Jan Karski

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


E în documentarul Shoah al lui Claude Lanzmann. Spre sfârşitul filmului, un bărbat încearcă să vorbească, dar nu reuşeşte. Are vreo şaizeci de ani şi se destăinuie în engleză; e înalt, slab şi poartă un costum elegant, gri-albăstrui. Primul cuvânt pe care îl pronunţă este: "Now" (Acum). Spune: "Mă întorc cu treizeci şi cinci de ani în urmă", apoi, imediat, intră în panică, îşi recapătă respiraţia, mâinile i se agită: "Nu, nu mă întorc... nu... nu..." Izbucneşte într-un hohot de plâns, îşi ascunde faţa, se ridică brusc şi iese din câmpul vizual. Locul rămâne gol, nu mai vedem decât rafturi cu cărţi, o canapea, plante. Bărbatul a dispărut. Camera de filmat îl caută: bărbatul e la capătul unui culoar, aplecat deasupra unei chiuvete, îşi dă cu apă pe faţă. În timp ce revine la locul său, numele îi apare pe ecran: "JAN KARSKI (SUA)." Şi apoi, în momentul în care se aşază: "Fost curier al guvernului polonez în exil." Ochii săi sunt foarte albaştri, scăldaţi în lacrimi, gura îi e umedă. "Sunt gata", spune el. Începe să vorbească la timpul trecut, ba chiar la perfectul simplu - ca într-o carte: "La mijlocul anului 1942, hotărâi să-mi reiau misiunea de agent între Rezistenţa poloneză şi guvernul polonez în exil, la Londra." Acest mod de a-şi începe relatarea îl apără de emoţie: ne-am crede la începutul operei lui Dante, dar şi într-un roman de spionaj. El povesteşte că liderii evrei din Varşovia au fost încunoştinţaţi de plecarea sa la Londra şi că s-a stabilit o întâlnire "în afara ghetoului", precizează el. Înţelegem numaidecât că despre asta va vorbi: despre ghetoul din Varşovia. El spune că erau doi: unul, conducător al Bund-ului, adică al Partidului Socialist Evreiesc, celălalt - conducător sionist. Nu le dă numele, nu spune unde are loc întâlnirea. Frazele sale sunt scurte, directe, înconjurate de tăcere. Spune că nu era pregătit pentru această întâlnire. Că pe vremea aceea era foarte izolat din cauza muncii pe care o îndeplinea în Polonia. Că era prea puţin informat. Fiecare dintre cuvintele sale păstrează urma acelei poticniri pe care-a avut-o la început, când a ieşit din câmpul vizual al camerei de filmat. S-ar zice chiar că ele sunt fidele imposibilităţii de a vorbi. Jan Karski nu poate să-şi asume această calitate de martor în care este citat şi totuşi şi-o asumă, cu sau fără voia sa. Graiul i-a pierit de la bun început tocmai fiindcă ceea ce are de spus nu se poate spune decât pierindu-ţi graiul. Din nou, Jan Karski rosteşte: "Now" (Acum): "Acum, cum să vă povestesc?" Ca să se convingă că e viu şi nevătămat, că nu mai poate fi atins, îşi rectifică din nou prima propoziţie: "Nu mă întorc." E o propoziţie pe care o va repeta adesea în cursul convorbirii: "Nu mă întorc la amintirile mele. Sunt aici. Nici acum nu vreau să..." Ar vrea să-şi ia măsuri de precauţie contra propriilor sale cuvinte, contra a ceea ce vor dezvălui ele. Nu vrea ca spusele lui să-l expună încă o dată obiectului relatării sale; nu vrea să retrăiască asta. De aceea insistă atât asupra distanţei: "Nu eram de acolo, va spune el. Nu făceam parte din asta." Jan Karski spune că cei doi oameni îi descriu "ce li se întâmpla evreilor". Repetă că el nu era la curent. Ei îi explică, zice el, că Hitler e pe cale să extermine întregul popor evreu. Nu-I vorba doar despre evreii polonezi, ci despre evreii din toată Europa. Aliaţii luptă pentru umanitate, îi spun ei, dar nu trebuie să uite că evreii vor fi total exterminaţi în Polonia. Gura lui Jan Karski se schimonoseşte, mâinile sale par să implore, ca şi cum s-ar identifica în această clipă cu cei doi lideri evrei, ca şi cum, în timp ce vorbeşte, ar lua locul lor. Îi descrie cum măsurau în lung şi-n lat încăperea: "Îşi frângeau mâinile." Spune că "de mai multe ori, în cursul discuţiei, nu se mai stăpâniră". Întocmai ca şi el, Jan Karski, în