, la urma urmei la fel de neştiutor, îndrăgostit e viaţă, de acum. Nici o iotă, nici o cirtă mai mult sau mai puţin decât atunci nu găsesc în delicatul joc al triunghiului înşelător sub soare, pe mare.

Da, am amânat s-o spun, dacă în cinemateca subiectivă a minţii sufletului meu, Borsalino rămâne un moment al întâlnirii filosofilor doamnei Oproiu, dacă O sută de mii de dolari sub soare rămâne cu picanteria hazului aventurii ca farsă, în care Belmondo îl atrage pe Ventura, acest film minor nu-l poţi înghesui ca a treia latură a unui alt triunghi, reunind pur şi simplu pe partenerii lui Bébèl, acest film are triunghiul său. Iar pletele femeii au fâlfâit - aripi de albatros pasager -, peste cerul verii anului de graţie '68, simbolizându-i romantismul irepetabil. Ca să nu se mai întoarcă...

Pe 21 august 1968 mă aflam, cu doi foşti colegi de liceu, într-o căbănuţă cât căsuţa de poveste a celor trei ursuleţi, la Valea Uzului. Dacă eu nu m-aş fi încăpăţânat să-mi car tranzistorul, spărgând puritatea cufundării în natură, numai şi numai ca să nu pierd rezultatele etapei de campionat, am fi aflat de invazia ce-a ras primăvara pragheză ca pe un eveniment deja trecut. Am coborât buluc din munte, ca să semnăm condica de prezenţă în faţa televizorului aceluia dintre noi care-l jucase cu doar câţiva ani în urmă pe Mişu Felecan, cu fata de care fusesem îndrăgostit, când eu aveam 17 ani şi ea 14. Recunosc cinstit că n-am înţeles atunci absolut nimic, întreaga mea imagine actuală despre evenimente fiind construită din piese acumulate ulterior. Şi atunci, să mă întreb, să nu mă întreb, la ce ne mai bulucisem, la ce mai cărasem tranzistorul? Oricum fusese un reflex sănătos, lipsit de orice finalitate imediată.

Singura conexiune pe care mulţi romantici mi-o contrazic acum cu violenţă fusese senzaţia tulbure că mai '68 de la Paris şi 21 august '68 de la Praga nu erau nici pe departe antinomice, ci pur şi simplu răsuflări pe orificii diferite ale aceluiaşi balaur.

Înainte sau după 21 august, descoperisem în revista Cinema, pe punctul de a ne deveni organ de partid (cinefil) şi de stat (la coadă la casele cinematografelor), o nouă semnătură, care mă cucerise: Radu Cosaşu. Singurul critic (aşa îl credeam atunci, de vreme ce semna în Cinema, valorificându-mi dreptul uman de a mă înşela) care vorbea într-o limbă deodată inteligibilă, coborând de la catedra de unde majoritatea celorlalţi perorau, oferind mostre din ceea ce după 90 urma să se cheme limba de lemn a criticii, la o şuetă mustoasă şi complice cu tine, cititorule. Mă cucerise mai ales deoarece îmi legitimase gustul nesigur şi în formare: reţinuse din peisajul verii doar două filme, exact pe acelea ce mă mişcaseră şi pe mine. Pe mine, cel care văzusem cu doi ani în urmă Colina şi Noaptea Iguanei, pe mine, acelaşi care aveam să văd anul următor Becket şi Blow up.

Aţi ghicit, domnilor preşedinţi, unul din ele era Aventurierii, acest film juma' simpatic, juma' naiv despre prietenia masculină, cum sunase fraza cosaşiană.

Eu, acela de atunci, aveam să devin, prin vremi, individul care va spune, în pandant, mult mai târziu, că Once Upon a Time in America nu e atât un film despre prietenia masculină, cât unul despre nostalgie, ca sentiment totalitar, de esenţă iremediabil bărbătească.

Abia în acest nou secol malrauxian aveam să aflu, ca redactor la prima reeditare digitală a cărţii pe care Radu Cosaşu o începea atunci, pe 21 august 1968, că era reacţia impecabil acoperită a omului abia de curând reabilitat, inaugurând de fapt genul propriu în proza românească.

Şi femeia?

