Chişinău, 7 aprilie (teatru-document)

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

Partea I

Întuneric.

O VOCE DE COPIL: Vreau să-ţi aud vocea, tată! Spune-mi ceva...
VOCEA LUI VALERIU: Ce să-ţi spun?
O VOCE DE COPIL: O poveste.
VOCEA LUI VALERIU: Nu pot.
O VOCE DE COPIL: Spune-mi orice. Vorbeşte-mi. Vorbeşte-mi, tată! Vreau să-ţi aud vocea. Ţi-am uitat vocea, tată!

Se aprind luminile.
Intră Valeriu, un tanăr de douăzeci şi trei de ani.

VALERIU: Noi nu aveam viitor. Ne trezeam dimineaţa şi ne era ruşine să ne uităm unul la altul. Cât o să mai răbdăm? Aşa nu se mai poate. Trebuie să fugim. Unde să fugim? Eu am visat să devin... Ce-am visat eu? Nu contează.

Valeriu îşi scoate pantofii, rămâne desculţ pe scenă.

VALERIU: M-am născut în 1985. În anul acela a început perestroika... Mama mi-a povestit cum într-o zi a stat câteva ore la miting, iar eu o băteam cu picioarele în burtă. Era 4 mai... În ziua aceea m-am născut eu. Mama mi-a spus că în salon era soare şi cald... Eu m-am uitat la ea cu atenţie, parcă i-am spus "bună ziua", apoi am închis ochii şi-am adormit liniştit... Eram un băiat liniştit.

Valeriu îşi scoate geaca, rămâne în cămaşă albă.

VALERIU: Pâinea se termina, ceaiul se termina, cafeaua se termina, apa se termina, lumina se termina, gazele se terminau, întotdeauna totul se termina. Cât o să mai răbdăm? Trebuie să fugim. Unde să fugim? Am încercat să plec la Moscova. Mulţi prieteni de-ai mei lucrează la Moscova, se descurcă... Eu nu am reuşit...
O VOCE DE COPIL: Cum n-ai reuşit? De ce n-ai reuşit?
VALERIU: La liceu învăţam bine, eram primul. După liceu, am rămas ultimul... Colegii au plecat din ţară, unul la Madrid, altul la Londra, altul la Bucureşti, fetele s-au împrăştiat prin Italia, Spania, Portugalia, pe la mamele lor. Eu am dat la Relaţii Internaţionale, aici, în Chişinău. Am învăţat jumătate de an şi-am plecat de la facultate. Nu puteam plăti contractul, nu-mi ajungeau trei mii de lei... Atunci am plâns pe ascuns, să nu mă vadă mama, să nu mă vadă tata, ei nu au nicio vină, ei au fost învăţători, mama a predat limba română, tata a predat istoria... Când limba română şi istoria hrănesc o familie, acea familie nu are viitor... Noi nu aveam viitor...
O VOCE DE COPIL: Nu înţeleg, tată. Nu înţeleg... Mi-e somn, tată. Noapte bună!
VALERIU: Noapte bună, fiule!

*

Am ce am eu cu poliţiştii...

Cred că pe parcursul studenţiei mele (dar eu am o studenţie de vreo 10 ani - colegiul, plus Academia de Arte)... cred că am fost reţinut de vreo zece ori... Din care de vreo trei ori am fost bătut. Tare.

Prima dată am fost bătut la poliţia din sectorul Sculeni. Am fost luat chiar din stradă. Sunt aşa de mulţi poliţişti la noi... Că dacă lor nu le place mutra...
- Măi, tu ai mutră de criminal!
Ce are faţa cu crimele?! Eu sunt artist! Artist? Dacă eşti artist, atunci ai să ne cânţi!
M-au dus la sector şi mi-au adus un baian. Le zic:
- Daţi-mi un acordeon!
- Da' aista şi-i?
- Ăsta-i baian.
- Da' ţie nu ţi-i totuna?
- Nu, zic. Nu vedeţi că nu are clape?
- Aaa! Tu ne amăjeşti!
Şi bătaie. Am fost bătut aşa de tare, că am urinat sânge vreo trei zile. De vamă nici nu mai zic!
- U tebia iebalo podozritel'noe!, mi-a spus vameşul la vama din Transnistria.

În 2001, am păţit-o bine. Nici măcar n-am reuşit să demonstrez juridic c-am fost bătut. Tot sistemul era corupt. Nu te putea ajuta nimeni. Poliţiştii erau legaţi cu procuratura, cu judecata. Era foarte greu să demonstrezi că ai fost bătut de poliţie. Nici instituţiile internaţionale nu te puteau ajuta, pentru că nu aveau niciun acces... Acum, procurorii şi judecătorii se mai feresc de poliţişti. Cel puţin unii.

OK. Aprilie 2009. Deci, cum s-a întâmplat? Am fost reţinut la o lună după proteste. Timp de o lună nici nu m-am arătat prin Chişinău. Nu voiam să risc. Dar când s-a anunţat amnistia lui Voronin (Pe 15 aprilie 2009, invocând apropierea Sfintelor Paşti, Preşedintele Voronin a anunţat amnistierea persoanelor reţinute de poliţie în urma protestelor din 7 aprilie, un gest prin care spera să abată atenţia opiniei publice de la gravele încălcări ale drepturilor omului comise de Poliţie cu ocazia arestărilor - N. ed.), am venit la Chişinău. M-au reţinut la ora 2 noaptea. Mă întorceam acasă de la nişte prieteni şi, pentru că era târziu, mergeam pe jos. Eram chiar în centru, mergeam pe trotuarul din faţa magazinului Gemenii. Pe partea cealaltă a străzii era o maşină a poliţiei. Şi aud:
- Măi, pulă, opreşte-te!

N-am vrut să mă opresc. Am mers mai departe. N-am fugit, am mers liniştit mai departe. De ce să fug... M-au ajuns din urmă şi am primit o bâtă în ceafă.
- Măi, tu de ce nu te opreşti?
- De ce să mă opresc, nu am de ce să mă opresc.

Unul dintre ei spune:
- Ia stai, eu te cunosc pe tine de la proteste!
- Hai, lăsaţi-o. Voi tuturor le spuneţi că-i cunoaşteţi de la proteste. Cred că nu vă place mutra mea. Că pe mine tot timpul mă opresc pentru mutră.
- Nu, zice, pe tine te cunosc, tu erai chiar în primele rânduri.
- Sunt artist, le zic. Voi mă cunoaşteţi poate de la televizor!
- Eşti artist, atunci ai să ne cânţi.

M-au urcat în maşină şi au început să telefoneze pe la sectoarele de poliţie. Nimeni nu voia să mă primească. Toţi le spuneau că nu au nevoie de protestatari. Trecuse deja o lună. Eu eram la curent cu încetarea urmăririi penale a protestatarilor şi le zic:
- Pentru ce mă arestaţi, dacă ştiţi că a fost dat ordin să nu mai opriţi oameni? Cum vă faceţi voi datoria? Nu credeţi că poate fi intentat un proces şi împotriva voastră?

Ei nu m-au agresat, s-au uitat la mine şi au continuat să telefoneze.
Până la urmă, au acceptat să mă primească la comisariatul din sectorul Râşcani.

Poliţiştii din maşină îmi spun:
- Aiştia din Râşcani - bine că am găsit unde să te ducem - or să aibă grijă de tine. Tu nici nu-ţi închipui ce comisariat frumos îi aista.

Pe drum, în maşină, mă gândeam la acest comisariat. Şi mi-am adus aminte că am mai fost pe acolo cu câţiva ani în urmă...

*

Scena 1

Holul unei şcoli. Luiza iese din cabinetul directorului.

ANDREEA: Ce ţi-o zis directorul, Luiza, de arăţi ca o găină plouată?
LUIZA: Vrea să mă exmatriculeze.
ANDREEA: Pentru că ai fost ieri şi alaltăieri în piaţă?
LUIZA: Da.
ANDREEA: Ups, acum trebuie să intru eu. Oare o să vrea să mă zboare şi pe mine afară din şcoală?
CRISTINA: Fetelor, ce ziceţi, chiulim de la ora de română? Eu zic să mergem mai bine să ne plimbăm în parc.
SVETLANA: Haidem.

Cristina, Luiza şi Svetlana ajung în faţa uşii de la intrare. Cristina trage de ea, dar n-o poate deschide.

CRISTINA: Imaginaţi-vă, e încuiată.

Trage de uşă şi Svetlana.

SVETLANA: Da, e încuiată.
LUIZA: Da' de ce, în puii mei, încuiaţi uşa ziua în amiaza mare?
CRISTINA: Ca să nu mai meargă nimeni în piaţă. De-aia.
SVETLANA: Ţucălarii. Au schimbat rapid foaia.
CRISTINA: Fetelor, ia uitaţi-vă, tipul ăla vânjos oare nu e un sticlete?
SVETLANA: Unde-i?
CRISTINA: În faţa cancelariei.
LUIZA: Da, e un gabor, da' ce caută oare cloncanii ăştia în şcoală?
SVETLANA: Iată încă unul. Stă smirnă în faţa toaletei. Şi încă unul, în faţa bufetului.
CRISTINA: Ups, şcoala e plină de poliţai.

Apare, gâfâind, Sandu.

SANDU: Fetelor, pe Ion dintr-a şaptea l-au arestat pentru c-a fost în piaţă. Uitaţi-vă, îl îmbrâncesc pe scări.
LUIZA: Haideţi mai repede să ne ascundem undeva.
SVETLANA: Da' unde, că "dă-mi şi mie un leu" sunt peste tot?
LUIZA: Să ne ascundem în bibliotecă.
SANDU: E şi acolo un poliţai.
SVETLANA: Fetelor, au pus laba şi pe Sergiu şi îl împing pe scări.
CRISTINA: Haideţi mai repede s-o uşchim de aici dacă nu vrem să ne umfle şi pe noi.
SVETLANA: Dar unde?
CRISTINA: Să deschidem o fereastră şi să sărim în curte.

Apare, gâfâind, Valeriu.

VALERIU: Câţiva poliţişti au intrat în clasa noastră, iar profesoara m-a trimis după voi!
SVETLANA: De ce? Ca să ne aresteze pentru că am fost în piaţă? Haideţi mai repede, să ne ascundem undeva cât timp nu ne-au scos de aici cu cangea.
CRISTINA: Of, să-mi şterg tricolorul de pe faţă! Fetelor, ajutaţi-mă să-mi curăţ tricolorul de pe obraji!

Sandu îşi scoate tricoul cu inscripţia "Basarabia pământ românesc".

SANDU: Unde naiba să-l arunc?

Îl aruncă intr-un coş cu gunoi, de unde îl scoate Luiza şi-l bagă în geantă.

CRISTINA: Ce faci, proasto? O să te arzi dacă o să-l găsească la tine.
LUIZA: Nu cred că o să-l găsească.
SVETLANA: Guleraţii urcă încoace. Unde puii mei să ne ascundem?
CRISTINA: Nu se ia.
SVETLANA: Ce nu se ia?
CRISTINA: Tricolorul.
SANDU: Ţie cred că îţi umblă mintea prin cireşi. Hai mai bine să ne ascundem undeva.
SVETLANA: Acum o să ne pape gaia.
CRISTINA: Fetelor, eu zic aşa: să sărim pe fereastra din fundul holului şi să fugim în curte, iar de acolo, în stradă.
VALERIU: Da' eu zic să ne întoarcem mai bine la ore.
CRISTINA: Ca să ce? O să ne ia ca din oală, nu?

Câţiva poliţişti se ivesc în capătul scărilor, oblu, chiar când fetele şi băieţii se îndepărtează în fugă. Vrea să fugă şi Luiza, însă o doamnă în sacou o apucă de mână, după care scoate din geantă o beretă.

GRĂSANA: Îţi este cunoscută bereta asta?
LUIZA: Eu acum nu prea am timp. Vorbim altădată.

Poliţiştii se apropie în pas alergător, iar Luiza se smuceşte să fugă, dar Grăsana nu-i dă drumul.

GRĂSANA: Oare ce-o să spună mama ta dacă te vei întoarce fără ea? O să-ţi facă un mare scandal, îţi spun eu. Pentru că asta, de fapt, nu e bereta ta, ci a mamei tale, pe care tu, ieri, ai luat-o fără ştirea ei, crezând că n-o să observe, şi ai pierdut-o în piaţă, în timp ce agitai un tricolor deasupra capului. Poftim bereta. Şi-ţi dau un sfat: nu o mai pierde în piaţă, că s-ar putea să n-o mai găseşti şi mama ta să se supere foarte tare, căci ea ţine foarte tare la bereta asta, pe care tatăl tău i-a făcut-o cadou acum câţiva ani.

Poliţiştii merg pieptiş pe coridor.

LUIZA: De unde ştiţi asta?
GRĂSANA: Nu-ţi pot spune. În schimb, îţi promit că nu am să le spun colegelor tale că bereta cu care ai fost ieri în piaţă, de fapt, nu era a ta. Bine?
LUIZA: Bine. Uf, acum daţi-mi voie să plec.
GRĂSANA: Ca să fugi de poliţişti?
LUIZA: Nu, ca să merg la un film, la "Patria".
GRĂSANA: Hai, nu mai umbla şi tu cu şahăr-mahăr, că te văd ca-n palmă. Sfatul meu e următorul: nu încerca să sari în curte, că o să le cazi poliţiştilor direct în braţe. Vino să vezi cum o să-i găbjească pe colegii tăi!

Grăsana o trage spre fereastră şi Luiza îi vede pe poliţişti stand lipiţi de ziduri. Cristina şi Svetlana sar în curte şi poliţiştii le iau ca din oală.

LUIZA: Pe Svetlana şi pe Cristina le-au prins şi le bagă într-o dubă. Da' Sandu şi Valeriu s-au smuls din mâinile lor şi aleargă spre poarta de la intrare!
GRĂSANA: Hop' aşa, că poarta e zăvorâtă.

Sandu şi Valeriu împing poarta, dar aceasta nu se deschide. Câţiva poliţişti îi împresoară.

GRĂSANA: Ei, vezi, aşa puteai s-o păţeşti şi tu, da' ţie îţi trebuia asta?

Luiza tremură în faţa Grăsanei. Şcoala vuieşte de ţipetele ascuţite ale copiilor.

GRĂSANA: Ştii ce le fac acolo în beciuri? Îi zvântă în bătăi. Îi trec printr-un fel de coridor al morţii, unde poliţiştii stau înşiraţi pe două rânduri şi-i ciomăgesc cu bulanele, indiferent că sunt fete sau băieţi, că sunt majori sau minori. Ba mai mult de-atât, pe fete le dezbracă şi le interoghează în pielea goală ori le... violează. Dar probabil că ai auzit şi tu de toate grozăviile astea. Ai auzit, nu-i aşa?
LUIZA: Da, am auzit, fireşte.
GRĂSANA: Şi bănuiesc că n-ai vrea să te înfunde şi pe tine în beciurile poliţiei?
LUIZA: Sigur că n-aş vrea.

O mână de poliţişti se apropie vijelios de Grăsană şi de Luiza.

LUIZA: Doamnă, probabil că vin să mă ia pe mine. Oare unde să mă ascund?
GRĂSANA: Dragă, nu mai tremura aşa, că poliţiştii îi umflă doar pe cei care au fost în piaţă. Sau, poate, ai vandalizat şi tu clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei? Ai aruncat şi tu cu pietre?

Luiza plânge.

GRĂSANA: Da' de ce ţi-o trebuit, fată? De ce nu ai stat şi tu cuminte în banca ta?

Poliţiştii sunt tot mai aproape. Luiza vrea să fugă, dar Grăsana o ţine strâns de mană.

GRĂSANA: Unde să fugi, când toate uşile din clădire sunt încuiate?
LUIZA: Doamne Dumnezeule, înseamnă că sunt pierdută.
GRĂSANA: Fă bine şi stai lângă mine şi nimeni n-o să te atingă nici măcar cu un deget.
LUIZA: Sunteţi de la minister, nu?
GRĂSANA: Da, sunt de la minister.

*

Scena 1

Seară de început de primăvară cu lună plină. Valeria şade pe o bancă alături de păpuşa Valeria. Pe un ecran este reprodusă imaginea Lunii, cu binecunoscutele ei "pete". Răsună "Sonata Lunii" de Beethoven.

VALERIA: Pe Lună oamenii sunt mai uşori decât pe Pământ... Ai văzut la televizor cum astronauţii săreau, ţopăiau, se tăvăleau? Pe Lună, adulţii încep să semene cu copiii... Tu, Valerica, pe Lună, ai sări liber peste florile acelea, nu-i aşa? Ce, flori!... Cu un mic efort ai putea sări peste o casă ca a bunicului... Îţi imaginezi? Au spus că la vară se vor împlini fix patruzeci de ani de la primul zbor pe Lună. Dacă am fi atât de uşori ca pe Lună, nimeni nu ne-ar putea face niciun rău. Când cineva ar încerca să te lovească, tu pur şi simplu ţi-ai lua zborul...


Scena 2

Casa lui Grigore. Grigore priveşte la televizor secvenţe cu protestele studenţilor şi devastarea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Imaginile sunt reproduse pe ecranul din spatele scenei. Intră Marcel, cu o pungă.

MARCEL: Bună ziua.
GRIGORE: Uite, uite ce fac!... Ptiu, grijania cui vă are!... Na, asta vreţi voi, asta-i democraţia voastră?...

Marcel lasă punga şi se uită la televizor.

MARCEL (fluieră admirativ): O-o!... În sfârşit!...
GRIGORE: Grijania cui îi are de vagabonzi!... Uite, uite ce fac!...
MARCEL: Hai, băieţi, hai, băieţi!...
GRIGORE: Îţi place, aşa-i? E frumos ce fac?...
MARCEL: Foarte frumos!... La Preşedinţie, băieţi, la Voronin, daţi năvală!
GRIGORE: Aşa, aşa, las' să fărâme, să omoare! Război vreţi?... Război o să primiţi! Grijania cui vă are, voi nu ştiţi ce-i acela război!
MARCEL: Prietenul tău Voronin e de vină!
GRIGORE (despre cele văzute): Uite la dânşii, uite la dânşii!... (Plescăie din limbă.) Ce să le faci, dacă au turbat ca câinii şi fărâmă case?! N-ai ce le face!...

Marcel chiuie, salutând cele văzute. Grigore plescăie din limbă indignat.

MARCEL: A mai avut Moldova un conducător tot atât de nesuferit ca Voronin? Spune, a mai avut?
GRIGORE: Măi omule, alegeri s-au făcut?... s-au făcut! Comuniştii au biruit?... au biruit! Ce mai vreţi? Nu aşa-i în democraţie?! Ce mai vreţi?
MARCEL: Dreptate vrem! Dreptate!!
GRIGORE: Aşa-i dreptatea voastră - să distrugeţi Parlamentul?! Stricaţi, băieţi, stricaţi, că tot din buzunarul nostru o să plătim!... Aşa, aşa, mai tare, mai tare!...
MARCEL: Daţi-i bătaie, băieţi, daţi-i bătaie!...
GRIGORE: Voronin cum îi ajută pe pensionarii ca mine, aşa vă ajută şi pe voi! Da' cu ce vă poate ajuta Opoziţia voastră, ha? O adunătură de hoţi şi de mucoşi! De mine nici nu mai spun, eu îi clar că nu mai văd pensie de la Opoziţie în vecii vecilor, dar vouă ce bunătate vă poate face, mă rog?! Să ţii minte de la mine: fără Voronin, ţara e pierdută!
MARCEL: Ţara demult e pierdută!... Nu, aşa ceva nu trebuie ratat, e un moment istoric! (Ridicându-se). Am plecat la Chişinău!
GRIGORE: Ce, eşti prost cu totul la cap?
MARCEL: Da, bunicule, m-am prostit cu totul!
GRIGORE: Băi!... Un pas nu faci, ai înţeles! Grijania cui te are, vezi cârja asta, o rup pe tine!
MARCEL: Poftim?... Abia suflă comunistul, dar tot cu gândul la bătaie! De ce numai cu cârja, poate dai cu puşca?
GRIGORE: Marcel!... Ai copil mic, prostule!... Ai uitat ce-au spus maică-ta şi taică-tău - să ascultaţi de mine, să am grijă de voi!?
MARCEL: Las' că ai avut grijă, l-ai votat pe Voronin! (Iese, apoi revine.) Viorica ţi-a trimis în punga aia ceva de mâncare!...
GRIGORE: Nu-mi trebuie mâncarea voastră, ia-ţi mâncarea acasă! Dacă te duci la Chişinău, ia-ţi şi mâncarea!
MARCEL: Las-o să se strice! (Iese.)
GRIGORE: Marcel!!... O sun pe maică-ta în Irlanda!... Ai înţeles, o sun pe maică-ta!


Scena 3

O oră mai târziu, în spaţiul dintre Parlament şi Preşedinţie. Se aude vuietul protestelor. Marcel filmează cu telefonul mobil cele întâmplate. Distingem, în vacarm, o sonerie de mobil.

TAMARA: Alo, Marcel?...
MARCEL: Da, mamă!...
TAMARA: Marcel, unde eşti? Ce se aude acolo?
MARCEL: Sunt la... serviciu.
TAMARA: Care serviciu, de ce mă minţi? Ce zgomote se aud acolo?
MARCEL: Mamă, nu pot vorbi...
TAMARA: Ştiu unde eşti! Eşti la răscoală, în piaţă!... Pleacă imediat de acolo, m-ai înţeles?
MARCEL: Mamă, calmează-te, nu e ceea ce crezi dumneata...
TAMARA: Nu mă minţi, ştiu unde te afli şi ce se întâmplă acolo! Mi-a spus bunicul totul!
MARCEL: Că i-a votat pe comunişti, şi asta ţi-a spus?
TAMARA: Pleacă imediat de acolo, ţi-am zis! Eşti tată, ai un copil, nesimţitule! Viorica ştie unde te afli?
MARCEL: Ştie...
TAMARA: Minţi!... Viorica nu ţi-ar fi permis niciodată să ajungi acolo!... Marcel, eu pentru cine muncesc în Irlanda?... Nu pentru voi, pentru tine, pentru Viorica, pentru fetiţa voastră?!... Şi tu ce îmi faci? Mami, te rog, pleacă imediat de acolo! Sau vrei să las Irlanda şi să vin acasă, asta vrei?
MARCEL: Da, vreau! Vreau să vii acasă! Nepoată-ta a împlinit doi ani şi dumneata nu ai văzut-o niciodată! Eşti o străină pentru dânsa!
TAMARA: E din cauza voastră, tu m-ai trimis în Irlanda!...
MARCEL: Eu? Mamă, ce tot spui?
TAMARA: Nu tu îmi ziceai că pot să plec, că tu rămâi stăpân la casă, că totul va fi bine!... (Cu lacrimi.) Marceluş, eu te rog... Pe bunicul nu-l mai schimbi, aşa-i făcut el! Parcă eu nu i-am spus să nu voteze cu comuniştii?! L-am sunat alaltăieri, înainte de a merge la alegeri... Nu ascultă pe nimeni!.. Oh... (Tace.)
MARCEL: Alo, mamă, ce-i?... Mamă!... Alo, alo!
TAMARA (suspinând): Parcă eu voiam foarte tare să vin în Irlanda asta?... Uite că m-a apucat inima...
MARCEL: Mamă, calmează-te, bine, plec acasă, îţi promit...
TAMARA: Te rog... Te mai sun, să ştii...
MARCEL: Nu mă suna, nu cheltui bani, îţi spun că plec... La revedere... ai grijă de dumneata...
TAMARA: Pleacă, te rog...

Marcel închide telefonul şi se retrage.