Un lung poem în proză dedicat oraşului Istanbul

Citiţi un fragment din această carte.



La drept vorbind, am mai întîlnit astfel de curajoşi călători, care voiau să descopere lumea - cocoţaţi comod în confortabilul fotoliu de acasă. Căci nimic nu te tulbură, spatele nu-ţi îngheaţă, şi nu se cocoşează, fruntea nu transpiră deloc, portofelul stă neatins, iar pericolul e doar pe hîrtie. E foarte potrivit aşa, iar de-a lungul timpului s-a plămădit de-a dreptul o tradiţie literară care altoieşte acest mod de a călători, din nou şi iarăşi. Aş cita în treacăt doar cîteva nume de scriitori, ca să nu las cititorul în neştire, din cele mai puţin uzitate de înşiruirile "canonice": Andrei Platonov (Cevengur), Ursula K. Le Guin, cu numeroasele sale cărţi despre ţări şi tărîmuri fanteziste (Orsinia, Rocannon's World, Planet of Exile, Imaginary Countries etc.), Alberto Manguel, cu al său The Dictionary of Imaginary Places, Alexandr Weltman (Călătorul - 1831), Aventuri pescuite din marea vieţii - 1848) etc.

În lumea asta a "băsnuitorilor" de rang înalt aş proiecta şi romanul Atlasul continentelor înceţoşate, datorat scriitorului turc Ihsan Oktay Anar, apărut în Turcia în 1995, iar la noi tradus recent, în amurgul lui 2009, în foarte eleganta tălmăcire a Luminiţei Munteanu (care aduce în atenţia cititorului o foarte bogată şi erudită reţea de note de subsol şi explicaţii, astfel încît acesta nu se pierde în hăţişul de concepte şi termeni, specifici lumii islamice.). Trebuie să spun din capul acestor note că pasiunea mea deosebită pentru oraşul Istanbul - unde se şi petrece "acţiunea imaginată" a scrierii - m-a determinat să devorez efectiv cartea. Iar cît despre autor, nu ştiam absolut nimic atunci cînd am descoperit volumul - îmi place să explorez singur, să iscodesc necunoscutul. Notiţa scurtă din spatele copertei conţine o informaţie foarte sumară despre scriitor, parcă lăsînd la latitudinea celui care citeşte să afle, din scriere, mai multe despre acesta. Poate că e şi mai bine aşa. Garantul pentru mine, personal, a fost traducătoarea, ştiind că anume ea a tălmăcit din tot ce există acum în româneşte din literatura lui Orhan Pamuk, ea însăşi fiind printre puţinele specialiste de la noi în problematica sectelor Dervişilor, a Bektâşî-lor, şi cu un doctorat despre sufismul turc. Mi-a fost clar că romanul pe care-l ţineam în mînă era serios şi captivant. Cel puţin! Altminteri, fie nici nu ar fi apărut sub semnătura ei, fie avea un alt traducător.

Ihsan Oktay, prin scrisul său, mi-a luat aerul... mi-a impus cu maximă măiestrie un ritm al naraţiunii care parcă ţine deja de alte epoci. Deşi e primul său roman publicat, Atlasul continentelor înceţoşate este o carte care te ţine captiv, şi nu te lasă decît în momentul în care scriitorul semnează data şi locul în care a încheiat scrierea: 14 septembrie 1992, Karşıyaka. Deci, nu a scris cartea la Istanbul, ci undeva în regiunea Izmir, la sud-vest de enormul, străvechiul şi coloratul oraş-mamut de pe coastele Bosforului, a Mării Marmara şi a Cornului de Aur. Konstantiniye în carte e, fără tăgadă, Constantinopolul devenit după căderea definitivă a Bizanţului, în 1453, Istanbul. Povestea ne poartă prin multe locuri pitoreşti, concrete, şi mai ales prin jurul Turnului Galata, prin mahalalele Tophane, Eÿup, Fanar, Kasımpaşa, Tahtelkale (e una din cele mai spectaculoase străzi care există şi astăzi cu acelaşi nume, care e în proximitatea lui Mısır Çarşışi / Bazarul de Mirodenii, arteră unde se vinde orice confecţionat din metale, iar diversitatea dughenelor şi a ofertei este de-a dreptul năucitoare şi molipsitoare.). Numele celebrului turn Galata şi al mahalalei din jurul acestuia se pomeneşte de mai multe zeci de ori, deopotrivă cu cheiurile Karaköy, Üsküdar, Eminönü. Acţiunea are loc în cel de-al XVII-lea veac, către finalul său (exact: 1681), iar localizarea în timp e cu atît mai preţioasă pentru noi, cu cît la acel capăt de secol beyzadeaua Dimitrie Cantemir era lăsat ostatec la Curtea Otomană, de către tatăl său, Constantin Cantemir. Iar în roman se şi pomeneşte, în trecere, un ins de "stirpe valahă", ajutorul lui Gazanfer din Girdbad - un aventurier putred de bogat, cartofor, barbugiu şi deţinătorul unui tripou în Fanar. Nu că junele Cantemir s-ar putea identifica în persoana nenumită a aventurierului barbugiu, dar într-o naraţiune în care se amestecă şi se plămădeşte cu atîta dibăcie visul cu realitatea, vidul şi prea-plinul, detaliul istoric cu fantezia nărăvaşă, epocile şi vremurile, bijuteria şi scîrna - de ce o atare sugestie nu ar fi cu putinţă? Mai ales că pentru turci numele lui Cantemir e pînă azi greu de digerat.