Tot abia acum aveam să aflu că cel mai globe trotter dintre prietenii mei, "sobarul Hector Corbinski"**, avusese aceeaşi intuiţie ca mine, în faţa seducţiei brutale pe care eteric-telurica (Există aşa ceva? Există!) Joanna Shimkus, ungând-o (honi soit qui mal y pense) drept arhetip feminin, căutat şi mereu regăsit, când s-a apucat să "răsucească fusele orare"***. Mai timid, mai tremurat desenat, deşi mai în vârstă, eu mă limitasem să-mi refuz a mă îndrăgosti de o fantoşă fantasmatică, al cărei gen proxim mă îndoiam a-l regăsi în dulcele plai mioritic.

O singură enciclopedie spune, la marginea fişei unui mare actor, că Joanna Shimkus, născută pe 30 octombrie 1943, la Halifax, Canada, a devenit, din 1976, a doua soţie a lui Sidney Poitier. Flerul juvenil al celor doi viitori membri ai cenaclului Joc secund, sau comuna lor reacţie sexuală capătă o pragmatică sancţiune nobiliară.

Note:
* la o lectură mai atentă, sintagma e, cel puţin virtual, pleonastică
** vezi Farul de la Mangalia, în Glissando, Editura Napoca Star, Cluj, 2001 şi în Fals tratat de alchimie onirică, Editura Eikon, Cluj, 2005-08-21
*** Perifrază la titlul Răsucind fusele orare, Ioan Chirilă, Editura Sport-Turism, 1980


Am deschis ochii, aşa cum aminteam, în treacăt, în prima filă dedicată relaţiei mele cu istoria, în casa tip colonie din Kakasvár, cel mai înalt cartier al orăşelului meu natal, căţărat pe contrafortul sudic al masivului ce dădu numele localităţii. Sub brazi. Acum sunt blocuri ridicate în pantă, cu un întreg nivel acoperit în diagonală, folosit ca spaţiu tehnic, mai sus de limita de atunci a cartierului, deci a orăşelului.

Oarecum straniu, deşi între debutul în meseria de cititor şi mânuitor de cărţi şi mutarea în alt cartier, atunci central şi lipsit de fabrici şi uzine, trecuseră între 3 şi 4 ani.* Singurele piese de mobilier din acea cameră unde nu se făcea focul decât de Crăciun, de care-mi amintesc activ, mai subzistă acum în apartamentul mamei mele. De biblioteca al cărui capăt sudic îmi sprijină, în colţul meu, umărul stâng, precum şi de pianul abandonat prin anii 80 de aceeaşi mamă, care logic nu puteau fi găzduite decât de aceeaşi cameră, nu-mi amintesc absolut nimic înainte de a le vedea şi folosi, din ce în ce mai diferenţiat, în camera pandant din apartamentul de bloc unde ne mutasem, în care la fel nu se făcea focul, deoarece nu locuia nimeni. Intuind inconştient ideea blagiană de a nu distruge corola de minuni a lumii şi de a lăsa loc misterului să se amestece, vital, cu banalul, nu mă întreb nici acum de ce nu fusese ea, camera, rezervată naturaliter copilului şi apoi teen agerului.

Oricum acolo era biblioteca. Afară de ea şi de pian, două piese completau decorul camerei în care nu locuia nimeni: o canapea şi o măsuţă rotundă, ce servea ca suport pentru flori. Dintre care se distingea amaryllis, un exemplar cu flori coraille. Care m-a însoţit toată viaţa, în toate călătoriile, mai cu seamă cele imaginare, discret, fără a-mi atrage atenţia, dar îndeajuns de inteligent ca să mă determine să-l văd explicit atunci când biografia mea lirică avu nevoie de el ca partener de drum. Pandant al mai târziu adoptatului colley Laurenţiu.

Când am găsit loc primelor mele cărţi în bibliotecă, astea erau deja destule ca să umple aproape un raft, exact cel din mijloc, rafturile alcătuind o matrice cu 5 linii - etaje şi trei coloane - corpuri. Eram a treia generaţie de găzduiţi, iar a doua, cea a mamei mele, nu se infiltrase de foarte mult timp. Al doilea şi al treilea val s-au succedat ca un acord sol-do de sus, în şaisprezecimi, după nota gravă, doime, întemeietoare.

