Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Lecţia Basarabiei / Moldova pe tobogan


Andreea Dumitru, Doina Jela Despois, Vitalie Ciobanu

28.07.2010
Teatrul Azi
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Irina Nechit, Mihai Fusu, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu
Chişinău, 7 aprilie (teatru-document)
Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" / Revista Teatrul azi (supliment)
prin Editura Cheiron, Bucureşti, 2010


Ediţie îngrijită de Andreea Dumitru,
cuvânt înainte de Doina Jela, prefaţă de Vitalie Ciobanu.


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Notă asupra ediţiei
Cu toată proximitatea în timp şi spaţiu, e tot mai limpede (şi trist) că aici, în dreapta Prutului, puţini îşi amintesc ce s-a întâmplat cu un an în urmă la Chişinău. E drept că relatările acelor zile - reportaje, apeluri în presa scrisă, pe internet, la televiziune - au creat senzaţia unei victorii pe muchie de cuţit, exaltarea martorilor fiind adesea dublată de teama şi deruta lor...

Ni s-a părut admirabil, în aceste condiţii, impulsul unor intelectuali basarabeni - deopotrivă jurnalişti şi oameni de teatru - de a se apleca asupra unei materii încă nedecantate, complexe, dureroase. Ca martori direcţi ai evenimentelor, Irina Nechit, Mihai Fusu, Dumitru Crudu şi Constantin Cheianu au scris despre 7 aprilie "la cald", cu implicare - nicidecum distanţat; palpabil, nuanţat - nicidecum abstract; problematizând, şi nu judecând sumar. Fără a fi strict documentare (dimpotrivă, ficţiunea lucrează aici ca un bisturiu necruţător), aceste piese sunt cu certitudine un document al stării de spirit de la 7 aprilie şi al nevoii stringente de solidarizare întru adevăr. Nu în ultimul rând, faptul că trei dintre cele patru texte au fost deja montate pe scene din Chişinău ar putea prefigura un multaşteptat reviriment al teatrului basarabean.

Cartea de faţă nu este o antologie de dramaturgie, ci face parte dintr-o serie editorială distinctă a Fundaţiei noastre. Serie consacrată istoriei recente şi modului în care întâmplările ei ne marchează viaţa, fortificându-ne ori, dimpotrivă, deturnându-ne în absurd.

Piesele prezente în volum ţin, aşadar, de un context pe care ne simţim datori să-l punem în lumină. De aceea, ele apar însoţite de argumentele confesive ale autorilor, de o succintă cronologie a evenimentelor şi, mai ales, de contribuţiile a doi redutabili publicişti, cărora le mulţumim încă o dată. Redactor-şef al prestigioasei reviste Contrafort de la Chişinău, scriitorul basarabean Vitalie Ciobanu ne-a încredinţat un articol exemplar, de reacţie civică, scris chiar atunci, în aprilie 2009, pentru Observator cultural. Iar Doina Jela, cunoscută în egală măsură pentru importanta colecţie de istorie recentă pe care o girează la Editura Curtea veche, semnează un emoţionant cuvânt înainte, privind din perspectiva anului scurs de la protestul anticomunist al tinerilor basarabeni.

Teatrul, ca revelator al schimbărilor trăite, dar nu întotdeauna şi conştientizate, teatrul, ca pergament al memoriei suferite şi împărtăşite, reprezintă, în mod explicit, pariul acestui volum.

(Andreea Dumitru)


Cuvânt înainte. Lecţia Basarabiei
De câţiva ani, colegii mei din AZIR şi cu mine ne luaserăm obiceiul de a sărbători Ziua Libertăţii Presei împreună cu colegii noştri de la Chişinău. Într-o zi apropiată de data oficială - 3 mai -, în funcţie mai ales de disponibilităţile lor, dar, nesmintit, împreună cu ei şi acolo. Asta în primul rând pentru că, la Bucureşti, evenimentul civico-monden îşi pierduse obiectul - deja de multă vreme nu lipsa de libertate fiind problema presei în România -, în timp ce în Basarabia el încă avea o miză. Dar nu numai pentru asta.