faţa camerei lui Claude Lanzmann. Dar în 1942, i se vorbea; el rămânea nemişcat pe un scaun: nu punea întrebări, nu făcea altceva decât să asculte. Treizeci şi cinci de ani mai târziu, el este cel care vorbeşte: repetă ce i-au spus cei doi lideri evrei. Îşi dăduseră seama de ignoranţa lui, spune el, iar după ce acceptase să le preia mesajele, începuseră să-l informeze despre situaţia lor. Claude Lanzmann îl întreabă dacă ştia că cea mai mare parte a evreilor din Varşovia fuseseră deja omorâţi. Jan Karski spune că ştia: "Ştiam, dar nu văzusem nimic." Spune că nu i se relatase nimic despre asta: "Nu fusesem niciodată acolo, zice el. Statisticile sunt ceva... Fuseseră omorâţi şi sute de mii de polonezi, ruşi, sârbi, greci, noi ştiam asta. Era statistic!" Cine ştia? Şi cât? "Se" ştia - dar cine e "se"? Jan Karski "ştia" fără să ştie - adică nu ştia nimic. Căci fără-ndoială nu ştii nimic atâta timp cât nu ai văzut, şi tocmai asta este ceea ce va trebui să povestească Jan Karski. Fiindcă cei doi emisari îl invită să vadă cu propriii săi ochi ce se întâmplă în ghetoul din Varşovia, îi propun să-i organizeze o vizită. Conducătorul Bund-ului îi cere să le prezinte Aliaţilor "un raport oral". "Sunt sigur, îi spune el lui Jan Karski, că veţi fi mai convingător dacă sunteţi în măsură să le spuneţi: «Am văzut asta cu ochii mei.»" În mai multe rânduri, camera se apropie de chipul lui Jan Karski. Gura sa vorbeşte, i se aude vocea, dar ochii săi sunt cei care ştiu. Martor este oare cel care vorbeşte? Martor este în primul rând cel care a văzut. Ochii măriţi ai lui Jan Karski, în gros-plan, în Shoah, te privesc prin timp. Ei au văzut, iar acum te privesc pe tine. Claude Lanzmann întreabă dacă cei doi oameni insistau asupra caracterului absolut singular a ceea ce era pe cale să li se întâmple evreilor. Da, răspunde Jan Karski, după ei, problema evreiască era fără precedent şi nu putea fi comparată cu problema poloneză, cu problema rusă, cu nicio alta: "Situaţia evreilor nu are precedent în Istorie", asta i-au spus cei doi oameni. Şi astfel au ajuns la concluzia că reacţia Aliaţilor trebuie să fie, şi ea, fără precedent: "Dacă Aliaţii nu iau măsuri fără precedent, independente de strategia militară, evreii vor fi exterminaţi în totalitate." Înţelegem că cei doi oameni vor să-l determine pe Jan Karski să-i avertizeze pe Aliaţi. Să fie emisarul lor. Să depună mărturie, la Londra, despre soarta evreilor. De aceea Jan Karski declară, cu acea solemnitate livrescă în care poate că vede o protecţie: "Atunci îmi încredinţară mesajele lor." În engleza sa de emigrant polonez, în engleza sa internaţională, Jan Karski rosteşte exact: "Then they gave me messages." Subtitrarea traduce: "Atunci îmi încredinţară mesajele lor." Parcă ar fi o frază din Vechiul Testament: îngerii vin să-i spună celui pe care l-au ales ceea ce trebuie să audă, pentru ca el să dea de ştire mai departe. Când pronunţă această frază, Jan Karski devine mesagerul. "Then they gave me messages": se înţelege limpede pluralul - există diferite mesaje: "Pentru guvernele aliate, mai întâi", "Pentru guvernul polonez", "Pentru preşedintele Republicii Poloneze", "Pentru conducătorii evrei din întreaga lume", "Pentru mari personalităţi politice şi intelectuale". Abordaţi cât mai mulţi oameni cu putinţă, îi spun ei lui Jan Karski, cât de mulţi vă va sta în puteri. Jan Karski nu mai recurge doar la vorbirea indirectă, începe să reproducă direct cuvintele celor doi băr baţi, ca şi cum ei ar fi cei care ar vorbi cu gura lui. Nu se mai exprimă la timpul trecut, dezvăluie mesajul - i-l transmite lui Claude Lanzmann. Vorbind, se însufleţeşte, ridică mâna dreaptă, ţine ochii plecaţi, uneori îi închide, se concentrează. Recitarea mesajului, fără-ndoială că a făcut-o de zeci de ori, au trecut treizeci şi cinci de ani, a depus deja mărturie, sunt cuvinte pe care le-a rostit de o mie de ori, care i