E adevărat că citeam cu osârdie literatura sovietică de război, de-a valma cu cea pentru copii, de Samuel Marşak şi Lew Kassil, dar aspectul prea puţin solid al acestora, subţiri, cu formatul mare, nu te îndemnau să le aşezi în bibliotecă, ele zburătăceau prin camerele locuite. În bibliotecă însă colecţia cartonată Jules Verne, care începuse să se adune, după Insula misterioasă, prima mea carte, primită-n dar în ziua când împlineam şapte ani şi să "dea bine" acolo, să rimeze, chiar dacă expresia argotică aparţine unei epoci aproape prezente. Singura carte de format mare pe care am pus-o la capătul raftului ce-mi fusese concesionat, cu o intuitivă siguranţă, a fost trilogia lui Gorki: Copilăria, La stăpân, Universităţile mele. Ar fi fost şi prea mult şi de neimaginat să apară de undeva La cavalerie rouge, a lui Babel, emulul lui Gorki. Radu Cosaşu a întâlnit cartea asta la timpul potrivit, ironic de potrivit, dacă ce scrie despre întâlnirea cu fiul rabinului din Odessa nu-i ficţiune. Şi de ce-ar fi? Avantaj el. Aveam totuşi ceva comun cu Cosaşu, încă de pe atunci, fără să ştiu: urmăream aceleaşi derbiuri de hochei, care fac şi acum sarea şi piperul campionatului naţional. El din tribuna patinoarului ce urma să fie numit cu numele lui Mihai Flamaropol, hocheist şi fotbalist de nivel internaţional, descoperind acolo, pe gradene, cartea lui Babel, eu chiulind de la geografie ca să nu pierd Sportul popular.
Voi amâna descrierea somatică a bibliotecii până ce va veni vremea s-o privesc cu ochii de acum. Merită, căci are peste 80 de ani şi se ţine mai bine ca toţi supravieţuitorii vechii familii.

N-am răspuns însă unei întrebări fundamentale: de ce tocmai acum m-am apucat de schiţat biografia bibliotecii mele negre? Cel mai probabil răspuns e asimilarea mentală a versiunii upgradate a bibliotecii mele secunde, după 26 de ani de existenţă a primei versiuni, sincronă cu ultima mutare a celei de care vorbim. Într-o deplină coerenţă cu actuala mea condiţie mentală, această a doua şi probabil ultima versiune a bibliotecii secunde are furnir de arţar şi mânere de metal argintiu-fumuriu mat la uşi, asemănătoare aparatului gimnastic numit paralele, dar montate vertical. La fel ca şi prima versiune, aceasta e perpendiculară pe frontonul celei negre, montate pe pereţi adiacenţi, separate de o uşă şi de colţişorul meu cu calculatorul, pe un birou negru cu stelaj, plin, acesta din urmă, de tipărituri, cum un birou de şerif/detectiv/poliţist local e plin de notiţe pe ştraifuri. Exact în faţa ochilor, ultimele patru versuri ale unui poem pe care Robert Frost mi l-a trimis prin mâinile mentale ale unui înger păzitor:

Înainte de a părăsi pentru totdeauna zona mea natală, unde hălăduise 38 de ani, bunica mea maternă a pus pe foc, într-un stupid acces de teamă, întreaga colecţie cartonată a ziarului local din oraşul, atunci reşedinţă de raion, ziar unde bunicul aferent, întemeietorul bibliotecii, cadru tehnic al societăţii miniere, fusese redactor voluntar. Mai puţin pagina cu balada sa parodică, Contramioriţa, relicvă mai de preţ decât un hrisov de răzeşie. Şi din care nu mai ţin minte decât fragmentul: Doar pe Sadoveanu / l-a pălit aleanu / mai pe şleau pârţagul / fiindc-a scris Baltagul / după Mioriţa. / Plesni-iar peniţa!

Biblioteca neagră se demontează şi se face pachet, cu panourile, rafturile şi uşile sandviş între podea şi tavan. Echipe diferite o demontară în orăşelul meu natal şi o remontară în celălalt orăşel, aproape de comuna de origine a bunicii, care-i pe valea superioară a Oituzului, la 3 kilometri de fosta graniţă austro-ungară**. Paralel cu drumul cu vagonul, locuitorii apartamentului făcură un popas în Bucureşti, la rubedenii, unde văzui primul meu meci pe stadionul care se numea atunci 23 August, o finală de Cupa României, Steaua - Rapid 5-1.

