Vieţile şi feţele lui Alexandru Paleologu

Citiţi un fragment din această carte.


În cazul lui Al. Paleologu, orice evaluare sistematizată a operei este nevoită să pornească de la biografia autorului, care se voia şi chiar era un moralist din stirpea atît de admiraţilor Montaigne şi La Rochefoucauld; or, un asemenea statut asumat, mai ales într-o cultură fără o tradiţie în domeniu cum este a noastră, pretinde şi o garanţie etică a discursului. Opera lui Al. Paleologu este, prin urmare, indisolubil legată de viaţa sa, cu bunele şi relele sale, cu momentele de cumpănă şi cu cele de bucurie. Tudorel Urian pricepe acest lucru şi mai pricepe şi faptul că "personajul" său este o figură cum nu se poate mai potrivită pentru a da în vileag ororile şi neaşezarea unui secol de istorie românească, unul cu mai multe "vieţi". De la aceste premise porneşte, de altfel, şi biografia de faţă: destinul lui Paleologu devine exemplar pentru aproape toate contorsionările pe care istoria românească le-a cunoscut în cel mai zbuciumat secol al ei.

Să scrii biografia unui contemporan, ba chiar a unui om de care ai fost apropiat, nu este uşor. Tudorel Urian nu ascunde motivaţia personală a acestei cărţi: de eroul său îl leagă multe fire afective şi intelectuale. I-a fost, într-un fel, maestru sau, dacă nu, obiectul unei admiraţii pe care nu o ţine secretă. Dar pe care, trecînd la lucru, şi-o asumă la modul critic. Să fi procedat altfel ar fi însemnat să trădeze spiritul unei prietenii bazate pe onestitate şi luciditate.

Pactul cu Securitatea

În reconstituirea genealogiei familiei Paleologu, ca şi în cea a anilor aurorali ai tinereţii, criticul se foloseşte în mod predilect de mărturiile autorului. Dar eseistul nu acorda prea multă atenţie ascendenţei sale; pentru el aristocraţia era o problemă de educaţie şi de atitudine, o calitate mai întîi de toate spirituală, nu un bun căpătat prin naştere. Mai importante decît eventuala înrudire cu celebra dinastie a împăraţilor bizantini (ipoteză oricum hazardată, poetică) sînt întîlnirile livreşti esenţiale care l-au format pe scriitor, sub atenta supraveghere a tatălui, ilustru avocat, cu legături în lumea bună intelectuală a Bucureştiului interbelic: Alice Voinescu, Theodor Pallady, dar mai ales triada Caragiale-Montaigne-Goethe. De la aceştia din urmă a împrumutat Paleologu o perspectivă cînd comică, cînd sceptic-resemnată, dar mai mereu senină în faţa nu puţinelor probe la care viaţa l-a supus; de la autorul francez al celebrelor Eseuri, declară, la senectute, a fi priceput "că există un fel de a rezista printr-o supunere la ceea ce este implacabil şi prin dominarea acestui implacabil pe latura înţelegerii şi libertăţii care se obţine dincolo de constrîngere prin exerciţiile acestea mentale şi morale". Un principiu de care trebuie să ţinem cont cînd vom analiza relaţiile acestui dandy, căruia îi place să contrarieze regimul comunist. Autorul nu transformă însă acest principiu în alibi pentru laşitatea de a se fi lăsat racolat de Securitate, căci, vom vedea, el însuşi este cel care redeschide acest proces şi care pare cel mai puţin dispus să se ierte cu facilitate.

Acest aspect reprezintă, de altfel, şi partea cea mai interesantă a biografiei realizate de Tudorel Urian. Acesta scoate la lumină documente necunoscute din arhivele CNSAS şi, mai ales, nu denaturează lucrurile. Pune degetul pe rană atunci cînd este cazul, nu trişează şi nu "romanţează" unele fapte reprobabile. Nu merge doar pe mîna "pacientului" său, nu inventează scuze cusute cu aţă albă, în fine, nu duce discuţia în zona unui retorism eufemistic, care se poartă la noi în asemenea situaţii. Dar, pe de altă parte, nici nu devine un justiţiar obtuz, care să nu mai ţină cont de context, care să sacrifice nuanţele şi să dea verdicte în alb şi negru. De regulă, aceste două atitudini domină la noi dezbaterile publice despre vinovăţie, compromis, culpă morală etc. Cazul "dezvăluirilor" recente privitoare la Adrian Marino este un nou şi nefericit exemplu: ceea ce m-a contrariat a fost nu atît zelul "deconspirării", ci bucuria, satisfacţia unor comentatori că au mai descoperit un nefericit constrîns să cedeze. Or, în astfel de situaţii, obligaţia etică a unor oameni care, prin firea lucrurilor, au avut norocul să nu traverseze experienţe crîncene precum Marino, Paleologu, Doinaş, Caraion ş.a. este să nu acuze fără nuanţe, transformînd victima în ţap ispăşitor şi uitînd cu totul de vinovăţia infinit mai mare a călăului. Doar că există încă la noi un prost obicei al împroşcării cu noroi (era să folosesc un substantiv mai tare), care pe unii îi excită.

