Vizuina

Citiţi cîteva cronici ale acestei cărţi.


Paiaţa îl zgîlţîie, îl strînge de gît. Îmbrăcată într-o bluză subţire, transparentă, de mătase albă. Îl strînge scrupulos, de gît, cu atenţie şi bucurie. Moarte diafană, de mătase. Cînd crezi că ai scăpat de păcatele pămînteşti, îţi dă drumul. Lent, delicat, cu infinită grijă. Te scuturi din coşmar, te trezeşti în faţa Dosarului.

Pe copertă, data naşterii. Cîndva, vîrsta înţelepţilor, acum vîrsta Viagra. Nu şi-ar fi închipuit bătrînul von Aschenbach, ruşinat de fardurile cu care îl întinerea bărbierul, ce minuni l-ar aştepta în noul secol. Timpul tuturor posibilităţilor şi al înlocuirilor. Înlocuire de rinichi şi ficat, nas nou şi buze şi sprîncene noi, culoarea ochilor şi sexul, la cererea clientului. Medicamente pentru cap şi picioare, somn şi insomnie, pentru nebunie, guturai şi cancer, impotenţă şi invidie, chelie şi reumatism. Transplant de inimă şi transplant de păr şi transplant de retină, aparate pentru surzi şi orbi şi ologi, nimic nu se pierde, totul se transformă şi se înlocuieşte. Morţii şi-au găsit şi ei, în sfîrşit, utilitatea: testamentele nu prevăd doar transferul bunurilor lăsate pe pămînt, ci şi al splinei, ficatului, rinichilor şi pneumei, gata să slujească un trup nou şi să devină noi.

Cînd-cum a trecut timpul? Carcasa scorojită adăposteşte un duduit stins, pulsaţiile sunt haotice, pauzele pustii. Aşteptare fără nume.

Exilatul a acceptat noul loc şi noul timp, a deprins faxul şi Internetul şi telefonul mobil, contul bancar şi farfuriile zburătoare, sectele religioase şi sectele sexuale, educaţia prin Biblie şi filmele porno, dar a rămas în trecutul numit Lu.

De ce l-ar obseda Mynheer Peter Peeperkorn, opusul a ceea ce el însuşi era sau chiar putea fi, de ce l-ar reanima pe Peter Gaşpar? Şi de ce nu uitase discuţia din urmă cu milenii cu grăsanul Izy, în beciul întunecos şi umed, unde şi-a expus admiraţia faţă de poporul lui Isus, deşi era şi avea să rămînă indiferent faţă de religie? Ce îi lipsea şi îi lipseşte şi ce-ar explica nevoia, niciodată dusă pînă la capăt, de a fi altul? Mai puţin prudent, mai puţin eminent. Mai rebel, nu doar în gînd, mai liber, nu doar în vis, mai versatil şi mai ipocrit, mai misterios şi mai culpabil, mai bîntuit de ravagii. Mai demn de ura şi compasiunea şi admiraţia mascaţilor din jur?

Peste dosarul nou, cenuşiu, pămîntiu, pe care destinul scrisese, cu litere mari, roşii, GORA, se afla foaia albastră cu semnătura doctorului Hospital.

It seems that coronary artery disease and the epigastric discomfort were unrelated... Se pare că boala arterelor coronariene şi disconfortul gastric nu sunt legate. Analiza angioplastiei arată o combinaţie de maladie focalizată şi difuză, accentuînd poate un sindrom metabolic din trecut, ca şi o stare de hipercoagulare. Cu privire la factorii de risc ai maladiei cardiovasculare, pacientul are o valoare de graniţă a hipertensiunii arteriale, o hipercolesterolemie (cu HDL scăzut) la graniţa normalului şi un conţinut de zahăr în sînge aflat la limita normalului. Borderline hypertension, borderline hypercholesterolemia (and low HDL), and borderline blood sugar.