Plecând la facultate, m-am despărţit temporar de biblioteca aia, construind relaţii variabile, într-un spectru larg, cu alte biblioteci de acum publice. În sesiunile de vară îmi pregăteam examenele la o bibliotecă din Cişmigiu, ocupam o masă cu un pachet de reviste Pif, pentru pauze, un curs, un Pif. Pe care îl savuram concentrat, alea 10 minute de pauză erau sfinte, în timpul asimilării cursului mai ridicam ochii după gagici, ca să evit stresul. De câteva ori în 5 ani m-am mai lăsat agăţat, şuete efervescente n-au dus niciodată la vreo relaţie semnificativă, ori finalizată, dar de una singură îmi pare rău. N-am s-o descriu, nu are loc lângă biblioteca mea.

Între timp biblioteca a fost mutată în alt apartament, mai cuprinzător, în acelaşi orăşel, aveam în sfârşit camera mea, nu acolo era şi biblioteca, oricum era aproape inutil, nici în vacanţe nu şedeam tot timpul acasă. În fine...

În vara de după primul an de serviciu am fost delegat să însoţesc din Bucureşti până în orăşel camionul ce urma să preia o parte din mobilierul familiei, între care biblioteca. Şi înapoi, cu camionul încărcat. A fost prima oară când am montat-o aproape singur, fiind ajutat doar la instalarea tavanului, a cărui ridicare are nevoie de doi oameni. Cărţile cumpărate în studenţie se integraseră gradual în bibliotecă, începând a o comprima, adică a dubla rafturile, dar odată adusă şi remontată în Bucureşti, de fapt în Berceni, nevoia de a găsi loc celor achiziţionate de-a lungul primului an de serviciu puse problema restructurării. Vechile cărţi adunate de întemeietorul bunic matern abia dacă mai ocupau o treime din volum, dar încă mai aveam de descoperit printre ele lucruri pe care nu le ştiam. Destule cărţi şi prea puţine dintre acestea vechi fură sortite unei recluziuni inerente, într-un spaţiu concentraţionar: o ladă de zestre, care completă decorul insolit al camerei mele. Folosită nu odată ca loc de şezut. Motivele recluziunii erau strict volumetrice şi ţineau oarecum de prioritatea accesului.

În fine, ultima mutare, a 13-a, deloc patetică, fu cea către sediul de azi, în actuala mea locuinţă. Unde mai suferi însă două demontări, prilejuite de două redecorări ale bârlogului.

Acum cărţile rămase de la acel bunic, cu statut de relicve de cult, sunt înghesuite în aproximativ 17% din spaţiul actual, practic dublu faţă de cel proiectat, căci nu e raft care să nu cuprindă două rânduri pline. Cele două volume Alecsandri y compris. În ultimii 2-3 ani, totalitatea manualelor şi culegerilor pe care nu le mai folosesc demult au făcut loc colecţiei de CD-uri.

Vine rândul portretului somato-istoric al acestei persoane însoţitoare de cale biografică, pandant sui generis al personajelor mele mai mult sau mai puţin imaginare.

Fu ridicată, ca o biserică, tot sui generis, în casa bunicilor mei materni, atunci în localitatea numită Aninoasa, din acelaşi ţinut natal, care, aşa cum am mai spus-o de câteva ori, e şi al lui Gary Sîrbu. În anul de graţie 1924. Meşterul tâmplar se numea Fuchs, era băştinaş, cu presupuse origini maramureşene. N-am spus moroşeneşti, e aici o nuanţă lesne de sesizat pentru cei care cunosc evoluţia în timp a compoziţiei etnoculturale a mirificului ţinut ce mai păstrează urme celtice. E de ajuns să precizez că meşterul tâmplar era trilingv nativ, deci era, în mentalitatea înţeleaptă a băştinaşilor ţinutului meu, de care vorbim, autonumiţi momîrlani, de trei ori om. Trebuie s-o fi lucrat cu dragoste, altfel nu-mi explic cum geamurile nu s-au spart în patru cincimi de veac, nici cum nenumărate*** deşurubări şi reînşurubări ale balamalelor, cu holzşuruburi, n-au mâncat lemnul. Şi cu temeinicie, dar capul mau pătrat nu renunţă la ideea fixă că temeinicia vine din dragoste. Alegerea esenţei lemnului y compris.

