Atlasul continentelor înceţoşate

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Ihsan Oktay Anar, scriitor turc născut în anul 1960, a urmat cursuri de filozofie la Universitatea Mării Egee din Izmir, unde predă la ora actuală istoria filozofiei.

A publicat până în prezent cinci romane, care se definesc printr-o remarcabilă unitate stilistică: Puslu Kıtalar Atlası (Atlasul continentelor înceţoşate), 1995; Kitab-ül Hiyel (Cartea mecanicii), 1996; Efrasiyâb'ın Hikâyeleri (Poveştile lui Efrasiyâb), 1998; Amat (2005); Suskunlar (Taciturnii), 2007. Cărţile sale s-au bucurat de un imens succes în Turcia, atingând statutul de bestseller şi aducându-i scriitorului o mare popularitate. În anul 2009, Ihsan Oktay Anar a fost distins cu Premiul pentru Literatură Erdal Öz.

Cartea lui Ihsan Oktay Anar propune cititorului o lume fabuloasă, la graniţa dintre real şi fantastic, cu personaje pitoreşti, desprinse din medii dintre cele mai diverse şi animate de ţeluri adeseori surprinzătoare. La fel de fabulos este şi Istanbulul lui Ihsan Oktay Anar - un oraş cu repere istorice amăgitoare, în care reveria se împleteşte cu legenda, iar realitatea cu ficţiunea, în care se ţes intrigi şi se visează intens. Un oraş al lumii, din care se pleacă şi în care se revine cu naturaleţe, un oraş cosmopolit, deschis explorării şi cunoaşterii, un oraş cu faţete şi valenţe multiple, în care coexistă destine şi identităţi aparte.


Cărturarii, neştiutorii într-ale buchiilor şi potlogarii, feţele preacinstite, pilangiii şi poponarii au zvonit, dezvăluit, povestit şi destăinuit că la 7079 de ani de la Facerea Lumii, la 1681 de ani de la venirea lui Iisus-Mesia şi la 1092 de la împlinirea hegirei (Strămutarea profetului Mahomed de la Mecca la Medina, survenită în anul 622, care urma să devină primul an al calendarului islamic - n.trad) se afla pe lume un oraş faimos prin zarva sa, care se numea Konstantiniye. Umbla vorba că vasele marinarilor genovezi care ajunseseră aici pentru prima oară fuseseră călăuzite de un pescăruş alb ce zbura în întuneric, numai că, după ce aceştia puseseră piciorul pe uscat teferi şi nevătămaţi, lifta pe nume Pundus, care le era cârmaci, iscodise şi dibuise cuibul pescăruşului, pe care-l socotea a fi Mesia, şi cum, după credinţa lor, era legiuit să mănânci din carnea lui Iisus, îl fripsese şi se ospătase cu el. Oamenii de odinioară răspândiseră zvonul că neamul genovezilor ridicase un turn înalt pe locul unde se afla altădată cuibul acelui pescăruş, aşa încât se spunea mereu că din vârful maiestuosului foişor, căruia avea să i se ducă mai apoi vestea sub numele de Turnul Galata, se putea desluşi muntele cel mândru ce străjuia oraşul Bursa - cei însărcinaţi cu paza ţărmurilor îl zăreau cu binoclul, iar tinerii, cu ochiul liber. O vreme a umblat însă şi vorba că la mijloc nu se afla decât o minciună sfruntată scornită de străjerii de incendii din turn, din dorinţa de a le stoarce bacşişuri vizitatorilor. Aceşti inşi, care erau dăruiţi cu câte douăzeci de aspri pentru fiece pârjol vestit la timp, iar dacă n-o făceau erau osândiţi la câte douăzeci de pălituri de ciomag pe oră, până la stingerea focului, erau plătiţi cu câte zece aspri legiuiţi pe zi, de la Vistieria Imperială.

Într-o noapte geroasă de iarnă, când paznicii mahalalelor fuseseră nevoiţi să se pripăşească pe la cuptoarele ce încălzeau hamamurile, străjerul din Turnul Galata a prins a-şi îmboldi tovarăşul, tolănit pe nişte paie, cu binoclul frânc pe care-l ţinea în mână şi i-a şoptit, de parcă i-ar fi dezvăluit cine ştie ce mare taină, că galera lui Ihsan Arabul tocmai intra în Cornul de Aur. Numai că tovarăşul său, care părea să se fi deşteptat dintr-un somn adânc, nu se arăta prea interesat de această veste; se uita la cel care-l trezise cu un ochi deschis şi cu celălalt închis, se uita cu un singur ochi, în vreme ce cu celălalt continua să viseze şi, buimăcit de somn cum era, nu prea lua seama la ochiul care-i dezvăluia realitatea. S-a înfăşurat în ţol şi s-a întors pe partea cealaltă, dar i-a fost greu să se cufunde iar în somn din pricină că, simţind nevoia să se uşureze, i se-nvârtoşase ştremeleagul. S-a ridicat în capul oaselor, cu toate că pica de somn. În vreme ce-şi dezlega băierile nădragilor, a privit pe de-o parte spre Cornul de Aur, iar pe de altă parte spre silueta galerei care trecea prin faţa Porţii Matrozilor. Se auzea nelămurit sunetul tobei care ritma mişcările robilor de la vâsle, chezăşuind viteza corăbiei. După felul cum arăta, era cu neputinţă să-ţi dai seama dacă era sau nu galera lui Ihsan Arabul. Cu toate acestea, străjerul stăruia în ideea sa; şi-a apropiat chipul de cel al tovarăşului său, care nu-l credea, şi i-a spus, ciupindu-şi pleoapa de jos cu degetul, de parcă l-ar fi înfruntat, că ochiul acela zărise până şi stele de rangul al şaptelea, ba mai mult, că din pricina agerimii lui fusese-n primejdie de a fi dat afară din slujbă de către Mai-marele străjilor de noapte, care socotea că, sub pretextul observării posibilelor incendii care s-ar fi putut isca în Konstantiniye, dădea foc tuturor lucrurilor de lemn doar aţintindu-şi privirile asupra oraşului. Celălalt era însă convins că străjerul nu vedea mai mult decât el. Dacă galera aceea ar fi fost cu adevărat corabia pe care o ştiau ei, n-ar fi avut cum să nu audă din turn suduielile pe care Ihsan Arabul obişnuia să le sloboadă la adresa bărbăţiei Mai-marelui vameşilor, ori de câte ori trecea prin Karaköy. Cu siguranţă că vocea aceea tunătoare putea răzbate cu uşurinţă şi de pe ţărmul dimpotrivă al Cornului de Aur. Era limpede că paznicul urmărea, de fapt, să-l aţâţe la vorbă şi să-i înhaţe galbenii aceia strălucitori din pungă, atrăgându-l într-un rămăşag pungăşesc.

Galera tocmai se pregătea să acosteze la schela şantierului naval, când chila ei s-a lovit de fund. Apa care se revărsase prin gaura căscată la tribord de o ghiulea ce ţâşnise dintr-un tun culverin cu cap de dragon îngreunase corabia şi săltase nivelul apei. Greutatea-i era sporită şi de nenumăratele proiectile care ţâşniseră ba din vreo flintă, ba din vreo ţeavă de archebuză, pentru a o nimeri apoi mai pretutindeni în flancuri. Corabia purta şi câteva urme de incendii, care păreau să fi fost stinse cu mare trudă. A durat destul de mult până când sclavii veniţi de pe şantierul naval au târât galera pe talpă, cu nişte frânghii, şi au tras-o la chei. La vremea când fierarii ţigani fărâmau niturile lanţurilor şi prindeau să-i dezlege pe robii de la vâsle, levenţii tocmai săreau de pe corabie, purtându-şi pe umeri cuferele cu pradă, şi, de cum păşeau pe uscat, sărutau pământul. Dar leventul care săruta pământul mai abitir decât ceilalţi era un zurbagiu semeţ, care mergea pe cincizeci de ani. Nu se poate spune însă că Ihsan Arabul din Kocamustafapaşa nu încerca o strângere de inimă de când aflase, în Malta, că incendiul izbucnit în Samatya spulberase toate cârciumile de pe acolo. Pentru că nu-i mai rămâneau decât cârciumile din Fanar şi Galata. Cum era certat cu aproape toate haimanalele, nu se putea întinde prea mult la vorbă prin Fanar, deşi acolo se aflau nenumărate cuptoare de hamamuri la care putea înnopta (Partea rezervată încălzirii hamamurilor şi anexelor acestora era separată şi, de obicei, suficient de spaţioasă pentru a putea găzdui câteva persoane. În perioada otomană, încăperile de acest gen erau folosite de persoanele fără adăpost, ca azil de noapte - n.trad). Cât despre Galata, acolo nu se afla niciun cuptor la care să se poată aciua şi, pe de altă parte, era în pericol să se ia la harţă cu un marinar pe nume Călcâi-de-Fier. Dar, totuşi, n-avea de ce să-şi bată capul cu o asemenea problemă: putea să poposească în Galata, la nepotul lui; cât despre Călcâi-de-Fier, oamenii sfârşesc prin a se împăca mai devreme sau mai târziu, după câteva gâlcevi - asta dacă n-au mierlit-o între timp.

Ihsan Arabul s-a oprit în faţa găleţii în care ţiganii ce se-ndeletniceau cu lanţurile tocmai răceau niturile înroşite în foc şi, scoţându-şi tichia roşie, a prins să se spele, pentru prima oară după luni de zile, cu apă dulce pe mâini şi pe faţă. După ce şi-a stors smocul de păr pe care şi-l lăsase să crească după ce se răsese-n cap, şi-a scos cămaşa şi s-a şters. Pieptul lui brăzdat de răni dobândite în luptă era năpădit de păr, aducând cu o blană de animal, iar de firele de păr ce răsăreau pe osul pieptului erau prinse cu-ngrijire mărgele de sticlă colorată şi câteva perle. În vreme ce se ştergea pe faţă şi-a netezit cu degetele sprâncenele stufoase, care atârnau în jos şi aproape că-i acopereau ochii. Şi-a răsucit mustăţile lungi şi bogate, care semănau cu nişte iatagane negre ce ţâşneau din nări, iar în adâncul ochilor i s-au cuibărit lucirile acelea pline de însufleţire care-i ţintuiau locului pe vrăjmaşi la vremea luptei. Bărbatul acesta, care purta la brâu un iatagan împodobit cu nestemate şi încrustat cu preasfinte versete din Coran lucrate în argint, ce străluceau de-ţi luau ochii, umbla desculţ chiar şi pe gerul cel mai năprasnic prin cele şapte pieţe ale oraşului Konstantiniye şi pe la cele şaptezeci şi două de cuptoare ale acestuia, cu ceacşirii lui până la genunchi, care-i lăsau pulpele la vedere. Pe braţul stâng purta o brasardă cu farmece sortite să-l apere împotriva gloanţelor de archebuză, a săgeţilor tătăreşti, a focului grecesc, a ghiulelelor veneţiene, a privirilor pizmaşe, a tifosului şi a febrei galbene, a fiarelor din largul mării şi a durerilor de dinţi. Pusese să i se scrie pe unul dintre muşchii straşnici ai braţelor formula "din dragoste", iar pe celălalt, "pentru lucrurile demne de mirare". Cu toate acestea, semeţia sa părea să fie umbrită de un prizonier pe care-l luase cu prilejul unui raid făcut în Maghreb cu douăzeci de zile în urmă. Prizonierul său era un copilandru netăiat împrejur, care nu părea a avea mai mult de şapte ani şi care spunea, juruindu-se pe Allah, că-l chema Alibaz. Copilul fusese cel care stricase lăcaşul tunului, ceea ce-i împiedicase să mai ochească când dăduseră peste un galion veneţian în largul apelor Maltei şi se apucaseră să pregătească tunul galerei. Tot el îi dăduse de gol şi în faţa veneţienilor, bâzâind de zor pentru că încasase o scatoalcă răsunătoare şi luând-o la fugă ca disperatul când pătrunseseră într-o ceaţă ivită ca prin minune. Tot secătura aceea fusese cea care coborâse ancora prinzându-se de manivela cabestanului în vreme ce juca leapşa, care iscase un incendiu în cabina căpitanului când de-abia scăpaseră teferi şi care spărsese toba ce ritma mişcările robilor de la galere. Ca să-l sperie, îl ameninţaseră, ascuţindu-şi cuţitele, că aveau să-i jupoaie pielea şi să peticească toba cu ea. El însă nu izbutise să-şi ţină vorba decât până la asfinţitul soarelui, deşi se jurase stăruitor pe Allah că n-avea să mai facă năzbâtii. În cele din urmă, partea de pradă cuvenită lui Ihsan Arabul, care nu apucase să-l cotonogească pe băiatul acela oacheş şi slăbănog pentru simplul fapt că n-avea cum să ştie cât de grea îi era palma, deşi, când era să se bată, lovea fără cruţare, fusese redusă la o şaptezecime, iar după ce pierduse în felul acesta cea mai mare parte a galbenilor egipteni şi a ţechinilor veneţieni, mai rămăsese cu câteva pungi pline nu atât cu florini, cât cu nişte păcătoşi de kuruşi şi cu un cufăr doldora de hărţi.

Când s-a repezit să ia sipetul cu prada, pe Ihsan Arabul l-au apucat toţi dracii: Alibaz îl deschisese şi tocmai cotrobăia printre hărţile din pântecul lui. Nu se putea spune însă că făcea lucrul acesta cu prea mare luare-aminte. În vreme ce desfăcea hârtiile făcute sul, stând sub felinarul de pe cheiul şantierului naval îmbrăcat doar cu un cămeşoi lung, în noaptea rece de iarnă, le sfâşia fără voie, ştergea fără să-şi dea seama, mânjindu-le cu salivă, mările, munţii, corăbiile şi fiarele zugrăvite pe hărţile care nu-i erau pe plac şi mâzgălea, din obişnuinţă, cu degetul murdar de cerneală, numele târgurilor, porturilor şi cetăţilor însemnate pe ele. Ihsan Arabul, care plănuia de nu ştiu câte zile să deseneze la-ntâmplare câteva cruci pe hărţile acelea, pentru a li le vinde apoi căutătorilor de comori, şi-a ieşit de-a binelea din fire. Cu toate acestea, a izbutit să îngaime, strângând din pumni şi stăpânindu-şi mânia: "Huo! Bastardule! Ia mai lasă tu alea!" Mulţumit de impresia pe care-o lăsase, Alibaz a rânjit, arătându-şi dinţii care luceau în întuneric ca nişte perle. A ridicat în sus, spre felinar, aşa încât stăpânul său s-o poată zări mai bine, harta Continentului de la Miazăzi, pe care tocmai o ţinea în mână, şi s-a apucat s-o sfâşie cu mare încetineală, de parcă ar fi gustat din plin momentul acela. Scos din sărite, Ihsan Arabul l-a apucat pe băiat de încheieturile picioarelor, subţiri ca nişte găteje, şi l-a săltat în aer cu capul în jos, aşa încât din cămaşa lui Alibaz au prins să se reverse ducaţi veneţieni, kuruşi spanioli, esedi (Monedă de argint "cu leu", de origine olandeză, folosită cu precădere în tranzacţiile comerciale - n.trad), zolota (Monedă otomană de argint, bătută după modelul talerului german, cu valori de 60, 30 şi 15 para; a fost în circulaţie până la sfârşitul domniei lui Abdülhamid I (1789). - n.trad) şi bănuţi de aramă. Astfel au ajuns oamenii să priceapă de ce prada adunată pe corabie ieşise în minus la fiecare numărătoare.

Când muezinii care se pregăteau să rostească chemarea la rugăciunea de dimineaţă au început a-şi duce mâinile la urechi, Ihsan Arabul a ajuns în faţa Porţii Matrozilor, care dădea spre şantierul naval din Galata, împrejmuit de ziduri. Îşi purta cufărul cu pradă pe umăr, în vreme ce pe Alibaz îl ducea de ureche. Înaintau pe străzile care se preschimbaseră într-o mare de noroi, din pricina ploii căzute cu o zi înainte. Când au pătruns pe Poarta de Dinlăuntru a Matrozilor, a prins să se audă chemarea la rugăciunea din zori. Au lăsat în urmă drumul pe care se afla Moscheea Arabă şi s-au afundat pe străzile întortocheate, printre casele de lemn lăsate-ntr-o rână, care înfruntau gravitaţia şi care păreau să se fi lipsit de mult de firul cu plumb. În vreme ce înotau prin mocirlă, băgau de seamă ca nu care cumva să calce pe leşurile de şoareci şi câini ori pe hârcile de cai cu oase ascuţite care li se iveau în cale. Alibaz cerceta cu uimire oraşul acela în care venea pentru prima oară în viaţa lui. Când au cotit pe una dintre uliţe, a văzut un bătrân ce ieşea din casă îmbrăcat în cămaşă de noapte, cu o scufie pe cap şi o cană înmână, care se uita la ei chiorâş şi, mai apoi, intra într-o privată. După ce s-au mai îndepărtat puţin, a luat o piatră grea de pe jos şi a zvârlind-o cu toată puterea în privată, iscând trosnete în peretele de lemn. Dată fiind purtarea sa, Ihsan Arabul i-a răsucit urechea şi mai abitir. În cele din urmă au ajuns în faţa unei case de lemn cu două caturi aflate în apropierea Porţii Blănarilor, în imediata vecinătate a Hanului Velarilor. Ihsan Arabul a bătut cu pumnii în uşă până când aceasta s-a deschis.