Borderline! Cetăţeanul Arhipelagului Borderland! Caracterul putea fi citit în codul Borderland. Pe dungă, pe graniţă, pe niciunde. Borderline!

Cetăţeanul Borderline trase perdeaua. Go to the Zoo!, îşi spunea. În zoologia străzii şi-ar întîlni semenii. Rămîne, însă, în casă, vehicul uitat în garaj.

Cafeaua, bolul de cereale, pastilele. Pe ecranul televizorului, năzbîtiile speciei, şahiştii în competiţie cu destinul.

Gimnastica, duşul. Începe ziua. Cîştigase o zi, nimic nu putea fi comparat cu această performanţă, susţineau concetăţenii din Lumea Nouă. Aveau dreptate. O nouă zi. Farsa de a fi, minunea de a exista.

* * *

Privea ecranul, masa la care Peter juca, îngîndurat, şah, cu paharul de Coca-Cola alături. Era tîrziu.

Era tîrziu, dar sfidasem ora.
- Ai citit articolul despre angioplastie?
- Unde, unde să-l citesc?
- Azi, în New York Times. Prima pagină.
- Nu mai cumpăr ziare. Aş citi doar ziare vechi, din anul naşterii mele. În urmă cu şapte decenii.
- Ar fi amuzant. Dar n-ai afla despre noile cercetări medicale.
- Adică?
- Despre astea, cum le zice... stenturi.
- Cunosc cuvîntul.
- S-a introdus acum cîţiva ani noul tip, protejat cu o substanţă care împiedică depunerile pe artere. Se constată că vechiul tip era mai bun.
- Mi-au pus din astea noi, impregnate cu saliva lui Mefistofeles. Am insistat să am ce-i mai nou, mai eficient. Doctorul Hospital a fost de acord. E-un tip de încredere.
- Ei, nu dramatiza... Peste două luni, se va descoperi că, de fapt, tot cele noi sunt mai bune.
- Principalul este că, după ce putrezeşti, amuletele supravieţuiesc. Arheologii te pot recunoaşte.
- Cîte ţi-au pus?
- Şapte. Număr magic.

Gora era în dispoziţie de dialog, aveam noroc.
- Ştiu, Palade ţi-a fost student. I-au refuzat paşaportul, i l-au dat după un an, la a doua cerere. La insistenţa americanilor. I l-au dat fără să vrea să i-l dea. Pare ciudat.
- Ce nu era ciudat acolo? Ştiu ce insinuezi.
- Nu insinuez nimic, întreb. Încerc să mă vindec de boala cu care am ieşit toţi de-acolo. Suspiciunea.
- Ar însemna că şi eu am fost informator, nu? Mi-au dat paşaport.
- Alt caz. Rudele Ludmilei puteau interveni. Poate că ei au făcut pactul.
- Şi dumneata... tot cu paşaport ai venit.
- De mine voiau să scape. O dovedesc dosarele poliţiei secrete. Am descoperit informatori printre vecini şi prieteni şi rude. Eram naiv, acum sunt suspicios.
- Mi-amintesc cînd ai venit. Palade mă anunţase, mi-a spus că ţi-a dat numărul meu de telefon. Dar n-ai sunat decît după vreo şase luni. Cînd te-am întrebat ce faci, ai răspuns că ai jet-lag, ameţeală datorată diferenţelor de fus orar. Am apreciat umorul, dar păreai năucit şi pierdut.
- Eram. Mi se tăiase limba la plecare, pe aeroport.
- Mi-amintesc, spuneai că atunci cînd ţi-au pus ştampila de ieşire, ţi-au tăiat limba. Toţi am trecut prin asta.
- Nu chiar toţi. Palade a venit aici tînăr, iar profesorul Gora ştia, oricum, toate limbile.
- Te-am trimis atunci la amicul Koch. Izy Koch.
- Ai avut dreptate, nu mi-a luat bani. Dar văd că nu-i prea interesantă discuţia asta, te plictiseşte.
- Este interesantă, dar mă plictiseşte. Sunt bucuros de prostiile şi binefacerile acestei ţări. Bănuiesc că şi dumneata poţi fi mulţumit.
- Sunt. Credeam că te amuz cu întrebarea despre Palade. Nu ştiu dacă ţi-am spus că am fost colegi de liceu.
- Nu mi-ai spus.
- Nici că m-am întîlnit cu el, după revenirea lui din ţară şi înaintea asasinării?
- Nici.
- Mi-a spus că o văzuse pe Lu, nu ştiu dacă ţi-a povestit.