Sunt un ignorant de bună credinţă în arhitectură, aşa ca nu pot aprecia stilul construcţiei, dar are în el elemente româneşti, are bolţile semicirculare ale culelor tradiţionale. Dacă în loc de bolta semidiscoidală ar fi una ogivală, ar fi gotic. Nu are încărcătura barocului, e o armonie sobră, aproape hieratică, de simboluri alese instinctual. Fiica bunicului întemeietor, îi mai citează, la zile mari, fiului ei, care şi-a luat în serios rolul de a vă prezenta acest altar la purtător, vorba din când în când repetată, cu mucalit ton, de tatăl ei beneficiar: Uite, comunistu', cum n-a putut să se abţină şi şi-a plantat stelele în cinci colţuri, dar a uitat că-s negre.

Aici e locul natural al unei scurte digresiuni. Pentagrama e un simbol multiplu. Numai culoarea roşie o face comunistă, de fapt comuniştii n-au făcut decât s-o preia, aşa cum secera şi ciocanul, ca simbol asumat, nu-i, zic cunoscătorii, decât maimuţărirea echerului şi mistriei. Tancurile Sherman, care au câştigat războiul, pentru aliaţi ca şi într-o mai mică dar neneglijabilă măsură şi pentru Armata roşie, purtau o stea albă. Recognoscibilă pe toată grafica celebrei olimpiade de la Los Angeles, din anul de graţie 1984, când cu România fals spărgător de grevă sovietică.

Dar simbolul pentagramei merge sau vine de mult mai adânc. Din magie. Desenat cu creta pe podea, cu sau fără alte simboluri, înscris sau nu într-un cerc, dar neapărat însoţit de formule sacramentale, incantatorii, declanşatoare de forţe parafizice, devine baza unui canal protejat energetic la imixtiune.

Pentagrama e una din multele variante de reprezentare a stelei ce jucă rolul de ghid neotestamentar pentru cei trei crai sau magi de la răsărit. Simbologii spun că e generator de forţe parafizice pozitive, dacă e orientată cu un vârf în sus, dar devine simbol diabolic dacă e orientată cu un vârf în jos, schiţând faciesul de ţap al reprezentării diabolice. Ca şi crucea creştină.

Cum sunt orientate stelele în cinci colţuri plasate de trilingvul meşter Fuchs pe frontonul bibliotecii negre? Câte două pe fiecare uşă, simetric şi... pieziş. Nici alb, nici negru. La prima vedere. Dar, dacă priveşti cu atenţie, ele sunt, faţă de linia imaginară ce pleacă din centrul semidiscului bolţii ferestrei uşii de bibliotecă, linie care e în prelungirea razei, în poziţia pozitivă, cu un vârf în sus. Acea linie se numeşte în termeni geometrici normala la curba semicercului. Iar dacă închipui conturul semicircular al bolţii ramei geamului ca un simbol planetar, steaua şade în sus, aliniată drept faţă de direcţia câmpului gravitaţional.

Instinctiv, meşterul vulpe, şi-a plasat stelele lui negre în poziţia alb subtil.

Singurele elemente ornamentale afara de pentagramele normale la semicerc sunt ramele ce despart uşile compartimentelor coloniforme şi cele ce definesc marginile construcţiei, care sugerează ceea ce acum este un cod de bare. Unul din profilele astea e la îndemâna privirii mele, când întorc capul cu 90 de grade la stânga. Aceste două coloane ornamentale se termină, sub tavan, cu câte un motiv floral încercuit de un şnur împletit, totul tăiat la jumătate, cu curbura în jos, cu evidentă funcţie de capitel. Motivul e, mi-am dat seama foarte târziu, specific maramureşene. Totul în basorelief în lemn. Ce sugerează aceste motive ornamentale? Elementar, dragii mei doctori watsoni: frontonul unui templu multicultural, avant la lettre.

Uşile au broaşte încă funcţionale, pentru care nu mai am de mult chei. Pe scuturile de bronz patinat ale broaştelor, tot în basorelief, un prunc nud, păşind spre dreapta, oferă un braţ de flori.

Note:
* trei ani dacă socotim de la lectura înturlucată a primei mele cărţi, 4 daca socotim de la volumele Alecsandri pe care învăţasem să citesc singur;
** graniţă peste care străbunica mea maternă, mama bunicii mult citate, mocancă abraşă, vâjâia, încolo şi încoace, cu nevinovata ei contrabandă, după ce fura, noaptea, cu chei potrivite, de la primăria satului, ştampila încredinţată de stat inocentului ei bărbat, notarul, străbunicul meu;
*** figură de stil; în text sunt date pe baza cărora se poate stabili numărul de înşurubări/deşurubări a balamalelor.

(22-24.02.2006)