Aceste rînduri au o vechime de aproape 25 de ani (4 februarie 1986). Astăzi, multe dintre întrebări ar fi sunat, probabil, altfel. Cel care răspundea gîndeşte în unele privinţe altfel şi ar fi formulat în multe cazuri, într-un mod diferit. Am convenit însă să publicăm textul în versiunea lui originală, ca un document al epocii.
Cătălin Mamali: Care sînt motivele care v-au determinat să vă alegeţi profesiunea?
Mircea Flonta: Cred că, în primul rînd, un interes pentru cunoaştere. Convingerea mea, asupra căreia nu am reflectat atunci, era că toate celelalte valori ale vieţii îşi găsesc împlinirea numai prin cunoaştere. Este ceea ce aş numi acum un intelectualism spontan. Filozofia îmi apărea atunci drept cunoaştere prin excelenţă, în măsura în care socoteam că problemele ei sînt cele mai "adînci" şi prezintă interes primordial pentru o fiinţă ce gîndeşte. Ceva asemănător cred şi astăzi, am putut să-mi dau seama, mulţi dintre tinerii care se decid să studieze filozofia. Într-un fel, am păstrat şi acum această credinţă a tinereţii.
Nu mai cred însă că pentru a atinge o mai bună înţelegere şi integrare a cunoştinţelor ar trebui să începi cu filozofia şi că poţi să rămîi la filozofie. Mi se pare că oamenii cu interes şi vocaţie pentru clarificări conceptuale, a căror minte s-a exersat în abordarea şi rezolvarea creatoare a unor probleme teoretice puternic articulate din punct de vedere tehnic, au premise şi perspective deosebit de favorabile pentru a produce contribuţii mai originale în filozofie.
C.M.: Dacă aţi fi în situaţia imaginară de a vă reîncepe cariera profesională, credeţi că aţi reface acelaşi drum, aţi face aceleaşi opţiuni?
M.F.: Un răspuns mai concludent la o asemenea întrebare ar putea să dea, probabil, numai cel ce a fost în măsură să facă experienţe profesionale variate, să lucreze în mod relativ independent şi creator după standarde diferite, în raport cu cele ale profesiunii sale iniţiale. În ce mă priveşte, nu am beneficiat de experienţe alternative, care să mă îndreptăţească să cred că aş fi avut o altă vocaţie. Învăţăminte desprinse din mulţi ani de activitate mă fac să cred, astăzi, că există căi mai bune de a te pregăti pentru a lucra în filozofie decît cele pe care le-am urmat.
C.M.: Ce credeţi că determină structurarea omului de ştiinţă? Se spune, de exemplu, că "logica argumentelor ştiinţifice", "capacitatea ştiinţei de a dovedi experimental afirmaţiile sale", "puterea explicativă a ştiinţei" etc. sînt factori care pot determina această încredere. Deci, de ce are omul de ştiinţă încredere în ştiinţă? Şi poate, mai întîi, are omul de ştiinţă încredere în ştiinţă?
M.F.: La aceste întrebări pot fi găsite, cred, răspunsuri destul de simple. Mai întîi, cercetătorul de rînd are încredere în ştiinţă. Aceasta, în primul rînd, fiindcă el trăieşte într-o lume în care ştiinţa a dobîndit o mare autoritate, mai cu seamă datorită aplicaţiilor ei practice, şi, în al doilea rînd, deoarece el nu face experienţe care i-ar putea trezi îndoieli în ceea ce priveşte valoarea cunoaşterii ştiinţifice. Am în vedere experienţe care ar pune în evidenţă superioritatea teoretică sau practică a unei abordări neştiinţifice a problemelor sale.
Desigur că un cercetător cu spirit critic şi interese filozofice va încerca să găsească temeiuri ale încrederii sale în cunoaşterea ştiinţifică, dincolo de sentimentul de securitate pe care îl creează recunoaşterea largă a ştiinţei în lumea de astăzi. Pentru un asemenea cercetător, "logica argumentelor" nu va fi, cred, o probă destul de convingătoare. Logic pot argumenta oamenii şi în afara ştiinţei. Cercetătorul va fi, în schimb, impresionat de capacitatea celor mai calificaţi reprezentanţi ai unei ramuri ştiinţifice sau tehnice de a realiza un consens, capacitate ce contrastează puternic cu greutăţile pe care le întîmpină oamenii în realizarea unui consens în multe alte activităţi de mare interes social. În măsura în care acest consens comportă grade în discipline ştiinţifice diferite, din multe puncte de vedere, şi mentalitatea practicienilor acestor discipline va fi oarecum diferită.