Chiar din primele pagini îl întîlnim pe Ihsan Arabul din Kocamustafapaşa, care descinde, după peregrinări peste mări şi prin ţări, în Konstantiniye. "Zurbagiul semeţ mergea pe cincizeci de ani", consemnează autorul, şi era nativ dintr-un loc încărcat de istorie a Istanbulului, din preajma fostelor şi străvechilor ziduri ale Constantinopolului creştin, şi din coasta bizantinei mănăstiri a Sfântului Andrei al Cretei, ridicată în zorii celui de-al V-lea veac după Hristos şi devenită, la scurtă vreme de la căderea Bizanţului, moscheea Koca Mustafa Paşa. În Mahalaua Samatya, în care se afla moscheea cu pricina, au ars toate cîrciumile, drept pentru care Ihsan Arabul a trebuit să-şi îndrepte privirile spre Fanar şi Galata. Ihsan Arabul nu doar călătorea, ci şi desena hărţi, unele erau însă fanteziste, imaginare, spre a fi vîndute la fraieri, căutători de comori. Acum se întorcea în urbea natală. Acostat în Konstantiniye, el se îndreaptă spre Galata ("Galata, unde puterea banului o întrecea pe cea a sultanului" - Atlasul..., pag. 33.), apoi ajunge în apropierea Porţii Blănarilor, unde bate la uşa nepotului său, Ihsan Efendi cel Lung. Acesta din urmă este chiar autorul Atlasul continentelor înceţoşate. Întreaga poveste a acestui Atlas, imaginat de înţeleptul şi mereu visătorul Ihsan Efendi cel Lung, se învîrte în jurul unui "ban negru ca smoala", acea "para ciudată", care tulbură întreaga suflare conştientă a urbei, dar şi maxima filosofică a lui Decartes: "Cuget, aşadar exist". La o scrutare ceva mai atentă ne prindem că personajul principal e chiar scriitorul, Uzun Ihsan ar fi în traducere Ihsan cel Înalt. Meditaţia în jurul fetişului sub formă de Ban, "pe care Fiul Zorilor îl zămislise din vid" (p. 231), este un lung poem în proză adus oraşului Istanbul, oamenilor săi, subteranelor şi puterii care îi animă, luminii, "care nu este decît vis", tensiunilor dintre Răsărit şi Apus. Lectura acestei minunate cărţi mi-a evocat o alta, ceva mai veche, anume Numele trandafirului, de Umberto Eco. Tratatul despre rîs la Eco, şi Atlas Vacui la Anar - sunt puncte de pornire, impulsuri pentru complexe şi complicate arhitecturi romaneşti, cu trimiteri şi digresiuni descriptive, de natură istorică, folclorică, mistică, gastronomică, topografică, filosofică, alchimică etc., toate se ramifică precum iedera, dîndu-se naştere altor sensuri, pliuri, idei, direcţii şi unghiuri de vedere, capcane şi şarade care, în final, se întorc spre premisa iniţială: "de unde să ştie cei care nu erau deprinşi cu lumea lui că băiatul acela năzdrăvan, care suferea pentru că nu reuşea să viseze, vieţuia, de fapt, într-un univers la fel de colorat ca visele?" (p. 23).