Cândva, în urmă cu vreo zece-cincisprezece ani, când ochii
noştri erau aţintiţi spre Occident şi ne întorceam de acolo cu sufletul ars de umilinţa descoperirii decalajului, o vedetă a acestor manifestaţii civico-mondene mă sfătuise: "Dacă te bântuie depresia asta, dă o fugă până la Chişinău. Vei resimţi, la întoarcere, Bucureştiul viu, opulent şi trepidant ca Parisul."

Nu depresia şi nu decalajul mă duseseră pentru prima dată în capitala necunoscută a Basarabiei. Publicasem de curând un document răvăşitor, indicibil, insuportabil, Cartea foametei, de Larisa Turea şi, la foarte puţin timp apoi, volumul coordonat de Monica Heintz, Stat slab, cetăţenie incertă, cu studii antropologice, sociologice, istorice şi politologice, având drept obiect această rană vie din trupul românităţii, care este Basarabia sovietizată.

Gheaţa pe şira spinării stând la coada pentru obţinerea vizei, la Consulat, bubuiturile inimii la controlul de la frontieră, minciuna, uitată dar intrată în sânge, vreme de cincizeci de ani, şi la noi, şi şoptită cu cel mai umil glas: "Câteva cărţi, cadou pentru gazdele şi rudele noastre, şi obiecte personale..." Erau, în realitate, o sută bună de cărţi, care de care mai subversive şi aşteptate cu aviditate de prietenii noştri. Fiindcă da, asta a fost descoperirea, după ce am trecut înfioraţi şi de tancul sovietic care străjuia şoseaua de pe vârful unei coline, după ce, doar vag neliniştiţi din cauza numărului românesc al maşinii, am admirat neverosimil de blândul peisaj moldovenesc, după ce am ajuns la hotel şi am putut descărca triumfători, ca pe un transport de marijuana, trofeul salvat: în Basarabia totul avea încă o miză şi un sens.

Şi toată experienţa mea basarabeană, de-a lungul anilor care au urmat, mi-a confirmat descoperirea asta. Am mers de câteva ori împreună cu Aneta Grosu, care făcea în condiţii neînchipuit de grele Ziarul de gardă, la congresele noastre internaţionale, unde s-a luptat din răsputeri pentru ca AEJ (numele asociaţiei internaţionale de care aparţinem) să-şi învingă reticenţele şi să-şi asume ca atribuţie şi apărarea libertăţii, dacă tot o celebrează anual. Am însoţit-o la întâlnirile cu studenţii ei, pe care îi învaţă acelaşi jurnalism riscant, de guerilă. Tot ce făceau ei, acolo, la Chişinău - cursuri, dezbateri, lansări de cărţi, achiziţii şi donaţii din România - avea o miză şi un sens. Şi meritau din plin admiraţia noastră, de cu totul altă natură decât cea cuvenită opulenţei trepidantelor oraşe occidentale care ne obsedau atât.

Pentru ca, în dimineaţa de 6 aprilie 2009, Aneta să-mi trimită acest mesaj, în care-i auzeam aproape vocea stinsă: "Nimeni, nici chiar comuniştii, nu au aşteptat un asemenea rezultat. Au stat la putere opt ani şi să mai stea acum încă patru?..." Citisem cu o zi în urmă, în Le Monde, interviul lui Florent Parmentier despre iminentele alegeri din Republica Moldova, îl cunoşteam ca specialist în probleme moldoveneşti din cartea coordonată de Monica Heintz, pe care am invocat-o mai sus. Văzusem şi rezultatele preliminare: la ora 1 noaptea, comuniştii lui Voronin apăreau cu 35%, iar cele 15-16 formaţiuni de opoziţie aveau împreună 40-45%. Pentru ca, apoi, la 8 dimineaţa, comuniştii să aibă ceva peste 50%, iar opoziţia - restul.