Să-i comparăm, bunăoară, din acest punct de vedere, pe cei ce lucrează în matematica pură sau într-o ştiinţă experimentală matură cu cei ce practică medicina clinică sau studiul psihologiei personalităţii. Dar chiar experienţele uneori dezamăgitoare pe care le trăiesc oameni cu mentalitate ştiinţifică, ce lucrează în anumite domenii, în ceea ce priveşte realizarea consensului, determină, de cele mai multe ori, nu o slăbire a încrederii în gîndirea ştiinţifică, în posibilităţile ei principale, ci o conştiinţă mai acută a dificultăţilor ce trebuie încă să fie învinse pentru a aplica metodele ştiinţifice în abordarea anumitor probleme teoretice sau practice.
Oamenii cu pregătire ştiinţifică ştiu că rezultatele dobîndite prin aplicarea corectă a unei metode ştiinţifice nu depind de dorinţele şi interesele extraştiinţifice ale cercetătorului. Ele vor fi întotdeauna recunoscute de toţi cei competenţi şi de bună credinţă.
C.M.: Dar pe ce credeţi că se bazează încrederea nespecialistului în ştiinţă? Are nespecialistul încredere în ştiinţă?
M.F.: Încrederea în ştiinţă a nespecialistului este, de regulă, una spontană. Ea este un produs al educaţiei ştiinţifice moderne şi a mentalităţii moderne în general. La un minimum de reflexie, valoarea de adevăr a cunoaşterii ştiinţifice apare drept singura explicaţie a eficacităţii practice extraordinare a cercetării ştiinţifice. Dincolo de aceste certitudini elementare, modul în care vede nespecialistul ştiinţa diferă mult în funcţie de faptul dacă el are sau nu o concepţie cît de cît închegată despre lume şi de faptul că aceasta este o concepţie care se bazează pe ştiinţă sau pe credinţe extraştiinţifice.
C.M.: Dar în artă? Artistul are încredere în ştiinţă?
M.F.: Nu am experienţele necesare pentru a putea răspunde la asemenea întrebări. Cred, în general, că o anumită familiarizare cu rezultatele cercetării ştiinţifice oferă mai multe puncte de sprijin, pentru a înţelege situările omului de ştiinţă, decît o anume cunoaştere a unor opere de artă, pentru a ne apropia de modul de a gîndi al artistului (presupunînd că se poate vorbi de un mod de a gîndi oarecum comun tuturor creatorilor de artă).
C.M.: Trecînd la o altă problemă, legată mai ales de intimitatea procesului creator, vă rog să descrieţi cît mai în detaliu posibil situaţia şi factorii care au premers şi au însoţit procesul elaborării de către dumneavoastră a unei idei ştiinţifice pe care o consideraţi importantă. Deci, care au fost condiţiile şi factorii care au premers şi însoţit geneza unei idei importante?
M.F.: Nu cred că am realizat activităţi creatoare, în sensul major al cuvîntului, şi că aş putea da un răspuns cu adevărat interesant şi instructiv la întrebare, în termenii ei stricţi. Voi relata totuşi ceva despre căile şi demersurile prin care am ajuns la formularea a ceea ce aţi putea numi o "ipoteză filozofică", într-un sens modest al acestei expresii.
Oricine cunoaşte cît de cît istoria ştiinţei teoretice este surprins să constate că pot apărea dezacorduri sistematice, persistente în probleme de ordin conceptual, între cercetători de prim rang, recunoscuţi pentru onestitatea lor intelectuală şi capacitatea de a-şi recunoaşte greşelile. Dezacordul între A. Einstein şi N. Bohr cu privire la semnificaţia fizică a mecanicii cuantice şi la locul acestei teorii în dezvoltarea pe mai departe a cunoaşterii fizice ilustrează foarte bine asemenea situaţii care survin, se pare tot mai des, în dezvoltarea ştiinţei matematice a naturii. În acest caz, ca şi în altele, s-a constatat că încercări stăruitoare de descoperire şi înlăturare a neînţelegerilor, ca şi producerea unor argumente tehnice considerate de fiecare parte drept constrîngătoare, nu au contribuit la apropierea poziţiilor.
Din perspectiva concepţiei curente asupra obiectivităţii cunoaşterii ştiinţifice, se lasă să se înţeleagă că asemenea dezacorduri nu au putut fi depăşite, în cele din urmă, din cauza unor dificultăţi de comunicare ("probleme de limbaj"), întreţinute şi consolidate de particularităţi psihologice (idiosincrazii) ale celor implicaţi în discuţie. Sugestia este că responsabilitatea pentru asemenea situaţii nedorite revine uneia dintre părţi; aceasta este cea care greşeşte. Ar fi vorba, pur şi simplu, de incapacitatea unor cercetători din vechea generaţie, chiar a unor cercetători de primă mărime, de a-şi însuşi un nou mod de gîndire, singurul care face posibilă înţelegerea unei teorii ştiinţifice revoluţionare.