s-au învârtit în minte, şi totuşi iată-le, pronunţate de Jan Karski aşa cum au ieşit ele din gura celor doi oameni la mijlocul anului 1942, pronunţate la timpul prezent, direct, ca şi cum ei, cei doi oameni, ar fi cei care vorbesc, iar el, Jan Karski, ar dispărea. Începând de aici nu mai vedem pe ecran chipul lui Jan Karski. Din clipa în care el anunţă că va reproduce mesajul, apar imagini cu Statuia Libertăţii. Pe ecran se afişează cuvintele "NEW YORK". Auzim vocea lui spunând: "Mesajul: nu trebuie să i se îngăduie lui Hitler să continue exterminarea. Fiecare zi contează. Aliaţii nu au dreptul să considere acest război doar din punct de vedere militar. Ei vor câştiga războiul acţionând astfel. Dar pentru noi, la ce bun victoria? Noi nu vom supravieţui acestui război!" Poate că realizatorul documentarului doreşte să auzim mesajul fără ca atenţia noastră să fie distrasă de persoana care-l transmite; să auzim mesajul aşa cum a fost rostit iniţial, ca şi când cei doi lideri evrei din Varşovia ar fi cei care ni l-ar încredinţa, căci Jan Karski îl prezintă lui Claude Lanzmann, adică lumii, aşa cum l-a prezentat în 1942 lumii, adică Aliaţilor: îl redă aşa cum trebuie s-o facă un mesager, ceea ce înseamnă că dispare în spatele mesajului, dându-i glas direct, la timpul prezent, de parcă ar ieşi din gura celor doi lideri evrei din Varşovia. Atunci, în timp ce Jan Karski repetă mesajul pe care, în numele ghetoului, cei doi oameni i-au cerut să-l transmită lumii, în timp ce-l repetă treizeci şi cinci de ani mai târziu, fără încetare, cu o emoţie ce pare intactă, Claude Lanzmann alege să înfăţişeze pe ecran simbolul acelei lumi căreia i s-a adresat Jan Karski, căreia îi vorbeşte şi îi va mai vorbi, simbolul însuşi al lumii libere, emblema sa: Statuia Libertăţii. Oare Claude Lanzmann vrea să aducă astfel un omagiu libertăţii lui Jan Karski? Sau, dimpotrivă, exploatând distanţa dintre voce şi imagine, să sublinieze cu mâhnire diferenţa dintre Europa îndurerată despre care vorbeşte Jan Karski şi simbolul strălucitor al "Libertăţii luminând lumea"? Dintre suferinţa evreilor din Europa, care este exprimată prin vocea lui Jan Karski, şi ceea ce America a făcut cu adevărat pentru a-i salva pe evreii din Europa? Nu se poate şti, însă pe măsură ce curg frazele lui Jan Karski, camera se retrage, un zoom înapoi face ca statuia să se micşoreze în mod lent, până ce "Libertatea luminând lumea" nu mai e, în cele din urmă, decât o figurină derizorie pierdută în mijlocul apei; şi, de departe, ne întrebăm dacă nu cumva, ca în America lui Franz Kafka, ea înalţă mai degrabă o spadă decât o făclie. Vocea lui Jan Karski continuă să rostească mesajul: "Noi ne-am adus contribuţia pentru Umanitate. Suntem fiinţe umane. Ceea ce i se întâmplă poporului nostru este fără precedent în Istorie." El amestecă în acest mesaj destinat lumii rugăminţile pe care cei doi conducători evrei i le-au adresat pentru a accepta să-l transmită: "Poate vom zdruncina conştiinţa lumii. Sigur, noi nu avem ţară. Nu avem un reprezentant în Liga Naţiunilor. De aceea facem apel la oameni ca dumneavoastră. Veţi face asta? Vă veţi îndeplini misiunea?" De mai multe ori, Jan Karski repetă, cu voce gâtuită: "Înţelegeţi? Înţelegeţi?" ("Do you understand?"), fără să ne dăm seama dacă redă o întrebare pe care i-au pus-o la acea vreme cei doi bărbaţi sau dacă el este cel care i-o adresează lui Claude Lanzmann. Asta fiindcă prin vocea lui Jan Karski ce repetă ceea ce i se cerea în urmă cu treizeci şi cinci de ani e ca şi cum cuvintele ni s-ar adresa nouă, celor care privim Shoah: "Veţi face asta?" Cuvintele lui Jan Karski vin de departe, par rătăcite în timp, sortite repetării deznădăjduite. Căci "conştiinţa lumii", cum spune el, a fost oare într-adevăr "zdruncinată"? Cei doi oameni care în 1942 îi spun lui Jan Karski "Poate vom zdruncina conştiinţa lumii" nu mai au decât asta, se agaţă de această speranţă. Dar e cu putinţă să se zdruncine "conştiinţa lumii"? Ceea ce numim "lume" mai are o conştiinţă? A avut vreodată? În acest moment al filmului, ascultând vocea lui Jan Karski, ne dăm seama că nu. La şaizeci de ani după eliberarea lagărelor de exterminare din Europa Centrală, ştim că e imposibil să se zdruncine conştiinţa lumii, că nimic n-o va zdruncina niciodată deoarece conştiinţa lumii nu există, lumea nu are conştiinţă şi nu încape îndoială că ideea însăşi de "lume" nu mai există. "Dorim, spune el, o declaraţie oficială a naţiunilor aliate în care să stipuleze că, dincolo de strategia lor militară care urmăreşte asigurarea victoriei, exterminarea evreilor constituie un capitol aparte." Şi fireşte, ascultând vocea lui Jan Karski în timp ce recită cererea liderilor evrei din ghetoul din Varşovia, aşa cum a făcut-o, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, la Londra şi în America, ştim că nu a existat nicio declaraţie oficială referitoare la exterminarea evreilor. "Naţiunile aliate să dea de ştire fără înconjur, în mod public, că această problemă le priveşte, că o includ în strategia globală din acest război. Nu doar să învingă Germania, dar şi să salveze ce a mai rămas din poporul evreu." Fireşte, noi ştim că naţiunile aliate n-au anunţat nimic, că nu au inclus nimic şi că nu au salvat ce mai rămăsese din poporul evreu nici în 1942, nici în 1943, nici în 1944. "După publicarea acestei declaraţii, Aliaţii să bombardeze Germania." De ce, întreabă cei doi conducători evrei prin gura lui Jan Karski, nu lansează Aliaţii milioane de foi volante prin care să-i înştiinţeze pe germani despre ce le face guvernul lor evreilor? Dacă, după asta, naţiunea germană nu dă semne că încearcă să schimbe politica guvernului său, ea va fi considerată răspunzătoare pentru crimele comise, spun ei. În lipsa unor asemenea semne, anumite obiective din Germania vor fi bombardate, distruse, ca represalii pentru crimele săvârşite împotriva evreilor. Să li se aducă la cunoştinţă germanilor, spun ei, înainte şi după aceste bombardamente, că ele au loc şi vor avea loc pentru că evreii sunt exterminaţi în Polonia. "Aliaţii pot face asta! spun ei. Da, pot să o facă!" Glasul lui Jan Karski este atât de implorator, încât nu ne dăm seama dacă se identifică cu rugăminţile ce i-au fost făcute în ziua aceea, când a acceptat să devină mesagerul evreilor din ghetoul din Varşovia, sau dacă deplânge astăzi, reproducând rugămintea, faptul că ea nu a fost auzită. Încă nu vedem chipul lui Jan Karski. Camera lui Claude Lanzmann filmează New Yorkul de la ferestrele unui apartament, acelaşi din care filma şi statuia Libertăţii; un zoom înapoi şi descoperim un birou, cu hârtii, un telefon, plante, un scaun. Poate că e biroul lui Jan Karski, deoarece pe ecran, la începu tul conversaţiei, scrisese: "JAN KARSKI (SUA)". La un moment dat, el a spus: "Vreme de douăzeci şi şase de ani am fost profesor, dar nu le-am vorbit niciodată studenţilor mei despre problema evreiască." Jan Karski e polonez, se exprimă în limba engleză, a predat într-o universitate americană, poate la New York, aici, nu departe de acest birou, care poate că este al său. Claude Lanzmann filmează de la geamurile biroului zgârie-norii New Yorkului; vedem Twin Towers, apoi podul Brooklyn. Apare drapelul american şi pe ecran se afişează cuvântul "WASHINGTON". Vedem Casa Albă, apoi dăm roată Capitoliului, filmat dintr-o maşină. Şi de data aceasta contrastul dintre frazele rostite de Jan Karski şi imaginea de o impasibilitate monumentală a democraţiei americane sugerează o distanţă, o neînţelegere, un dialog al surzilor. Cine a auzit mesajul? Cine l-a ascultat cu adevărat? E cu putinţă să nu se fi făcut nimic? Jan Karski nu ne dezvăluie nimic. Brusc, cuvintele "REGIUNEA RUHR" apar prin cenuşiul şi fumul uzinelor. Nu mai e vorba despre parcurile şi fântânile administraţiei americane,