A urmat, în faţa afrontului neruşinat, revolta disperată. Mobilizarea prin internet a celor 15 mii de tineri manifestanţi, din 6 aprilie, care au declarat "Zi naţională de doliu" această zi a tuturor deznădejdilor.

Apoi: comunicarea prin telefon întreruptă, accesul la presa on-line blocat, unităţile administraţiei locale şi ale celei centrale deconectate de la internet, pentru ca funcţionarii statului să fie protejaţi de ştirile despre proteste, reţelele de telefonie mobilă blocate şi ele. Tehnică cominternistă - veche cât Cominternul şi cât toate tehnicile ei de represiune cu soldaţi trimişi în Cehoslovacia, care credeau că se află în Germania lui Hitler - încă neînvinsă...

Şi da, incredibil: televiziunea naţională din Republica Moldova, în seara de 7 aprilie, când peste 30 de mii de oameni tineri împânziseră Piaţa Marii Adunări Naţionale şi piaţa dintre Parlament şi Preşedinţie, dădea... desene animate. Ca pentru o populaţie, nu doar dispreţuită, ignorată, ci infantilizată şi "protejată", de asemenea, conform cu vârsta care i se atribuia.

Reuşesc să primesc în 8 aprilie un nou mesaj scurt de la Aneta Grosu: sunt arestaţi peste 700 de tineri, redactorul-şef al Jurnalului de Chişinău, Rodica Mahu - arestată, iar spitalele - pline de răniţi. "Anunţă pe cine poţi că nu vrem să murim", îmi spunea Aneta.

Iar în 10 aprilie, Larisa Turea îmi scrie: "Către ziua sfântă a intrării Domnului în Ierusalim, peste Basarabia se lasă de nepătruns întunericul. Rugaţi-vă pentru noi."

Din fericire, întunericul de nepătruns nu a mai fost posibil. În ciuda declaraţiilor lui Vladimir Voronin şi ale oficialilor ruşi despre amestecul României, care doreşte să destabilizeze Republica Moldova, şi chiar despre complicitatea Occidentului, organizaţiile civice din România, în special cele studenţeşti, au organizat mitinguri de solidaritate la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Cluj, Constanţa. Ziariştii străini au fost alertaţi şi s-au deplasat în Moldova, parlamentari europeni au demontat mecanismul înscenărilor menite să justifice represiunea şi au contestat corectitudinea alegerilor, care, în final, s-au repetat, câteva luni mai târziu. Zeci de secvenţe despre brutalităţi, fotografii şi liste de răniţi, apeluri ale bravului primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, au împânzit spaţiul virtual. Statul român a avut şi el, în ciuda acuzelor de ingerinţă, o reacţie fermă împotriva violenţelor.

Noi înşine am comemorat Ziua Libertăţii Presei, de data asta însă la Bucureşti, cu participarea, în locul Anetei Grosu, a Stelei Popa, curajoasă şi decisă, şi a unor ziarişti, scriitori, membri de organizaţii civice şi chiar reprezentanţi ai unor ambasade străine. Tot aşa, la o dată apropiată, 28 aprilie. Basarabenii rămaşi la Bucureşti au povestit până târziu în noapte ce s-a întâmplat acolo, iar presa a scris.

Ne-au povestit. Suferinţa, însă, a rămas încă o dată, toată, pe umerii, spinarea, capetele şi trupurile întregi ale tinerilor basarabeni şi ale basarabencele: omoruri, bătăi, violuri, dispariţii, delaţiuni şi vânătoare de oameni în sate îndepărtate, în şcoli, licee, universităţi. Nu am putut împiedica nici crimele împotriva tinerilor, nici neliniştea părinţilor când îi căutau, când întrebau de ei, nici neputinţa lor de a-i trage la răspundere pe cei vinovaţi de aceste crime. Îndemnul blând al lui Radu Filipescu, prezent acolo: "Părinţii trebuie să întrebe autorităţile de soarta copiilor lor. Nicio frică nu justifică tăcerea asta."