Pînă astăzi, cercetătorii activi şi istorici ai ştiinţei exacte care se referă la asemenea situaţii acceptă, de cele mai multe ori, o explicaţie de felul celei de mai sus. Este adevărat că unii filozofi contemporani ai ştiinţei cu formaţie istorică au sugerat alte explicaţii ale dezacordului sistematic între mari personalităţi ştiinţifice şi şcoli ştiinţifice. Studiile istorice ale lui Alexandre Koyré asupra marii revoluţii ştiinţifice din veacul al XVIII-lea, care a dus la crearea ştiinţei matematice a naturii, au fost însă considerate nerelevante pentru problema în discuţie, fiindcă ar considera procesul de înlocuire a unei tradiţii neştiinţifice printr-o tradiţie ştiinţifică, şi nu o controversă între oameni în egală măsură ataşaţi standardelor cunoaşterii obiective.
Cît despre sugestiile cuprinse în această privinţă în teorii mai recente asupra dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice, ca cele ale lui Th.S. Kuhn sau G. Holton, ele nu au fost examinate cu destulă atenţie; majoritatea covîrşitoare a istoricilor şi filozofilor ştiinţei au respins din capul locului aceste teorii ca incompatibile cu intuiţiile curente asupra continuităţii şi raţionalităţii procesului istoric de dezvoltare al ştiinţei teoretice. S-a considerat şi se consideră mai departe că dezacordurile sistematice între cercetători de înaltă calificare şi probitate profesională ireproşabilă pot fi foarte bine explicate prin raţiuni psihologice, ca cele înfăţişate mai sus. Am avut mult timp doar îndoieli latente cu privire la caracterul satisfăcător al unor asemenea explicaţii, îndoieli întreţinute de lectura unor lucrări ale autorilor amintiţi mai sus, dar nu am acordat o atenţie specială acestei probleme.
Acum 6-7 ani, am citit însă un articol al lui W. Heisenberg, publicat în anul 1976, cu puţin timp înaintea morţii marelui fizician atomist. Reflectînd asupra poziţiei expuse în acest articol, lucrurile mi-au apărut într-o lumină nouă.
Articolul intitulat sugestiv Ce este o particulă elementară? exprima foarte clar îndoielile autorului cu privire la fertilitatea ştiinţifică a teoriilor atomiste actuale despre structura substanţei materiale, în particular a teoriei cuarcilor, şi formula o strategie ştiinţifică alternativă de explicare a ceea ce fizicienii teoreticieni numesc "spectrul particulelor elementare" prin proprietăţi de simetrie ale cîmpului.
Două chestiuni mi-au atras în mod deosebit atenţia. Mai întîi, faptul că Heisenberg propunea argumente teoretice şi experimentale, pe care le considera constrîngătoare împotriva "modelului atomist" al explicaţiei particulelor elementare. M-am gîndit că, dacă aceste argumente ar fi fost într-adevăr constrîngătoare, atunci dominaţia acestui mod de gîndire în fizica particulelor elementare ar fi cu totul inexplicabilă.
Ce-l despărţea atunci pe Heisenberg de majoritatea fizicienilor atomişti? Explicaţia, îndeobşte acceptată, a unor dezacorduri de acest fel nu funcţionează în acest caz, şi acesta este cel de-al doilea fapt. Într-adevăr, Heisenberg nu se ridica împotriva unui punct de vedere ştiinţific nou, revoluţionar, pe care am putea presupune că nu mai avea capacitatea să-l înţeleagă. El punea în discuţie, dimpotrivă, fertilitatea şi perspectivele unui mod de gîndire cu o îndelungată tradiţie, în lumina unor concluzii pe care le-a desprins încă din tinereţe, în procesul creării şi dezvoltării mecanicii cuantice. El exprima în public, la bătrîneţe, îndoieli mai vechi. Argumentele sale împotriva acestui mod de gîndire erau în primul rînd experimentale, dar, privind lucrurile mai de aproape, se putea vede că ele capătă calitatea de argumente ştiinţifice constrîngătoare, numai dacă sînt acceptate în prealabil anumite presupoziţii ontologice şi epistemologice, a căror natură filozofică este neîndoielnică. Ele nu constituiau bune argumente, şi cu atît mai puţin argumente constrîngătoare, pentru fizicienii atomişti şi al căror program de cercetare se sprijină pe supoziţii filozofice diferite, considerate drept "evidenţe ale gîndirii", aşadar în mare măsură inconştiente, tacite. Dezacordul asupra premiselor, a unor cadre de gîndire rareori cît de cît explicitate, cadre în care se dezvoltă teoriile ştiinţei exacte, va zădărnici forţa constrîngătoare a argumentelor formulate de către fiecare dintre părţile în dispută.
Înfruntări de acest fel între cercetătorii creatori semnalează existenţa unei filozofii subiacente, tacite, neelaborate, dar active, de la care porneşte şi pe care se sprijină continuu gîndirea omului de ştiinţă exactă. Ele relevă o împletire nebănuit de strînsă între componente filozofice şi componente tehnice în constituirea unor opţiuni ştiinţifice fundamentale.
Este clar că atîta timp cît asemenea presupoziţii de natură filozofică sînt împărtăşite în comun de toţi teoreticienii creatori ce lucrează într-o anumită disciplină, existenţa lor va scăpa şi nu va trebui să ţinem seama de ele pentru explicarea vieţii ştiinţifice. Ideea "neutralităţii filozofice" a ştiinţei exacte din noua perspectivă pe care o deschide această ipoteză, nu numai că nu este pusă în discuţie, dar este şi justificată pentru situaţiile obişnuite, în care cercetătorii creatori se sprijină inconştient pe supoziţii filozofice comune.
Ajuns la acest punct, m-am concentrat asupra elaborării şi verificării acestei explicaţii, examinînd înfruntările dintre concepţii ştiinţifice care nu au putut fi arbitrate cu argumente tehnice. Studiile istorice întreprinse şi concluziile filozofice la care am fost condus sînt prezentate în cartea mea Perspectivă filozofică şi raţiune ştiinţifică. Presupoziţii filozofice în ştiinţa exactă, publicată în anul 1985.
C.M.: De această dată, nu vă rog să răspundeţi la o întrebare, ci vă rog să emiteţi dumneavoastră o întrebare. Să presupunem că aveţi posibilitatea ca, de la o inteligenţă imaginară deosebită, fie aceasta un calculator cu performanţe încă nebănuite, sau un grup ideal de cercetători care au atins în domeniul dumneavoastră un stadiu de cunoaştere cu mult superior celui atins azi, să primiţi un răspuns la o problemă sau mai multe din domeniul dumneavoastră de activitate care vă preocupă în mod deosebit, ce întrebări aţi pune, ce întrebări aţi formula?
M.F.: Cum se explică succesul predictiv şi explicativ al teoriilor ştiinţei exacte a naturii? În particular, cum se explică faptul că teorii despre aceleaşi domenii ale realităţii constituite pornind de la concepte şi principii cu totul deosebite, se corectează unele pe celelalte şi se justifică în acelaşi timp unele pe altele (mai precis, noua teorie corectează şi justifică totodată vechea teorie)?
C.M.: Dar dacă ar fi posibil să primiţi de la o astfel de inteligenţă un răspuns privitor la evoluţia ştiinţei în integralitatea ei, ce întrebare aţi formula?
M.F.: Va deveni oare posibilă, vreodată, explicarea tuturor fenomenelor şi a proceselor naturale şi sociale prin legi universale de tipul celor cunoscute astăzi în fizică?
C.M.: Dar a artei?
M.F.: Ce răsfrîngeri ar avea asupra dezvoltării creaţiei artistice progresele semnificative în cunoaşterea mecanismelor psihologice ale creaţiei, precum şi în cunoaşterea structurii operei de artă?
C.M.: În literatura de psiho-sociologia ştiinţei este descrisă o tipologie a oamenilor de ştiinţă, care cuprinde patru tipuri esenţiale: experimentatorul dur, teoreticianul abstract, sintetizatorul intuitiv, omul de ştiinţă umanist. În chestionarul la care aţi avut posibilitatea să răspundeţi, aceste patru tipuri sînt descrise în amănunt. Dacă vă reamintiţi, dumneavoastră aţi spus că aparţineţi, prioritar, tipului denumit "sintetizatorul intuitiv" (tipul trei). Vreţi să completaţi răspunsul?
M.F.: Nu cunosc bine această tipologie. Deosebirea dintre tipul 3 - sintetizatorul intuitiv - şi tipul 4 - omul de ştiinţă umanist - mi se pare mai greu de trasat. În cunoaştere, orice activitate de sinteză, în sensul obişnuit al cuvîntului, are o vocaţie umanistă. Cred că prin natura activităţii mele mă încadrez mai degrabă în tipul 3.
Pot să justific cel mai simplu această încadrare prin excludere. Nu aparţin tipului 1, ca nici un filozof de altfel. Nu satisfac nici condiţiile tipului 2, ca toţi filozofii care nu folosesc în mod exclusiv instrumentele analizei logice, formale sau informale. Nu înţeleg foarte bine care ar fi caracteristicile omului de ştiinţă umanist, ca un tip distinct de primele 3, şi nu pot, prin urmare, să apreciez în ce raport se află modul meu de lucru cu acest ultim tip.
C.M.: Într-o ţară cu rezerve economice şi naturale relativ mici, cum este şi ţara noastră, la care dintre aceste patru tipuri oferă apartenenţa (preponderentă) şansele cele mai mari de afirmare, pe plan intern, al unui cercetător provenind dintr-o astfel de ţară?