Folosisem ultima momeală. Gora ezita dacă să mintă sau nu.
- Nu mi-a povestit.
- La teatru. Maestrul şi Margareta.
- Ţi-a spus cum era îmbrăcată?

Dacă întrebarea era ironică, însemna că îşi bate joc de cel care a pus-o şi pierdusem ultima şansă de a-l iscodi.
- În rochie neagră, decoltată? Sau în haine de stradă? Purta coc?

N-am răspuns. Tăcere de piatră. Apoi, brusc, Gora a răbufnit.
- Un mare doctor, australianul. Am fost reparat, sunt nou! Pot să iau totul de la capăt, să repet tîmpeniile vechi. Eşti acolo sau ai obosit?

Adoptase rolul senilului, se amuza, probabil, luînd note.
- Sunt aici. Ai dreptate, nu-s nici eu tînăr... hîrca pîndeşte, invizibilă, în colţul camerei, cu daruri de tot felul. Cancer, atac de cord, Alzheimer, epidemii. Incendii, terorism. La alegere.
- Da, oferta e mare. Vine cînd nu te aştepţi. Noaptea, cînd se-ntunecă pădurea. Se întunecă, dar nu doarme. Şi aici, în oraş, tot pădurea o văd în fereastră. Sihăstrie. Nitam-nisam, vedenii.

Lungă pauză. Mi-am făcut curaj.
- Chiar n-aţi fost în legătură?
- N-am fost. I-am scris, cînd am ajuns aici. N-a răspuns. I-am scris din nou. N-a răspuns nici la telefon. N-am continuat. Şi n-am frecventat foştii concetăţeni. Mă feresc şi-acum, doar ştii.
- Din cauza asta?
- Nu numai.
- N-ai mai aflat nimic despre Lu, după ce-ai plecat?
- Am recapitulat trecutul, n-am descoperit mare lucru. Aşa, fleacuri. Mici bizarerii. Ambiguităţi, scurte nepotriviri. Fleacuri. Îngîndurări, da, au fost. Nimic important. Nimic drastic.
- Şi-apoi?
- Am fost surprins de venirea ei, dar n-am văzut-o. N-avea rost. Ne vedem în trecut. Cortina de Fier, buna cortină... de multe ne-a ferit. Te îngrijorezi de ceea ce ai lăsat în urmă, nu primeşti ştiri. Nu te poţi urca, pur şi simplu, în avion, să aterizezi la locul misterelor, să vezi cu ochii tăi ceea ce ţi se ascunde. Mai bine aşa, nu? Ferit de orice vină, nu-i aşa? Ce zici? Eşti expert în culpe fericite şi nefericite şi inexistente, ce zici?

De data asta, ataca direct, întreba şi n-avea timp de răspunsuri, doar de întrebări bolborosite cu furie.
- Mă rog, acum înţeleg. Sunt armat, sunt nou. Circulaţia la inimă şi la creier refăcută, pot înţelege. Magică pleaşcă, stenturile astea! Mi-au salvat circulaţia la organele mari şi mici, mi-au oferit a doua şansă.

Vorbea repede, cu furie şi viteză.

Era un învingător lîngă andaluza lui palidă, sub privirea ei tînără, atingînd mănuşile şi mîinile ei tinere. O clipă, cît să te desmeticeşti: pielea s-a încreţit, trupul e uscat, braţele livide. Mîinile lungi şi bătrîne, picioarele lungi şi bătrîne. Oasele fragile se fac praf la prima atingere. Praful scheletului care a fost tinereţea. Dar Gora nu putea fi desmoştenit, orice aş fi inventat.
- Am fost respins la intrarea în rai! Amînare. Am revenit, să aflu ceea ce mai aveam de aflat. După asta, te pomeneşti că mă primesc. Şi-acum, ar trebui s-o şterg. Iartă-mă, mă aşteaptă Boltanski.
- Rusul?
- Ucraineanul. Sovieticul. Îl ştii?
- Da, îl ştiu. Şoferul exilaţilor din Est. Unde pleci?
- Mă duce la gară, la Penn Station.
- Unde pleci?
- Mă întîlnesc cu Avakian. Am obţinut, în sfîrşit, întîlnirea cu Bedros Avakian. Mereu ocupat, mereu preocupat, mi-a acordat favoarea. Am întrebări despre Peter şi Tara. Şi despre Deste. O fi deschis o casă de mode la Sarajevo. Aşa aud sau visez, nu mai ştiu, îmbătrînesc. Senilita. Povestea întreruptă. Interesantă, nu?
- Putem spune aşa.
- Cum vezi, mă preocupă Lumea Nouă.

Am rămas la telefon, a trecut vreme, l-am auzit, din nou, vorbind firesc, ca şi cum tot ce trecuse pînă atunci prin receptor se spulberase sau n-avea importanţă.

Nu mai rămînea decît să-l întreb ce carte citeşte.
- Carte? Nu citesc nimic. Nu mă pot concentra.
- Nici o carte pe masă? Nu-mi vine să cred.
- Ziare, hîrtii, dosare. N-am carte.
- Dar pe noptieră?
- Care noptieră?
- Ştiu şi eu? Noptiera de lîngă pat.
- A, da, Rilke. Secta cititorilor se împuţinează, dar nu moare. Slavă Domnului.
- Rilke? Poezie? Mai citeşti poezie?
- Nu prea. O selecţie de texte. Mici eseuri, versuri răzleţe. Despre iubire. Protecţia solitudinii celuilalt şi protecţia propriei solitudini! Dacă vrei să posezi solitudinea celuilalt sau să i-o dai pe a ta, s-a dus dracului totul. Asta-i ideea. Ţi-aminteşti? Un bun mariaj este cel în care fiecare îl desemnează pe celălalt păzitorul solitudinii sale. Cam aşa ceva.
- Asta-i despre căsătorie, nu despre iubire.
- Unii susţin că iubirea este o eroare de atribuire, poetul încearcă un instructaj... cum să păstrezi iubirea contractuală. Să veghezi solitudinea persoanei celeilalte, s-o protejezi, adică... sau să laşi persoana la poarta propriei solitudini. Solitudine drapată festiv, apărînd din marele întuneric. Nu-i rău spus... Era tînăr, bătrînul poet?

Părea să fi recitit recent textul, nemulţumit de ceea ce descoperise.

Era un învingător, o avea pe Lu şi prietenii din raft, îi îngăduiau aristocratica solitudine, ipocriziile ei civilizate.
- Împerecherea înseamnă potenţarea singurătăţilor vecine. Cînd cineva se abandonează cu totul altcuiva, s-a terminat, nu mai rămîne nimic, nu mai e nimic... Tînăr, nu? Rilke era tînăr atunci.

Se oprise, ridicase, probabil, de pe masă unul dintre dosarele colorate, îl apropiase, cum apropii urechea de pămînt, să auzi apropierea trenului ucigaş. Ascultase, pentru o clipă, nocturna lunatecilor, apoi puse, tacticos, dosarul la loc, reluînd legătura cu pămîntul deşertăciunilor.
- Cînd cei doi se dăruiesc cu totul unul altuia, cînd nu-şi mai aparţin...