Cui îi aparţine o ţară? În mod normal, cetăţenilor ei. În mod normal... O ţară, cea mai săracă din Europa - în care venitul mediu nu depăşeşte 250 de dolari, iar fiul preşedintelui statului este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, cu două miliarde de euro în conturi, o ţară în care amintirea foametei cu canibalism nu bântuie vârstnicii decât sub forma fricii de a-şi apăra copiii dornici de a trăi demn, în care propaganda sovietică a făcut mai atrăgătoare apartenenţa la statul care i-a canibalizat decât apartenenţa la Europa democratică, în care aproape 50% din populaţie votează regimul comunist mafiotizat, iar opoziţia nu reuşeşte să depăşească fărâmiţarea în 15-16 formaţiuni - nu aparţine cetăţenilor ei. Şi mai cu seamă nu tinerilor ei.

Iar aceştia o părăsesc, plecând rând pe rând spre ţinuturi care le promit o viaţă mai demnă. Dar o părăsesc cu sufletul ars de dor şi îngreunat de amintirile nemărturisite ale înaintaşilor. E adevărat că acolo unde se duc, totul are pentru ei o miză şi un sens.

Iar dacă locul unde se opresc este România, aceasta este pentru România o şansă extraordinară. Şansa de a se curăţa într-o măsură măcar de igrasia bagatelizării a tot şi a toate, a băşcăliei şi a superficialităţii vesele şi de a învăţa să dea sens şi miză actelor sale cotidiene. Ca o zestre de suferinţă în numele libertăţii, pe care românii au trăit-o la rându-le, aproape fără să ia act de ea. Mai rămâne însă ca România să fie interesată de o asemenea împovărătoare zestre.

(Doina Jela, Bucureşti, 9 martie 2010)


*

Prefaţă. Moldova pe tobogan
Cum să exprimi o stare de indignare şi exasperare acută? Ce cuvinte să alegi pentru a-ţi declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde când vezi că eşti minţit, batjocorit, sfidat în ciuda tuturor normelor legale şi a cutumelor omeneşti? Cum să te mai gândeşti la alte lucruri, cum să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicina naturistă, să faci jogging în parc, să te uiţi la filme - adică să te comporţi ca un om normal şi liber, când în jur bântuie teroarea şi violenţa? Toate aceste ocupaţii şi tabieturi, mai mult sau mai puţin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă şi edificatoare de sens este militantismul civic, rezistenţa anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Când tunurile cuvântează (recte, când bastoanele de cauciuc şi bocancii poliţiei "dansează" sălbatic pe trupul arestaţilor), artele tac. Adevărul acestei sentinţe ne-a izbit pe toţi în moalele capului, fără milă. După 5 şi 7 aprilie, parcă un linţoliu s-a aşternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiţi într-un asemenea hal. Aveau dreptul şi basarabenii, în sfârşit, la "raţia lor de libertate", la un dram de speranţă, la o normalitate politică şi umană, ca şi ceilalţi est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că a doua zi după înfrângerea comuniştilor în alegeri (ce visuri!), am fi intrat într-o epocă a luminii şi blândeţii, a responsabilităţii şi grijii faţă de cetăţean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobândită pe un drum mai lung, care se cheamă democraţie şi europenitate. Acest orizont, ce pâlpâia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Suntem traşi de picioare înapoi în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiţia de "rumeguş al istoriei", de "furaj" pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici şi iluzorii intermitenţe, din 1944 încoace.