M.F.: Dacă este vorba de afirmare pe plan naţional, mi se pare că apartenenţa la primul tip, cel al experimentatorului, oferă mai bune perspective, din simplul motiv că rezultatele cercetărilor sale vor fi cele mai importante pentru aplicaţii urgente.
C.M.: Dar apartenenţa la care dintre aceste 4 tipuri credeţi că ar oferi şanse mai mari de afirmare, pe plan mondial, unui cercetător dintr-o ţară cu resurse economice şi naturale relativ restrînse?
M.F.: Dacă este vorba de afirmare pe plan mondial, atunci cred că în mod potenţial şansele mai mari le au cercetătorii aparţinînd tipurilor 2 şi 4, adică teoreticianul şi umanistul.
C.M.: Prin ce credeţi că se poate caracteriza un climat ştiinţific care poate favoriza apariţia, dezvoltarea şi afirmarea marilor idei şi personalităţi ştiinţifice? Dar pentru artă?
M.F.: Există multe condiţii. În ceea ce priveşte climatul ştiinţific, unele condiţii mi se par deosebit de importante. Presupunînd că grupul cercetătorilor cu preocupări convergente este destul de larg (aceasta este o condiţie majoră a dezvoltării unui climat ştiinţific în general, fie el favorabil, fie el nefavorabil), o însemnătate vitală are, pe de o parte, obiectivitatea şi severitatea criticii iar, pe de altă parte, receptivitatea pentru abordări alternative, pentru inovaţii conceptuale şi metodologice. Asemenea condiţii influenţează atît selecţia cercetătorilor, cît şi orientarea activităţii şi intensitatea activităţii celor mai talentaţi dintre ei.
C.M.: Consideraţi că "ştiinţă mare", utilizînd viziunea lui D. de S. Price, se poate face şi în ţări cu resurse mici? Cum?
M.F.: Dacă o ţară cu resurse mici posedă în unele sectoare de cercetare o bună tradiţie şi practicieni cu un înalt nivel de pregătire ea poate susţine şi ceea ce se numeşte "ştiinţă mare", cu condiţia de a concentra mijloacele şi sprijinul financiar asupra unui mic număr de programe de cercetare.
C.M.: Puteţi da nişte exemple legate de inegalitatea posibilă, de un decalaj între meritele reale ale unor descoperiri şi recunoaşterea autorilor lor? Dar din literatura ştiinţifică internaţională?
M.F.: Există multe exemple în literatura de istorie a ştiinţei. Bunăoară, existenţa unei noi planete a sistemului solar, care a fost numit Neptun, a fost indicată pe bază de calcul, cu aproape un an înainte ca francezul Leverrier să o anunţe lumii ştiinţifice, într-un memoriu al englezului Adams. Reţinerea comunităţii astronomice britanice a timpului, faţă de aplicarea metodelor matematice în ştiinţa lor, a împiedicat însă publicarea memoriului lui Adams. La 8 luni după prezentarea lucrării lui Adams, a apărut memoriul lui Leverrier, care conţinea acelaşi rezultat, obţinut în mod independent, cu aceleaşi metode. După identificarea prin observaţie a noului corp ceresc, autorul său a devenit cunoscut drept cel care a descoperit pentru prima dată planeta Neptun. Mult mai tîrziu, istoricii ştiinţei i-au făcut dreptate lui Adams. Se aminteşte pînă şi astăzi exclamaţia lui Olivier Heaviside, ale cărui lucrări importante în fizica matematică nu au fost luate în seamă tip de 25 de ani: "Şi oamenii din Cambridge, care nu sînt matematicieni, pot pretinde să li se facă dreptate!"
C.M.: Care credeţi că este raportul între succesul ştiinţific şi succesul social al omului de ştiinţă? Ce determină aceste tipuri de succes?
M.F.: Simplificînd, s-ar putea spune că răsunetul social al realizărilor ştiinţifice depinde mai ales de amploarea şi însemnătatea aplicaţiilor lor practice sau de influenţa pe care o au ele asupra structurării şi restructurării concepţiei noastre generale despre lume.
Descoperirea razelor X sau a undelor electromagnetice ilustrează prima situaţie, iar teoria heliocentrică a lui Copernic, teoria selecţiei naturale a lui Darwin sau teoria relativităţii, pe cea de-a doua. O poziţie cu totul excepţională ocupă acele descoperiri ştiinţifice care acţionează în ambele direcţii, avînd atît explicaţii importante, cît şi înrîuriri profunde, de mare rezonanţă filozofică asupra tabloului lumii.
Fizica atomică a secolului nostru sau progresele realizate în ultimele decenii în cunoaşterea bazelor chimice ale eredităţii sînt exemple foarte bune în aceste sens. Desigur că celebritatea autorilor unor asemenea descoperiri depinde de recunoaşterea mai rapidă sau mai tîrzie a semnificaţiei practice sau filozofice a acestor descoperiri şi, în general, de direcţiile în care se îndreaptă interesul lumii ştiinţifice într-o anumită epocă.
C.M.: Care credeţi că sînt principalele surse de satisfacţie pentru omul de ştiinţă?
M.F.: Presupun că aceste surse de satisfacţie sînt numeroase şi că posibilităţile mele de a le înfăţişa, pornind de la propria experienţă, sînt extrem de limitate. Există, cred, o satisfacţie pe care o împărtăşesc toţi cercetătorii ce reuşesc să producă o contribuţie ştiinţifică autentică, oricît ar fi ea de specială şi de tehnică, într-un domeniu determinat al cercetării.
Este satisfacţia cercetătorului de a vedea că rezultatele străduinţelor sale se situează în mod firesc într-un cadru preexistent, creat prin cercetările anterioare, completînd sau extinzînd astfel cunoaşterea noastră. O exprimare simplă, dar impresionantă, a acestui sentiment, am regăsit-o în cuvintele matematicianului român Gheorghe Călugăreanu, care vorbeşte despre "stările de speranţă şi de îndoială prin care trece cercetătorul pentru a ajunge la rezultate importante sau mai puţin importante, dar susceptibile de a fi încadrate în edificiul ştiinţei şi de a fi utilizate de cercetători".
Este, apoi, pe un alt plan, pe un plan superior, satisfacţia marilor creatori de ştiinţă teoretică, a celor ce concep şi realizează ştiinţa ca "ştiinţă eroică", sentimentul înălţător ce întovărăşeşte orice pas înainte în adîncirea cunoaşterii lumii în care trăim şi a propriei noastre fiinţe. Patosul ştiinţei teoretice a primit o expresie exemplară în formulările inspirate ale unor genii creatoare ale secolului nostru, ca M. Planck şi A. Einstein. Iată cîteva fraze dintr-un elogiu al lui Einstein închinat lui M. Planck, în 1918: "Omul caută într-un fel oarecum adecvat să alcătuiască o imagine simplificată şi limpede a lumii pentru a depăşi lumea trăirilor, prin faptul că năzuieşte întru cîtva să o înlocuiască prin această imagine. Aceasta o face pictorul, poetul, filozoful speculativ şi cercetătorul naturii, fiecare în felul său. În această imagine şi în constituirea ei, îşi strămută ele centrul simţirii sale pentru a căuta aici liniştea şi statornicia pe care nu o poate găsi în cercul prea îngust al trăirilor trecătoare şi personale".
Nu voi mai stărui asupra bucuriei pure hărăzite acelor cercetători, ca Louis Pasteur, Joseph Lister sau Alexander Fleming, cărora, la capătul unui drum presărat de "îndoieli şi speranţe", le este dat să ajungă la rezultate ştiinţifice ce îi înalţă la rangul de binefăcători de neuitat ai omenirii.
C.M.: Dar principalele surse de insatisfacţie?
M.F.: Nu este plăcut nici chiar să vorbim despre aceste surse de insatisfacţie ale creatorului de valori intelectuale, ştiinţifice. Ele sînt numeroase şi bine cunoscute, diferite în epoci istorice deosebite şi în contexte social-politice şi culturale deosebite. Autorii unor realizări ştiinţifice cu mare potenţial aplicativ pot trăi amărăciunea amînării aplicării ideilor lor în scopuri distractive.
Pe de altă parte, savantul angajat într-un program de cercetări fundamentale promiţătoare, ale căror perspective şi a căror însemnătate pentru progresul cunoaşterii îi sînt pe deplin clare, le poate vedea nebăgate în seamă şi lipsite de orice sprijin sau încurajare socială, atîta timp cît însemnătatea acestora şi chiar potenţialul lor aplicativ nu vor fi înţelese de instituţiile ce susţin şi coordonează munca de cercetare ştiinţifică.
Cea mai răspîndită sursă de insatisfacţie pentru un om care a produs o contribuţie ştiinţifică reală este de a se vedea lipsit de ceea ce i se cuvine, potrivit normelor nescrise ale eticii ştiinţifice, de o examinare atentă şi liberă de prejudecăţi a rezultatelor muncii sale şi de o critică cu adevărat ştiinţifică. Climatul ştiinţific autentic, la care s-a referit o întrebare de mai sus, are tocmai rolul de a preveni şi de a reduce cît mai mult riscul unor asemenea accidente.
C.M.: Dar ale artistului, ale "omului de artă"?
M.F.: Ca omul ce vorbeşte cu totul dinafară, nu am de spus prea mult în această privinţă. Cred că satisfacţiile artistului, ca şi ale oricărui creator, sînt, mai întîi, cele legate de bucuria creaţiei şi, în al doilea rînd, cele pe care le oferă recunoaşterea valorii operelor sale de către confraţi şi publicul mai larg.
Cît priveşte insatisfacţiile unui artist demn de acest nume, presupun că ele sînt generate, în primul rînd, de lipsa de interes pentru ceea ce face a unor artişti şi cercetători pe care îi preţuieşte în mod deosebit. Căci, de îndată ce va avea înţelegerea acestora, artistul va putea spera că cercul celor ce se vor bucura de roadele străduinţelor sale se va lărgi, mai devreme sau mai tîrziu.
C.M.: Există o întreagă literatură care este consacrată în ultimul timp eforturilor conjugate ale diferitelor discipline pentru a da o imagine unitară, integrală asupra evoluţiei fenomenelor fizice, biologice şi social-umane. Ce şanse există în elaborarea unei teorii unitare asupra evoluţiei fenomenelor fizice, biologice şi social-umane? Cam în ce perioadă credeţi că o astfel de teorie va putea fi elaborată?
M.F.: Răspunsul depinde de ceea ce înţelegem printr-o "teorie unitară asupra fenomenelor fizice, biologice şi social-umane". O analiză conceptuală a devenirii în genere se realizează în tradiţia filozofică dialectică, dar aceasta nu este încă o teorie unitară într-un sens mai strict al termenului. Încercările de a identifica mecanisme universale ale evoluţiei nu au generat, pînă acum, idei general aplicabile.
Bunăoară, selecţia variaţiilor întîmplătoare ca mecanism al evoluţiei funcţionează, se pare, numai pentru sistemele cu autoorganizare, începînd cu sistemele biologice. O teorie ştiinţifică a evoluţiei nu constă, în cele din urmă, în evidenţierea unor regularităţi proprii proceselor evolutive, ci în deducerea caracteristicilor şi a regularităţilor cunoscute ale acestor procese, din acţiunea unor legi universale, în sisteme cu caracteristice de stare determinate şi supuse unor influenţe determinate. Un asemenea profil au teoriile actuale ale evoluţiei universului, de exemplu, teoria "marii explozii". Această direcţie ne este indicată şi de istoria teoriei biologice a evoluţiei. Am în vedere, în primul rînd, tranziţia de la teoria clasică, darwinistă la genetica populaţiilor şi, apoi, mai recent, la o teorie moleculară a evoluţiei. Mai este mult de făcut pentru a ajunge la "teorii locale" ale evoluţiei mai satisfăcătoare din punct de vedere ştiinţific. Numai un vizionar ar putea spune astăzi cînd va putea fi elaborată o teorie unitară a evoluţiei. Fără îndoială, însă, că şi speculaţiile îndrăzneţe pot favoriza progresul în această direcţie.
C.M.: Care credeţi că este scopul ştiinţei şi al activităţii ştiinţifice? Dar al artei?
M.F.: O încercare de caracterizare a scopului activităţii ştiinţifice în general poate cu greu să depăşească locurile comune. Dincolo de logica intrinsecă a procesului creator, de motivaţiile interne ale acestui proces şi prin mijlocirea acestor motivaţii, cunoaşterea ştiinţifică vizează, în esenţă, două obiective, care, în cele mai fericite cazuri, pot fi pe deplin armonizate, şi anume sporirea înţelegerii şi a controlului practic asupra obiectului cercetării. Pînă la urmă, ştiinţa, ca şi toate celelalte activităţi creatoare, constructive, este forţa potenţială prin care se realizează dezvoltarea fiinţei omeneşti şi crearea unei lumi mai umane.
C.M.: Credeţi că evoluţia ştiinţei face parte din procesul evolutiv general? Credeţi că mecanismul şi procesele evoluţiei ştiinţei sînt similare cu mecanismul şi procesele evoluţiei naturale? Diferă ele de mecanismele evoluţiei artei?
M.F.: Pe un plan foarte general, variabilitatea şi selecţia sînt mecanisme comune ale evoluţiei fiinţelor vii şi ale evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice. Fără îndoială că rata descoperirilor ştiinţifice într-un anumit domeniu de cercetare depinde de numărul şi diversitatea noilor idei şi încurajarea zborului liber al imaginaţiei ştiinţifice, pe de o parte, creează climatul ideal pentru cercetare. Tocmai observaţii de acest fel au constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor teorii evoluţioniste ale dezvoltării cunoaşterii.
