America fără etaje

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


America fără etaje, jurnalul călătoriei întreprinse de cei doi scriitori în Statele Unite ale Americii în intervalul noiembrie 1935 - ianuarie 1936, este o carte care demonstrează din plin nu numai umorul lor devenit deja celebru, ci şi un spirit de observaţie ieşit din comun, susţinut de o curiozitate nepotolită. În timpul drumului cu maşina de-a curmezişul Statelor Unite, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, Ilf şi Petrov, secondaţi de neobositul şi memorabilul Mr. Adams, vizitează locuri arhicunoscute şi orăşele uitate de lume, celebrităţi şi proletari, excentrici şi inşi banali. Observaţiile lor, care surprind trăsăturile definitorii ale culturii şi civilizaţiei americane, rămîn şi astăzi la fel de actuale. Pentru cititorul care nu se lasă înşelat de stratul de var al ideologiei oficiale, indispensabilă în momentul şi contextul apariţiei cărţii, America fără etaje este o frescă bogată în detalii a două lumi - a două universuri - ale căror asemănări şi deosebiri, prezentate într-un joc ingenios de umbre şi lumini, conturează fizionomia întregului secol al XX-lea.


Ilia Ilf (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg) s-a născut în 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic în 1913, după care a lucrat într-un birou de arhitectură, într-o uzină aeronautică şi într-o fabrică de muniţii. În 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obţinut un post de bibliotecar şi a colaborat la diverse ziare şi reviste umoristice. A încetat din viaţă în aprilie 1937, în urma unei tuberculoze contractate, se pare, în timpul călătoriei în Statele Unite ale Americii, călătorie ce constituie subiectul cărţii America fără etaje.

Evgheni Petrov (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a născut la Odessa în 1903. A făcut studii clasice, iar în 1920, după absolvirea liceului, şi-a început cariera de jurnalist. Pentru o scurtă perioadă, înainte de a se stabili la Moscova în 1923, a lucrat la Biroul de investigaţii criminale al poliţiei din Odessa. A început să scrie povestiri la îndemnul fratelui său mai mare, romancierul Valentin Kataev. După moartea lui Ilf, Petrov a încetat să mai scrie proză, limitîndu-se la scenarii de fim şi articole. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost reporter de front; a murit într-un accident de avion în iulie 1942, pe drumul de întoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a început în 1925, cînd amîndoi corespondau la ziarul Gudok (Sirena), o publicaţie a feroviarilor la care a colaborat şi Mihail Bulgakov. Prima lor carte, Douăsprezece scaune (1928), publicată într-o perioadă de relativă liberalizare politică şi economică, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai tîrziu apariţia continuării sale, Viţelul de aur, a fost posibilă doar în urma intervenţiei personale a lui Maxim Gorki.


"Multă lume îşi imaginează că America este ţara zgîrie-norilor, unde zi şi noapte auzi huruitul metrourilor subterane şi aeriene, mugetul infernal al maşinilor şi ţipetele disperate şi neîntrerupte ale agenţilor de bursă care umblă printre zgîrie-nori fluturînd în fiecare clipă acţiunile în cădere. Este o imagine solidă cu care ne-am deprins de multă vreme. Fireşte, toate acestea există: şi zgîrie-norii, şi căile aeriene, şi acţiunile în cădere. Dar ele sînt atributele oraşelor New York şi Chicago... În New York sînt foarte mulţi zgîrie-nori. În Chicago ceva mai puţini. În alte oraşe mari sînt doar cîţiva - doi sau trei. Ei se înalţă cumva singuratici, ca nişte turnuri de apă sau ca nişte foişoare de foc. În oraşele mici nu există zgîrie-nori. America este cu precădere o ţară fără etaje sau cu unul singur." (Ilf şi Petrov)

"S-a văzut că după zece ani de lucru împreună aveam acelaşi stil. Iar stilul nu trebuie creat artificial, pentru că este expresia celui care scrie, cu toate particularităţile lui spirituale, ba chiar şi fizice. În opinia mea, stilul este ceva ce nu poate fi supus analizei. Oricum, după moartea lui Ilf, un critic deosebit de inteligent, pătrunzător şi atotştiutor a analizat America fără etaje cu convingerea fermă că va stabili cu uşurinţă cine ce capitole a scris, dar n-a reuşit să identifice corect nici măcar un capitol. E limpede, aşadar, că stilul nostru era expresia particularităţilor spirituale şi fizice ale amîndurora." (Evgheni Petrov)


Scriitorul american Ernest Hemingway, autorul Fiestei, apărută recent în URSS, carte care a stîrnit multe discuţii în cercurile literare sovietice, se întîmpla să fie în New York în acelaşi timp cu noi.

Hemingway venise la New York pentru o săptămînă. Locuinţa lui permanentă este la Key West, o mică localitate aşezată chiar în capătul sudic al Floridei. Scriitorul s-a dovedit a fi un bărbat voinic cu mustăţi şi nasul cojit de soare. Era îmbrăcat în nişte pantaloni de flanel şi într-o vestă de lînă care nu se putea încheia pe pieptul lui puternic. Purta saboţi de casă încălţaţi pe piciorul gol.

Şedeam toţi trei în mijlocul camerei de hotel în care locuia Hemingway, cufundaţi în îndeletnicirea obişnuită a americanilor: ţineam în mîini pahare înalte şi largi cu highballs, whisky amestecat cu gheaţă. După cum am observat, în America cu asta începe orice afacere. Chiar şi atunci cînd sosiserăm cu treburile noastre literare la editura Farrar & Rinehart, cu care aveam legături, Mr. Farrar, un tip vesel şi roşcovan, editor şi poet, ne dusese îndată în biblioteca editurii. Acolo erau multe cărţi, dar şi un frigider mare, gen dulap, din care editorul a scos diverse sticle şi cuburi de gheaţă. Apoi ne întrebase ce fel de cocteil preferăm - Manhattan, Baccardi, Martini? - şi cît ai clipi se şi apucase să amestece cu atîta dexteritate, de parcă niciodată în viaţa lui n-ar fi editat cărţi, n-ar fi scris poezii, ci ar fi lucrat dintotdeauna ca barman. Americanilor le place grozav să prepare cocteiluri.

Am început să vorbim despre Florida, şi Hemingway a trecut pe dată, după cum se vedea, la subiectul preferat.
- Cînd o să faceţi călătoria cu maşina, să veniţi neapărat pe la mine, în Key West. O să mergem la pescuit.

Şi ne arătă cu mîinile ce dimensiuni au peştii pe care poţi să-i prinzi în Key West. Ca orice pescar, el îşi desfăcu mîinile cît mai larg cu putinţă. Reieşea că peştii de acolo sînt un pic mai mici decît un caşalot, însă considerabil mai mari decît un rechin.

Ne-am uitat îngrijoraţi unul la celălalt şi i-am făgăduit că, orice ar fi, o să trecem prin Key West să prindem peşte şi să vorbim serios, mai pe îndelete, despre literatură. Din punctul ăsta de vedere eram amîndoi de un optimism incurabil. Dacă ar fi fost să ne ţinem toate promisiunile legate de întîlniri şi vizite, n-am fi reuşit să ne întoarcem la Moscova mai devreme de 1940. Ne doream teribil să pescuim cu Hemingway, fără să ne tulbure deloc gîndul că habar n-aveam să ne descurcăm cu spinning-ul şi cu alte unelte enigmatice.

În conversaţia noastră veni vorba despre ce am văzut în New York şi ce-am vrea să mai vedem înainte de a pleca în Vest. Întîmplător, am început să discutăm despre Sing Sing, închisoarea statului New York. Ştiam de ea din copilărie, pare-se din broşurile în care erau descrise peripeţiile faimoşilor agenţi secreţi Nat Pinkerton şi Nick Carter.

Deodată Hemingway spuse:
- Ştiţi, la mine tocmai se află socrul meu, care-l ştie pe directorul de la Sing Sing. Poate o să vă aranjeze o vizită la închisoare.

Hemingway îl aduse din odaia vecină pe un bătrînel dichisit, al cărui gît subţire era cuprins de un guler de modă veche, înalt şi scrobit. Bătrînului i-a fost transmisă dorinţa noastră, în timp ce el - drept răspuns - a molfăit fără grabă din buze. Apoi ne-a promis vag că se va strădui să ne ajute în problema asta. Pe urmă ne-am întors la conversaţia dinainte, despre pescuit, despre călătorii şi alte lucruri minunate. Ieşi la iveală faptul că Hemingway intenţionează să plece în Uniunea Sovietică, în Altai. Pînă cînd ne-am lămurit de ce alesese el Altaiul şi tot lăudînd şi alte locuri din Uniune, promisiunea în privinţa Sing Sing-ului fusese uitată cu desăvîrşire. Multe se mai pot flecări în timpul unei conversaţii vesele cînd oamenii stau cu cîte un highball în mînă!

Totuşi, după numai o zi s-a văzut că americanii nu sînt nişte palavragii. Am primit două scrisori. Una ne era adresată nouă. Socrul lui Hemingway ne anunţa plin de amabilitate că a vorbit cu directorul închisorii, cu Mr. Lewis Lawes, şi că putem face o vizită la Sing Sing în orice zi dorim. În cea de a doua scrisoare, bătrînul ne recomanda lui Mr. Lewis Lawes.

Am observat această caracteristică americănească şi mai tîrziu ne-am convins nu o dată că americanii nu aruncă deloc vorbe în vînt. N-am dat nici măcar o dată peste vreunul despre care la noi se zice că "flecăreşte" sau, şi mai rău, că "spune baliverne".

Unul dintre noii prieteni newyorkezi ne-a propus la un moment dat să mergem în Cuba, Jamaica şi Columbia pe un vapor al Companiei Fructifere. Ne-a spus că putem călători gratuit, ba chiar că vom sta la masă cu căpitanul. O cinste mai mare nici că există pe mare. Fireşte, am fost de acord.
- Foarte bine, ne-a zis prietenul nostru. Porniţi în călătoria voastră cu maşina şi cînd vă întoarceţi, sunaţi-mă. Totul o să fie pus la punct.

Pe drumul de întoarcere din California la New York ne-am amintit aproape în fiecare zi de promisiunea asta. La urma urmei, şi ea fusese făcută la un cocteil. În cazul acela fusese un amestec complicat cu nişte frunze mari şi verzi, cu zahăr şi o vişină micuţă pe fundul paharului. În sfîrşit, din oraşul San Antonio, Texas, i-am trimis o telegramă de aducere aminte. Am primit repede răspunsul, care suna chiar un pic ofensat:
"Călătoria dumneavoastră la tropice e de mult aranjată."

Pînă la urmă n-am mai făcut călătoria la tropice, n-am avut timp. Însă amintirea punctualităţii americăneşti şi capacitatea americanilor de a-şi ţine cuvîntul dat ne alină şi azi cînd începe să ne chinuie gîndul că am ratat ocazia unui drum în America de Sud.

L-am rugat pe Mr. Adams să ne însoţească la Sing Sing, iar el, după ce ni s-a adresat de nenumărate ori cu Sirs şi Misters, a consimţit. A doua zi dimineaţă ne-am instalat în Chryslerul lui Adams şi după un ceas de umblat prin faţa semafoarelor newyorkeze am izbutit, în fine, să ieşim din oraş. În genere, tot ce se numeşte circulaţie rutieră la New York se poate numi zăbovire rutieră. Oricum, mai mult stai decît te mişti.

După ce am străbătut treizeci de mile a ieşit la iveală faptul că Mr. Adams uitase denumirea orăşelului unde se află Sing Sing. A trebuit să ne oprim. La marginea drumului un muncitor descărca dintr-un automobil nişte cutii cu aspect îngrijit. L-am întrebat pe unde s-o luăm spre Sing Sing.

El îşi întrerupse pe dată lucrul şi se apropie de noi. Iată încă o trăsătură minunată. Americanul cel mai ocupat îşi va găsi întotdeauna timp să-i explice călătorului, cu răbdare, scurt şi precis, pe ce drum s-o apuce. Pe deasupra, el nu încurcă lucrurile şi nu greşeşte. Dacă deschide gura, înseamnă că ştie.

După ce isprăvi cu lămuririle, muncitorul ne spuse zîmbind:
- Vă grăbiţi spre scaunul electric? Vă doresc succes!

Pe urmă am verificat drumul de încă două ori, mai mult ca să fim cu conştiinţa împăcată, şi în ambele dăţi Mr. Adams n-a uitat să adauge că ne grăbim spre scaunul electric. Drept răspuns, se auzea un hohot de rîs.

Închisoarea se afla la marginea orăşelului Ossining. La poarta închisorii erau parcate automobile pe două rînduri. Ni s-a strîns inima cînd am văzut că dintr-o maşină care se apropia în acelaşi timp cu noi a coborît un bătrîn gîrbovit şi simpatic, cu două pungi mari de hîrtie în braţe. Pungile conţineau tot felul de alimente şi portocale. Bătrînul o porni încet spre intrarea principală, ducîndu-şi pachetul. Care dintre ai lui stătea închis acolo? Probabil, fiul. Moşneagul credea, de bună seamă, că fiul lui era un băiat minunat, liniştit, în timp ce acesta se dovedea a fi un bandit, poate chiar un criminal. E grea viaţa pentru bătrîni.

Intrarea uriaşă şi solemnă, acoperită cu un grilaj, era înaltă ca o cuşcă de lei. Pe ambele părţi fusese fixat în zid cîte un felinar din fier forjat. La poartă stăteau trei poliţişti. Fiecare dintre ei cîntărea cel puţin două sute de pfunzi englezeşti (Aproximativ 90 kg - n.trad.). Şi nu erau pfunzi de grăsime, ci de muşchi, erau pfunzi ce foloseau la reprimare prin violenţă.

Mr. Lewis Lawes nu era la închisoare. Tocmai în ziua aceea avea loc alegerea deputatului pentru Congres din partea statului New York, şi directorul se dusese acolo. Dar ni s-a spus că nu contează, pentru că se ştie unde este şi i se poate da telefon la New York.

Peste cinci minute a fost primit răspunsul lui Mr. Lawes. Îi părea tare rău că împrejurările nu îi permiteau să ne prezinte personal Sing Sing-ul, însă îi dăduse dispoziţii adjunctului său să facă tot ce se poate pentru noi.