Ei bine, în acest context, Tudorel Urian este un apolinic, un om al echilibrului. El nu ezită să compare, de pildă, două "soluţii de supravieţuire" total diferite: cea a lui Nicolae Steinhardt şi cea a lui Al. Paleologu. În timp ce primul a refuzat categoric orice formă de colaborare cu oficialităţile, în timp ce a riscat şi a pătimit, ascunzînd adevăruri evidente, doar pentru a-şi menaja prietenii, autorul de mai tîrziu al Spiritului practic "şi-a recunoscut greşelile în gura mare, s-a căit în faţa anchetatorilor, s-a lăsat reeducat, a semnat «pactul cu diavolul», a făcut apologia marxismului printre colegii de suferinţă, înfruntînd privirile lor scîrbite sau doar ironice şi chiar a scris două articole pentru revista Glasul patriei în care [...] i-a făcut zob pe Emil Cioran şi Mihai Villara". Nimic mai adevărat, dar care ar trebui să fie atitudinea noastră, astăzi, faţă de asemenea fapte, oricum mărturisite din proprie iniţiativă, nu "deconspirate" de cine ştie ce jurnalistă? Avem dreptul de a acuza lipsa eroismului? Ce anume ne-ar legitima? Urian alege o metodă diplomatică: el doar pune cap la cap două soluţii diferite, două caractere diferite şi conchide fără a forţa lucrurile: "Oarecum, din fericire pentru prietenia lor, ultimele zile de detenţie i-au găsit în penitenciare diferite: Nicu Steinhardt la Gherla, Alexandru Paleologu la Botoşani. Pentru că oamenii cei mai dispreţuiţi de Steinhardt în închisoare erau cei care adoptaseră linii de comportament asemănătoare celei a lui Alexandru Paleologu". În acest mod, judecata nu îi mai aparţine criticului, ci unuia care se plasează într-o situaţie similară cu a "compromisului" Paleologu, din care are însă resursele de a ieşi cu fruntea sus.

Dar cît de departe a mers acest pact cu Securitatea? O primă tentativă de recrutare datează din 1956 (pe care eseistul nu o pomeneşte niciodată, dar de urma căreia dă Tudorel Urian în arhivele CNSAS, iar "subiectul", deşi s-a comportat "corespunzător", a fost părăsit, pentru că nu prezenta interes. Nu e vorba, atenţie, de o respingere categorică a potenţialului informator, ci de norocul unei marginalizări sociale. După ce afişează, în timpul interogatoriului, o atitudine de "cooperare rezervată", după ce trece cu demnitate prin anii de puşcărie, Paleologu dă semne tot mai insistente că "este reeducat şi că a ajuns să creadă cu adevărat în valorile promovate de noul regim". Asupra acestui aspect se revine în mod repetat în carte. În confesiunile făcute lui Stelian Tănase, fostul deţinut accepta deschis că a devenit procomunist "în mod sincer, dar idiot"; mai mult decît atît, din rapoartele dosarului care îl priveşte, rezultă că era destul de zelos şi în convingerea celorlalţi colegi de detenţie. Aşa stînd lucrurile, nu avea cum să nu intre în vizorul "organelor competente". Racolarea are loc în 1963, la penitenciarul din Botoşani. Tudorel Urian nu ezită să comenteze: "Condiţiile de detenţie erau mult mai bune, semnele apropiatei eliberări se vedeau tot mai clar". Oricum ar fi, în referatul de cooptare ca agent, ofiţerul de Securitate care instrumentează cazul se arată încîntat de "entuziasmul convingerilor sale procomuniste şi energia neobişnuită utilizată pentru a le disemina printre ceilalţi deţinuţi" (cuvintele lui Urian, fireşte) şi propune recrutarea lui ca agent de influenţă, nu ca simplu informator. Zis şi făcut. Al. Paleologu primeşte numele conspirativ "Marin Oltescu", care i se schimbă atunci cînd, după eliberare, i se schimbă şi obiectivele, în "Alexandru".

Răul involuntar

Cît rău a cauzat activitatea de informator a lui Paleologu altora? Aceasta este întrebarea pe care nu o ocoleşte biograful, după cum nu o ocoleşte nici "împricinatul". "Toate informaţiile pe care le-am dat au fost făcute în aşa fel încît să rămînă fără efecte", spunea acesta. Cercetînd documentele din arhivele CNSAS, reproducînd unele note informative cu privire la N. Steinhardt (cel care, atenţie, i-a încredinţat manuscrisul Jurnalului fericirii, deşi prietenul său nu îi ascunsese păcatul care-i apăsa conştiinţa), Tudorel Urian ajunge la aceeaşi concluzie: "Nu am cunoştinţă ca vreo notă informativă a lui «Marin Oltescu» să fi produs vreun prejudiciu cuiva.

Acum există însă dovada palpabilă că cel puţin într-un caz (Steinhardt - n.m.) notele acestui agent au acţionat în favoarea celui urmărit. Şi că, în orice caz, s-a străduit să nu facă rău nimănui". Repet, nu e vorba de nici un parti-pris: documentele puse pe masă chiar susţin această concluzie. Tudorel Urian se poate cel mult bucura că asta rezultă din dosarele agentului Marin Oltescu, dar nu poate denatura documentele, şi nici nu încearcă să le răstălmăcească în vreun fel. Cît despre banii pe care Paleologu i-ar fi încasat pentru activitatea sa, este vorba de sume derizorii (ceea ce, sigur, nu scuză nimic), care, conform eseistului, nu prea puteau fi refuzate (aici, recunosc, nu am înţeles de ce) şi care nu aveau alt rol decît de a-i avea la mînă, cum se spune, pe cei constrînşi să intre în acest joc vicios.

Tudorel Urian descoperă însă, scotocind prin arhivele CNSAS, o altă faţetă a acestei tragice experienţe: dacă prin răspunsurile date la interogatorii şi prin notele sale informative Paleologu s-a ferit cu inteligenţă să cauzeze vreun neajuns cuiva, el a afectat involuntar destinul unor prieteni. Şi chiar în mod decisiv. Cum? Vorbind deschis cu partenerul de celulă, Mateovici Duşan, care nu a întîrziat să raporteze totul la Securitate. Cam tot ce spune Paleologu se întîmplă apoi: sînt arestaţi şi Marietta Sadova, şi Mihai Rădulescu, care se şi sinucide în timpul interogatoriilor. În toată această poveste marele ticălos este, nu mai încape îndoială, turnătorul sîrb. Pus în faţa acestei descoperiri, uimit parcă, Urian nu ezită că comenteze: "Cert este un lucru: dacă ar fi citit notele informative ale lui Mateovici Duşan, Alexandru Paleologu ar fi trebuit să aibă o mare problemă de conştiinţă". La urma urmelor, un prieten se sinucisese... Întrebările nu au cum să întîrzie: "Cît de mare este vina lui în acest caz cu final tragic? Cred că nimeni dintre cei care nu au trăit experienţe comparabile nu are dreptul moral să îl judece". Absolut de acord. E o concluzie care ar trebui reamintită mult mai des astăzi, cînd diverşi jurnalişti savurează plăcerea de a mai descoperi o biată victimă strînsă cu uşa şi constrînsă să comită lucruri care nu îi fac onoare. Vinovăţiile sînt particulare, par a spune aceşti procurori morali, în vreme ce regimul de teroare este scuzat conform unei logici strîmbe a lui "aşa au fost vremurile".

În plus, un lucru extrem de important nu trebuie scăpat din vedere: încă din februarie 1990, Al. Paleologu şi-a recunoscut public această vină care îl apăsa. Prin urmare, ca în orice ecuaţie a redempţiunii, el are dreptul la iertare. Nu la a noastră, care nici nu contează, ci la a celor care au suferit ca şi el şi au avut, poate, un curaj mai mare şi un caracter mai ferm. Din păcate, în vreme ce astfel de cazuri sînt puse periodic pe tapet, întregul mecanism de represiune se eschivează de la judecată, fostele cadre ale Securităţii şi-au construit cariere pline de succes sau au fost reactivate.

Al. Paleologu a murit cu maximă demnitate, nu uită să consemneze Tudorel Urian. Este semnul unei împăcări cu sine a celui pe care soarta şi istoria l-au aruncat în situaţii nedrept de dificile, din care a ieşit, în cele din urmă, cu sufletul şi conştiinţa salvate. De aceea, cred că biografia aceasta are meritul de face dreptate unuia dintre cei mai şarmanţi înţelepţi pe care cultura noastră i-a avut vreodată.