Citea, îmi dădeam seama, citea din carte sau din vreun carnet de note.
- Cînd cei doi se dăruiesc unul altuia, spre a fi cu totul al celuilalt, nu mai există pămînt sub picioarele lor. Convieţuirea devine un continuu eşec. Eşec continuu, ce zici?

Citea doar pentru că fusese rugat şi se adresa, ca de obicei, unei instanţe absente. Avea o voce normală, calmă.

* * *

Am vorbit îndelung, în săptămînile şi lunile următoare, cu Augustin Gora despre bătrîneţe.

Subiectul nu i se părea sumbru, nici după confirmarea, în împrejurări neelucidate, a decesului amicului nostru mai tînăr, Peter Gaşpar. N-a replicat nici cînd i-am mărturisit bănuiala că îşi va redacta acum, după această recentă şi atît de întîrziată ştire, propriul Necrolog, nu se ştie cît de fidel biografiei. Ar fi fost prezumţios să presupun, am adăugat, că, urmare a dialogului nostru tot mai frecvent după dispariţia lui Peter, aş fi devenit, eu însumi, eroul unei similare compoziţii. N-a răspuns, a revenit la tema bătrîneţii.
- Pînă la şocul cu angioplastia, n-am simţit vîrsta. Neavînd copii, ignoram viteza calendarului. Aniversările de 40, de 50 de ani le-am înregistrat şi uitat. Întîlnirea cu doctorii, cu aparatele lor şi cu sălile de spital m-a trezit. A urmat un an greu, foarte greu. Nimfomana, cum o numea răposatul, mă tot încerca, trăiam într-o continuă tensiune. Am simţit, atunci, boala ca avertisment. Bătrîneţea asta e, nu? Conştiinţa tot mai acută a fragilităţii. Iniţierea în vlăguire, iniţiere în final. Timpul alertat, grăbit, împingîndu-ne, cu fiecare zi şi fiecare noapte, mai aproape de departele care ne îngrozeşte. De parcă viaţa nu tot asta ar fi. Fiecare dimineaţă nouă e un prag spre necunoscutul care poate fi orice, deci şi finalul.

Avea dreptate, boala te pregăteşte pentru extincţie. Fără asemenea preliminarii, crezi că poţi prelungi oricît echivocul.
- Melancolie şi hău? Te uiţi în zarea în care te vei spulbera ca şi cum n-ai fost, dar rutina e mai puternică. Te readuce în imediat. Instinctele sunt încă vii. Reintri în haosul care consumă timpul pe nesimţite şi fără cruţare.
- Abia cînd se pronunţă, clar, verdictul, se schimbă percepţia. Ţi se anunţă capătul traseului. Expirarea. Ca la orice produs. Termenul de expirare: 23 ani, 34 ani, 61 ani şi trei luni şi două săptămîni şi cinci zile. Tumoarea este incurabilă, mai aveţi şase luni de viaţă. Ultima amînare. Doctorii de azi n-au libertatea să te mintă asupra termenului.
- Da, şi fiecare zi devine un dar, ignorat pînă atunci. Devii atent la fiecare clipă, fiecare frunză, fiecare adiere, fiecare pagină. Ai vrea să le sorbi, să le ţii aşa, la nesfîrşit, în tine. Ţi-era frică? Ţi-e frică şi acum? De neant, de nimicul care devii?
- Atunci, da. Surpriza m-a găsit nepregătit, mi-a răvăşit viscerele. Acum, mai puţin. Mai puţin. Sunt calm.
- Răutatea ajută în final? Furia, dezamăgirile, oboseala, dezgustul de toate, inclusiv de scîrboasa moarte?
- Poate. Dar furia e vitală, nu-i acceptare.
- Şi bunătatea? Seninătate şi gratitudine. Resemnare blîndă, supunere la destin.
- Ca o iluminare? Candoare, abandon? Precum credinţa?
- Credinţa promite o speranţă. Neverificabilă. Poate se va ajunge la stadiul cînd se va putea verifica promisiunea.
- Palade nu era credincios, dar credea în transmigrarea sufletelor. Reînsufleţiri succesive.
- Nu-i singurul. El susţinea că primeşte semne codificate. Nu poate fi contrazis de cei care nu primesc.

L-am rugat pe Gora să-mi spună ce vede pe fereastră. Mi-a anunţat, mai întîi, ora: patru şi opt minute, după-amiaza.
- Nu putem ignora ora. Vorbim despre bătrîneţe, moarte, deci despre timp. Timpul de expirare.

După o pauză, a adăugat: "Iulie. 19 iulie".

Aşteptam să anunţe anul, n-a făcut-o. Cum arată, în fereastra sa, ziua de 19 iulie cînd se nasc şi mor atîţia oameni, ca în orice altă zi?

Mi-a descris grădina, apoi valea înverzită. Verde vital, viguros. Şi mai departe, pădurea înaltă şi verde. În grădina din faţa ferestrei, o familie de curcani sălbateci. Mama şi nouă pui, tatăl absent, la bibliotecă. Veveriţe. Două căprioare tinere, ezitante. O pisică leneşă şi grasă.
- Paradis! Paradis, nu?
- Da, dar nu mă plictisesc. Am cărţile în raft şi cuvintele în mine.
- Vor dispărea.
- Nu vom mai fi împreună, vrei să spui.
- Invidiezi pe cei care rămîn? Îţi pare rău să te desparţi?
- Invidie? Cei care rămîn nu-s nemuritori. Rămîn în provizorat. Cînd dispar, vor fi şi ei pomeniţi o vreme. De rude şi prieteni, în cărţi şi fotografii. Pînă se şterge ultima urmă. Nu contează cînd. Da, te apucă ameţeala, ca un leşin, cînd te gîndeşti la cei dragi. Chiar dacă nu i-ai văzut de mult. Ştiai că sunt aici, încă aici, pe undeva. Planeta noastră obosită va dispărea şi ea? Teribil, nu?
- Ai vrea să reîntîlneşti pe cineva dincolo?
- O, da. Părinţii. Din cînd în cînd. Şi alte făpturi... tot aşa, din cînd în cînd. Dacă îi păstrăm în minte, e destul şi e mai sigur. Fără schimbări deprimante.

L-am întrebat cum vede clipa ultimă. Extinsă la infinit sau scurtă, scurtă, un zvîcnet?

Mă credeam resemnat, calm, calm biologic, cum spunea cîndva un interlocutor din ţara îndepărtată, dar se întîmplă ca gîndul finalului să mă copleşească. Neputinţa, regretul, insurmontabilul îmi sugeau, instantaneu, vlaga. Ca într-o expiere senzuală şi damnată, fără scăpare.
- Nu ştiu, n-am gîndit clipa, e-un gînd insuportabil, mi-a răspuns, fără convingere, Gora.

Nu despre bătrîneţe vorbeam, de fapt, ci despre viaţă. Bătrîneţea era viaţă încetinită, dar viaţă. Fragilizată, diminuată, dar viaţă. Moartea nu există fără viaţă.
- Moartea materiei? Perisabilul, organicul. Cum rămîne cu transcendenţa? Rugăciunile, cărţile, manuscrisele, partiturile, desenele care încearcă să sfideze materia, chiar atunci cînd o reprezintă. Zădărnicie?
- Intensitate. Nu mai zadarnică decît alte zădărnicii. Intensitatea noastră privilegiată. Darul şi dăruirea noastră.
- Ca şi iubirea?

Întrebarea îl iritase, mi-am dat seama, am auzit foşnete nervoase de hîrtii şi ochelarii loviţi de masă.

M-am retras din necrolog cu o copilărească tristeţe.

Purtam în mine, chiar în timpul conversaţiei cu Gora, un băiat de 10 ani, poate un adolescent ceva mai în vîrstă, deşi îmi aminteam perfect ezitările şi exaltările şi eşecurile de la 18 ani, de la 25 de ani şi cele de mai tîrziu, mult mai tîrziu. Persista, însă, băiatul sau adolescentul, chiar dacă în alt trup care era acelaşi şi cu o altă minte care, şi ea, era aceeaşi. Parcă totul a fost ieri. Cînd s-a spulberat? S-a spulberat, cu adevărat, fără nici o prelungire?

Cînd Lu m-a întrebat, acum o săptămînă, dacă vreau să interzic, prin testament, deconectarea mea de la aparatele care menţin artificial viaţa, cum intenţiona ea însăşi, am răspuns că nu, în nici un caz. Nu va putea deconecta ultima ei victimă de la sinistrele aparate de menţinut chinul, testamentul meu va interzice această izbăvire. Nu pentru că aş spera într-un miracol care să blocheze extincţia datorită vreunui nou medicament miraculos apărut peste noapte, sau prin cine ştie ce neverosimilă redresare naturală a organismului, ci pentru că boala, chiar şi în forma ei extremă, a inconştienţei, mi se părea, totuşi, viaţă. Cine ar putea preciza, cu toată certitudinea, cît de absolută este amnezia, aparent totală, a muribundului? Palade mi-ar da dreptate, el chiar credea într-o lume codificată, în formulele tainice, în tranziţiile deschise, neîncheiate, în metamorfoze magice şi imprevizibile. Dreptate mi-ar da şi Izy Koch, el repeta mereu că nu există decît viaţă, atît, asta era credinţa celor vechi, asta şi motivează nevrozele, neliniştea noastră, refuzaţii şansei secunde, goniţi implacabil şi fără recurs într-o direcţie previzibilă.

Lu părea tulburată de insistenţa mea, dar categorică cu dispariţia proprie, cînd şi cum va veni. Am acceptat fiecare dorinţa celuilalt, formulată în termeni juridici şi cu semnături legalizate.

Chiar în dimineaţa următoare, i-am arătat urma pe care capetele noastre o lăsaseră în perna nopţii şi i-am sugerat să-şi imagineze perna rămasă cu amprenta celui care, subit, decedase şi fusese scos din încăpere. Cel cu care a împărţit patul şi timpul. Brusc, timpul e pustiu şi încăperea e pustie, doar perna mai păstrează urma care nu poate fi păstrată.
- Poţi să-ţi imaginezi?
- Pot, dar nu vreau. A fost un prea lung ocol pînă ne-am găsit.

Privirea ei confirma că întîrziatul nu avea scăpare, nu, nu aveam şi nu doream scăpare.

Rămăsese receptivă la avertismentele confuze şi la presimţirile tulburi, dar trăia o regenerare juvenilă. Ieşise din boala şi din bolile de început ale exilului ca dintr-o vindecare, aşa spunea. Frumoasele mîini aşteptau întîrziatul care eram.

Eliberată de angoasele baroce ale inadaptării la real, devenise mai reală, în stenica ei ardoare, mai frumoasă în acuitatea lipsită de crispări.

Timpul a avut răbdare cu ocolurile noastre şi îşi încetinise, acum, viclean, cadenţa. Ignoram singurătatea celuilalt şi ne regăseam în solitudinea care ne înlănţuia şi ne vitaliza. Primejdia rîvnită de mult, după acea primă şi ultimă vizită în mansarda suspecţilor, nu-şi pierduse impactul.

Efemerul nu mă speria. Priveam amprenta lăsată pe pernă, după noaptea care murise. Lu îmi arăta umbrele noastre alăturate pe peretele alb, bucuroşi, amîndoi, de soarele zilei care le va spulbera. Răvăşeam perna răvăşită, să dispară urma.

Nu doream amprente şi amintiri. Lu acceptase decizia captivului de a se apăra, fie şi fără succes, de el însuşi.

(fragment preluat din Bucureştiul Cultural, 13 octombrie 2009)