Despre o posibilă fraudare a alegerilor, Opoziţia democratică şi reprezentanţii societăţii civile vorbeau încă acum o jumătate de an, cu referire la condiţiile flagrant-inechitabile în care avea să se desfăşoare campania electorală: suprimarea libertăţii de exprimare la posturile TV cu acoperire naţională, folosirea resurselor administrative de către comunişti, şantajul cu dosare penale deschise tuturor opozanţilor mai importanţi ai regimului etc. În plus, mai veneau şi modificările abuzive din legislaţia electorală: ridicarea pragului electoral de la 4 la 6%, anularea blocurilor electorale şi interdicţia ca persoanele cu cetăţenie română să ocupe funcţii publice. Sondajele confirmau acest avans al comuniştilor dobândit prin joc necinstit, dar arătau, în acelaşi timp, şi o ascensiune constantă a partidelor din Opoziţie, care puteau, în anumite condiţii, să formeze o alianţă de guvernământ. Dar ceea ce s-a întâmplat pe 5 aprilie, dimensiunea dezastrului, ne-a surprins pe toţi. În 1946, comuniştii români au falsificat alegerile în dauna partidelor istorice, exact în aceeaşi manieră, profitând de ocupaţia militară sovietică, iar când au ieşit tinerii să protesteze, i-au bătut şi închis în puşcării, obţinând, apoi, abdicarea Regelui. O altă analogie, mai aproape de noi, o constituie evenimentele din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990, când "Voronin" se numea Ion Iliescu.

Încă în 2001, după ce au ajuns la guvernare în urma unor alegeri parlamentare anticipate şi judecându-le campania de restauraţie agresivă, ne-a fost clar - eu unul n-am avut nicio îndoială! - că "ăştia" n-au venit la putere pentru a o ceda aşa, pur şi simplu, în urma altui scrutin democratic, înclinându-se, ca nişte gentlemeni, în faţa învingătorului. Comuniştii lui Voronin s-au comportat de la bun început ca un partid antisistem, ca nişte bătăuşi de cartier. Nu erau nişte "comunişti" fără "comunism" - deşi aşa păreau în jurul anului 2005, înainte să obţină cel de-al doilea mandat şi cu o Rusie înfuriată din cauza respingerii "planului Kozak", de federalizare a Republicii Moldova -, ei erau şi se vădesc azi, cu asupra de măsură, demni continuatori ai lui Beria şi Vîşinski. O guvernare care se ştie cu conştiinţa curată, care nu a comis ilegalităţi strigătoare la cer în cadrul alegerilor, nu s-ar fi comportat atât de oribil cu propriii cetăţeni, nu ar fi acuzat statele vecine de complot şi de organizare de puciuri împotriva "ordinii constituţionale", nu ar fi expulzat ambasadori şi jurnalişti, fără a ţine cont că îşi pune în cap Uniunea Europeană.

Sunt multe lucruri de spus, multe analize de făcut, însă toate acestea, momentan, par secundare. Prioritară, acum, este lansarea unor semnale de alarmă. Moldova lunecă pe tobogan. Moldova riscă să degenereze într-o dictatură feroce, în comparaţie cu care regimul Lukaşenko ar putea să apară, în ochii Occidentului, un rău mai "familiar", mai "suportabil". România are capacitatea să convingă Uniunea Europeană şi S.U.A. să trimită de urgenţă o misiune în Moldova, pentru a opri dezmăţul comunist şi a-i salva pe oamenii încarceraţi. Avem nevoie de instaurarea unui armistiţiu politic la Chişinău, care să permită retragerea călăilor în "volierele" lor şi iniţierea unui dialog între putere şi societate, în văzul întregii ţări, la televiziunea de stat, înainte ca tragedia să ia proporţii.

Scrisesem cândva un articol, pentru Observator cultural, intitulat Coaliţia valorilor împotriva restauraţiei. Mă gândeam atunci la o solidarizare subterană a intelectualilor şi a tuturor celor cărora le pasă. Acum, după opt ani (de necrezut!) scurşi de la acel moment, solidaritatea trebuie declarată pe faţă, iar coaliţiile - făcute publice, în numele viitorului nostru european. Şi al dreptului la Viaţă, pur şi simplu.

(Vitalie Ciobanu, Chişinău, 14 aprilie 2009 - Text apărut în revista Observator cultural nr. 470-471 din 16 aprilie 2009.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer