Polca bastarzilor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Femeile cu barbă dansau în noroi. Picioare mari şi butucănoase, care se învârteau şi se suceau pe acea fâşie alunecoasă de drum inundat, refuzând să stea locului. Pasta gălbicioasă li se lipise de tivurile rochiilor, de braţele pistruiate şi arse de soare, de obrajii păroşi, se strânsese pe dantelurile înfoiate ale cămăşilor ce nu păreau prea bombate sub forma unor monede groase de pământ, medalii azvârlite la întâmplare pe piepturile unor eroi. O ploaie rece căzuse şi continua să cadă peste dealurile pierdute, peste câmpurile încă fumegânde, peste copacii robuşti şi deformaţi, printre ale căror crengi lumina - slabă şi neclară - se străduia să confere zilei obscuritatea unui dagherotip înceţoşat.

În centrul tăcerii umede se aflau aceste femei gălăgioase şi zburdalnice, care apăruseră cine ştie de unde sau de ce, poate că ajunseseră aici cu vreun circ ambulant şi rămăseseră în urmă pentru că ceilalţi uitaseră de ele, sau poate că voiseră să le joace o festă, sau pur şi simplu le purtau pică, ele erau concluzia improvizată a furiei şi trădării ce se revarsă dintr-o poveste regretabilă, iar acum dansau, cântau şi se bucurau de ploaie, în tot acest timp trecându-şi cu generozitate din mână nespălată în mână nespălată nişte ulcele cu cidru, iar ecoul cântecului lor răsuna aspru în acel ţinut pustiit:

Supică, supică, supică, fără fasolică,
Purcel, purcel, purcel, numai ciolănel,
Cafea, cafea, cafea, vai de ea.

Pe o movilă dintr-o parte a drumului se afla o casă albă şi înaltă, ale cărei ferestre deschise lăsau să se zărească perdelele lungi şi albe, răsucite de vânt şi îmbibate de apă. O mierlă singuratică poposise pe hornul de cărămidă şi-şi rotea într-o parte şi-n alta capul prismatic, cu ochişorii ca nişte mărgele. Câţiva porci costelivi zgurmau cu râvnă printre bucăţile de mobilă frântă şi prin talmeş-balmeşul de haine colorate ce împestriţau curtea bătătorită. Intrarea adumbrită a scuipat în acel moment o cutie de bijuterii smălţuită, care s-a lovit de pământ o dată, de două ori, apoi s-a pierdut printre buruieni. Acesteia i-au urmat fără întârziere un platou englezesc, o pereche de pantaloni murdari şi zdrenţuiţi, o cutie de ceas zăngănitoare şi un pahar oval, care s-a izbit de un picior de masă răsturnată şi s-a fărâmiţat într-o puzderie de cioburi sclipitoare - casa se golea metodic. O scroafă bălţată, borţoasă, s-a sucit puţin pe loc, apoi a continuat să roadă rama aurită a tabloului în stilul unui "Washington" sau "Cornwallis la Yorktown".

Una dintre femeile cu barbă a apărut în prag, purtând în braţe un splendid fotoliu din lemn de trandafir, ale cărui braţe şi şezut, tapiţate într-un brocart roşu ca sângele, erau cuprinse de flăcări infernale. Fotoliul a fost azvârlit cât-colo şi a aterizat în picioare în noroi, continuând să ardă, să capete conturul unui schelet negru, al ideii pure. Femeia cu barbă a rămas să privească, încadrată de flăcările care acum se zbăteau nebuneşte în spatele ei. Vălătuci de fum cenuşiu se îmbulzeau să iasă de sub grinzile din lemn de brad. Casa a scos un vaiet prelung. Fulgi de cenuşă umedă se prelingeau din cerul de opal.

Atunci când au zărit-o femeile cu barbă, silueta începuse deja să fugă şi se grăbea să coboare panta noroioasă, părând să se fi materializat în timpul alergării din cine ştie ce ţinut al ororilor insuportabile şi al fugii neostoite.
- Uite o negroteică! a strigat una dintre femei.

Era tânără, nu avea încălţări în picioare şi era îmbrăcată cu nişte zdrenţe din lână. Teroarea care părea să fi pus stăpânire pe ea le-a impresionat până şi pe spectatoare, care au rămas ţintuite locului în hainele lor jerpelite şi în ghetele îmbibate de apă. Priveau cu gurile căscate la această apariţie care ţopăia pe drum precum un iepure de câmp şi, pe măsură ce se pierdea în depărtarea înceţoşată, au fost cuprinse de o furie nejustificată. Fără să-şi fi făcut vreun semn sau să fi schimbat vreun cuvânt, au pornit-o cu toatele într-o urmărire înverşunată.

Era o privelişte incredibilă. Împroşcând şi urlând, îmbrâncindu-se ca nişte cai la curse, amestecându-se într-un vălmăşag de bărbi şi bonete, împiedicându-se în fuste, alunecând pe burtă în noroi, dădeau viaţă unui spectacol al nebuniei hermafrodite aşa cum puţini şi-ar fi putut imagina. În scurt timp s-au prăvălit în mocirlă, gâfâind din greu. Toate, mai puţin una. Îndrăzneaţă, înveşmântată cu o bonetă cu cozoroc şi o rochie neagră de bumbac, aceasta s-a distanţat repede de celelalte, refuzând să-şi scape prada din ochi, alergând precum o mamă posedată, dornică să-şi pedepsească fiica neascultătoare. Au urcat şi au coborât dealul ăsta, au urcat şi au dispărut după dealul ăla.

Într-un târziu, când celelalte le-au ajuns din urmă, le-au găsit căzute şi pe jumătate îngropate în chirpiciul mocirlit care fusese până nu de mult un cap de pod, trupurile aproape goale şi mânjite de noroi aducând mai degrabă a monştri ocoliţi de vreo etapă a evoluţiei decât a fiinţe umane. Femeia cu barbă îşi făcuse loc între coapsele goale şi subţiri ale fetei şi îşi vedea cu interes de treabă, boneta fusese îndesată în gura însângerată a fetei, iar pe obrazul femeii se zărea un semn grosolan, o literă "D" lăsată în urmă de un fier înroşit. Fata avea ochii închişi. Era posibil să-şi fi pierdut cunoştinţa. Dezertorii se mutau de pe-un picior pe altul, întorcându-se din când în când să studieze drumul înfiorător de pustiu, pământul, cerul, aşteptau în ploaie ca nişte vite răbdătoare, de la subsuori le atârnau dantelurile zdrenţuite, nasturii pantalonilor murdari de dedesubt fuseseră descheiaţi, aşteptau politicoşi să le vină rândul, etalându-şi bărbăţiile rozalii. Unul a râgâit; altul a pufnit în râs. În scurt timp, lumina palidă a amurgului avea să se stingă în spatele dealurilor acoperite de pini, ascunzând de alţi ochi faptele acestor fiinţe costumate în miezul unei bezne desăvârşite, sub mantia eliberatoare a nopţii.

În Casa Albă locuia o gorilă, în fruntea Senatului se afla un mulatru cu coadă, iar visurile Republicii erau întunecate şi înspăimântătoare.


El s-a născut în toamna anului ce se prăvălea către sfârşitul lumii. Semnele au fost evidente pentru toţi cei care au avut ochi să le vadă: în primăvara aceea, o cometă mare brăzdase cerul ziua-n amiaza mare ("minunea minunilor!"), stolurile de mierle croncănitoare plecaseră să ierneze în nord, cortul din Rochester în care se ţineau întrunirile religioase se prăbuşise, în mod miraculos, fără să rănească pe nimeni. Vacile au mers cu spatele pe păşuni; apa din fântâni s-a prefăcut peste noapte în oţet. Nu încăpea nicio îndoială că se apropia sfârşitul lumii. Via era pe cale să fie culeasă.

În seara zilei de 22 octombrie 1844 (această dată fusese stabilită în urma calculelor divine ale unui fost şerif autodidact, expert în Biblie), credincioşii înveşmântaţi în straie de înălţare s-au bulucit nerăbdători în biserici şi în casele de rugăciune, pe acoperişuri, pe crengile copacilor, pe dealurile înalte şi golaşe (cât mai aproape de glorie), imnurile şi rugăciunile încălzindu-le sufletele pe parcursul celor câtorva ore răcoroase care mai rămăseseră din acea ultimă zi ce nu se mai termina, până când la răsărit şi-a făcut apariţia nu Mirele, ci lumina plăpândă a unei alte zile, dovadă că timpul n-avea să-şi cunoască sfârşitul şi trupul n-avea să-şi afle eliberarea, iar oamenii adunaţi la marginea oraşului Delphi din statul New York, dezamăgiţi, acompaniaţi de ticăitul neîntrerupt al ceasornicelor de buzunar, s-au pogorât de pe movilă şi au ieşit din cimitirul Briarwood, trecând pe lângă ulmii desfrunziţi şi nepârjoliţi, pe lângă mormintele reci şi neclintite, pentru a da nas în nas, nu cu o trupă de sfinţi binevoitori, ci cu o gloată de indivizi certăreţi şi nepocăiţi din oraş, care i-au ameninţat cu pietre şi cărămizi.

Patimile Americii n-aveau să se sfârşească atât de repede. Multe alte ore aveau să fie înecate în păcat, iar soarele avea să se facă negru ca smoala înainte ca Dumnezeu să izbăvească această naţiune rătăcitoare şi să o smulgă din ghearele răutăţilor istoriei.

Nouă zile mai târziu s-a născut Liberty Fish. Mama sa, Roxana, nu se aştepta să supravieţuiască evenimentului, din moment ce masa de naşteri servise, nu o dată, pe post de eşafod improvizat pentru femeile din neam, fiind martoră a ultimelor clipe ale Bunicii Bibb, ale câtorva verişoare despre care nu-şi amintea cum arătau, ale mătuşii favorite, cu gropiţe atât de adânci, că puteai să plantezi seminţe în ele, precum şi ale surorii ei mai mari, Aurore - frumuseţea blondă a districtului Stono -, care se luptase stoic cu aşternuturile de pe pat, zvârcolindu-se timp de trei zile înfricoşătoare până să dea afară o entitate masculină pe care tata s-a grăbit s-o înfăşoare într-o pătură de flanelă roşie şi s-o îngroape în spatele afumătorii în ziua în care a murit ea, văitându-se într-un limbaj misterios şi gutural, pe care nimeni nu-l înţelegea şi nu-l recunoştea. Trecerea către acel Tărâm Bun nu părea să fie plăcută sau rapidă. În momentul în care Roxana şi-a dat seama că rămăsese însărcinată, a înţeles imediat ce avea de făcut: trebuia să se pregătească precum un războinic în ajunul bătăliei. Citise Iliada, în greacă, la vârsta de şaisprezece ani; ştia ce avea să urmeze.

Momentul bunei vestiri, pe care îl retrăia şi acum cu aceeaşi claritate, o luase prin surprindere pe când stătea, sfidătoare, la amvonul bisericii metodiste Pleasance Street din Utica, străduindu-se să-şi ridice vocea subţirică peste zăngănitul, zbieretele, fluierăturile şi bocănelile hoardelor protestatare de afară. Tocmai terminase de recitat Declaraţia de Independenţă - era incredibil cum acele cuvinte simple încă mai înfierbântau simţămintele, la aproape şaptezeci de ani după ce fuseseră aşternute pe hârtie - când un bărbat cu faţa rotundă şi copilăroasă, îmbrăcat cu o haină neagră şi jerpelită, s-a urcat în picioare pe o strană şi, acoperind cu vocea sa izbiturile furioase ale pumnilor în pereţi, a întrebat-o pe Roxana dacă îi permitea să se apropie de ea şi să îi pipăie bărbia, ca să vadă dacă avea sau nu barbă. O duzină de bărbaţi s-au grăbit să protesteze şi, pe când Roxana aştepta răbdătoare ca ei să se potolească (o figură mică, nemişcată, aflată în centrul vârtejului ce-i frământa naţiunea), a simţit cum trupul i-a fost străbătut de un fior inconfundabil, fantomatic în delicateţea sa, un fel de sughiţ spiritual - şi, atunci, a ştiut: moartea începuse să i se umfle în pântece.
- Prostii, a declarat cumnata ei, Aroline. Nu pleacă nimeni din casa asta, nu atâta vreme cât am şi eu un cuvânt de spus.
- Dar eu vreau să nasc copilul ăsta, a gângăvit Roxana cu accentul ei molatic, pe care Aroline, venită din Nord, îl compara cu sunetul pe care l-ar fi scos un nor dacă ar fi putut să vorbească.
- O să-l naşti, draga mea, şi mulţi alţii pe lângă el.

Gândul ăsta o pustia pe Roxana. Chiar voia copilul, chiar voia copii? S-a cufundat într-o stare prelungită şi necaracteristică de confuzie. Zilele se scurgeau una după alta, dar ea rămânea indiferentă la tot ce se întâmpla în jurul ei. Chiar şi cele mai mărunte lucruri o dădeau peste cap. Urmărea fascinată, ca în transă, o lingură sau o ceaşcă aşezată nelalocul ei pe masa din bucătărie, o bucată de tapet pe care cădea lumina soarelui. Putea să stea ore întregi în faţa ferestrei din dormitor (rătăcind cine ştie pe unde), privind la dealurile golaşe şi nemişcate, cotropite de lumina rece a lunii februarie, ca nişte cadavre culcate pe o parte.

Singurătatea păianjenului care se legăna la capătul firului fără pereche ce atârna de pe grinda scorojită a pridvorului o întrista nespus. Uita mereu unde-şi punea inelul cu legătura grea de chei. Pauzele din conversaţia de seară cu Aroline deveniseră atât de lungi, încât uneori uita ca stătea de vorbă cu cineva. Noaptea, atunci când se mai întâmpla să adoarmă, nu visa decât că era trează, iar dimineaţa se scula ţeapănă şi epuizată, cu ochii-i căprui şi serioşi împodobiţi de o privire pierdută şi întunecată.

Aroline făcea ce ştia ea să facă mai bine: se îngrijora. Fiind abonată la diverse publicaţii periodice radicale, amplasa strategic prin casă exemplare din The Journal of Health and Longevity sau The Cold Water Journal sau din altele asemenea, pe care le lăsa deschise la paginile relevante. Mereu în pas cu moda, ea gustase deja din ultimele credinţe, filozofii de viaţă şi capricii, cum ar fi fost vegetarianismul, hidroterapia, frenologia, perfecţionismul şi armonismul. Se numărase printre nerăbdătorii care se înghesuiseră pe colina din cimitir, prezenţa ei fiind o mărturie a speranţei şi chiar a posibilităţii ca vorbele profetului să nu fi fost simple sunete animalice, ci reverberaţii ale tunetului evanghelic, dar ea era convinsă şi că tăciunii adevărului mocneau în orice credinţă susţinută de ardoare. Ardoarea era cheia, semnul categoric al spiritului ce se prelingea prin crăpăturile acestei lumi întunecate.

Roxana ignora revistele, părăsea încăperea de îndată ce venea vorba de grahamizarea dietei şi, în ciuda rugăminţilor Arolinei, refuza să consulte un doctor, neînţelegând de ce trebuia să ceară sfatul altcuiva în privinţa unei probleme pe care femeile o rezolvaseră foarte bine şi singure, încă de când Eva îl născuse pe Cain. Întreaga atenţie îi era acaparată de înregistrarea celor mai neînsemnate mişcări ale Monitorului Interior, fantoma unei prezenţe himerice care transmitea mesaje la intervale năucitor de neregulate, fie prin nişte bătăi codificate în pereţii sufletului ei, fie, mai direct, prin intermediul unei voci adevărate, niciodată a ei, prin şoapta grăbită a unui copil, uneori prea firavă ca să poată fi auzită. Mesajele pe care le primea - oricât de obscure, paradoxale sau contradictorii - fuseseră întotdeauna punctele stabile ale teribilei ghicitori a vieţii. Astfel că o neliniştea nespus să constate că Monitorul ei credincios se purta ca un ghicitor inept şi hoţoman. Se învârtea, ameţitor, dintr-o parte-n alta, de parcă inima ei ar fi fost pendula moartă a unui ceasornic fără cadran. Coardele dorinţelor ei păreau să fi rămas undeva departe, foarte departe, iar ea îşi pierduse orice urmă de speranţă, se simţea rătăcită şi îngrozitor de singură. Soarele era un ou, luna era un os şi nu-şi putea scoate din minte îngânarea acestei percepţii evidente. Cu astfel de prostii îşi ocupa mintea. Apoi, în mod inexplicabil, culoarea stării ei căpăta nuanţa aprinsă a unei după-amiezi, uneori chiar a unei zile, caracterizate de convingerea nemuririi neîndoielnice. Fiecare eveniment important din viaţa ei sau a oricui altcuiva era scăldat în lumina dură şi eliberatoare a inevitabilităţii, iar în amalgamul întunecat al trecutului ei se deschidea un drum către acele momente fermecate în care justeţea absolută se pogorâse precum harul divin, strălucirea la adăpostul căreia călătorise după ce îşi lăsase în urmă casa şi familia şi, asemenea eroinei chinuite din romanele Lumii Vechi, întorsese pentru totdeauna spatele moşiei Redemp tion Hall sau exaltarea primei amintiri înfiorate legate de tânărul Thatcher, pe care-l zărise întâia oară în Saratoga Springs, printre coloanele de marmură şi ghivecele cu palmieri din holul hotelului Congress, unde nimbul ce-i încununa capul i se păruse la fel de înfricoşător precum flăcările iadului. Uneori însă, asemenea unei lumânări stinse dintr-odată de suflarea vântului, lumina cerească murea şi noaptea se năpustea asupra ei, însoţită de întreaga adunătură de simţăminte cunoscute (îndoială tremurândă, grijă surdă, iritare neîncetată), iar gândurile-i deveneau rămăşiţe uitate la fundul unui mormânt în paragină.

Când Thatcher s-a întors cu o întârziere de câteva luni din ultima-i peregrinare frenetică pe la bisericile din Vest, şi-a găsit soţia în curtea din spate, înfruntând aerul amarnic de rece fără nicio haină pe ea, strângând cu degetele neînmănuşate buza de lemn a fântânii, trupu-i de băieţandru aplecându-se nesigur deasupra găurii, de parcă ar fi încercat să zărească vreun obiect preţios pe care-l scăpase acolo. Avea faţa umflată şi roşie, iar el a fost surprins căci n-o mai văzuse plângând până atunci. Când a strâns-o în braţe a început să tremure.
- Viaţa mea s-a sfârşit, a suspinat ea. De jur împrejurul lor, copacii îngheţaţi se legănau şi scârţâiau ca işte candelabre uriaşe, mişcate de curent. Cristale zăngănitoare de gheaţă cădeau cu sunete înfundate pe covorul gros de zăpadă.
- Nu, nu, a spus Thatcher, cu o voce care-i părea lui însuşi străină. Nu. Habar nu avea despre ce vorbea ea şi nu ştia ce altceva să facă decât să continue să-i mângâie spatele tremurând, să-şi plimbe palma şovăielnică peste cioturile de porţelan ale şirei spinării ei.

În cele din urmă, complet dezarmată, Roxana a îndrăznit să-şi ridice privirea către soţul ei, moment în care a suspinat adânc, întinzând mâna ca să atingă umflătura monstruoasă din jurul ochiului său pe jumătate închis, acolo unde pielea dădea să plesnească şi etala o culoare organică pe care unui om nu-i este dat s-o vadă zi de zi.
- Nu-i mare lucru, a spus Thatcher, dându-i mâna la o parte. Semnul iubirii creştineşti. Spune-mi ce s-a întâmplat aici.