Un cunoscut epistemolog contemporan de orientare evoluţionistă, K.R. Popper, afirmă, exagerînd pentru a scoate în evidenţă elementul de continuitate, că de la amoebă la Einstein "nu este decît un pas". Desigur că şi dezvoltarea artei poate fi privită din punctul de vedere al schemei evoluţiei prin selecţia variaţiilor. Astăzi ştim mai puţin despre deosebirile dintre procesele imaginaţiei creatoare, care produc noutăţi (variaţii) în ştiinţă şi în artă, şi mai mult despre deosebirile dintre criteriile de evaluare a noutăţilor şi criteriile de selecţie în aceste două domenii de activitate creatoare. Procesul selecţiei în ştiinţă este astăzi mult mai bine cunoscut decît în artă. Din acest punct de vedere, estetica şi teoria artei nu ţin pasul cu dezvoltarea metodologiei generale a cunoaşterii ştiinţifice. O explicaţie posibilă a acestui fapt ar fi că, în ştiinţă, criteriile selecţiei sînt mai obiective şi au o stabilitate mai mare decît în artă.
C.M.: Consideraţi că se poate vorbi de competiţie între teorii ştiinţifice, de o selecţie a acestora?
M.F.: Răspunsul pozitiv se impune dacă dăm termenului de teorie ştiinţifică sensul curent astăzi în ştiinţele exacte, şi anume acela de structură deductivă care permite derivarea unui număr cît mai mare de cunoştinţe (fapte, regularităţi, teorii anterioare) dintr-un număr cît mai mic de concepte şi principii. Odată ce admitem, în opoziţie cu inductivismul tradiţional, că teoriile ştiinţifice nu sînt simple generalizări ale constatărilor faptice, că ele nu pot fi deci obţinute din faptele de observaţie prin operaţii logice susceptibile să fie standardizate, ci sînt produsul imaginaţiei libere a teoriticianului, urmează că vor putea fi elaborate mai multe teorii ce explică aceleaşi fapte şi că între aceste teorii va exista o competiţie. Competiţia teoriilor este astfel întemeiată prin consideraţii de drept, de natură epistemologică. Ca fapt, competiţia teoriilor este unul dintre aspectele cele mai fascinante ale vieţii ştiinţifice şi un obiect central de interes pentru istoricii şi filolozofii ştiinţei. Competiţia teoriilor nu exclude desigur dominaţia unei anumite teorii, într-un anumit moment al timpului. Nu pot fi însă niciodată excluse evoluţii şi evenimente viitoare care să zdruncine această autoritate şi să iniţieze, într-un anumit domeniu al cercetării, tranziţia la o epocă de pluralism teoretic.
C.M.: Ce rol credeţi că poate avea în acest proces experimentul crucial? Ce funcţii are el în procesul evoluţiei ştiinţei?
M.F.: În vocabularul practicienilor cercetării, expresia "experiment crucial" are sensuri diferite. Sensul mai vag, mai neprecizat este probabil cel de experiment important pentru evaluarea unei ipoteze ştiinţifice. Un sens mai bine determinat este acela de experiment care infirmă o teorie ştiinţifică. În acest sens, experimentul lui Foucault cu privire la rotaţia pămîntului, experimentul lui Fizeau cu privire la propagarea luminii în aer şi apă, experimentele lui Pasteur asupra generaţiei spontane sau experimentul lui Michelson-Morley, menit să verifice consecinţele existenţei eterului, au fost numite "experimente cruciale". Atunci cînd faptele şi legile cunoscute într-un domeniu de cercetare pot fi explicate doar de două teorii, experimentul care infirmă una din teorii este privit drept o confirmare indirectă a celeilalte teorii. Este "experimentul crucial" în sensul cel mai tare şi mai strict al expresiei, sens în care termenul este utilizat, de obicei, şi de filozofii ştiinţei. Rezultă că, în măsura în care teoriile ştiinţifice rivale sînt evaluate în lumina raportului lor cu datele experimentale, experimentele cruciale au un rol hotărîtor în selecţia teoriilor competitive.
C.M.: Credeţi că se pot realiza experimente cruciale în ştiinţele sociale?
M.F.: S-ar cuveni, poate, să ne întrebăm mai întîi dacă pot fi realizate, în general, "experimente" în ştiinţele sociale. Sociologii demni de tot respectul au pus la îndoială posibilitatea de a utiliza experimentul în cercetarea socială, cel puţin atît timp cît folosim acest cuvînt, "experiment", într-un sens mai precis, asemănător cu sensul ce i se dă în ştiinţele naturii, şi nu toate argumentele lor au primit o ripostă convingătoare. Dacă vom considera însă experimentul social drept neproblematic, va fi greu să caracterizăm astăzi vreun experiment social drept crucial, adică susceptibil să infirme o teorie. Multe teorii sociale nu ating, ca sisteme deductive, gradul de articulare logică care să permită o raportare univocă a cunoştinţelor deduse din ele la datele observaţiei.
Pe de altă parte, modelele abstracte mai bine structurate logic din discipline ca economia, matematica, stabilesc mai anevoie legătura cu situaţii sociale concrete şi deci cu indicaţiile unor "experimente economice". Fără îndoială, aceste observaţii, dacă sînt corecte, privesc doar situaţia actuală. Trebuie să rămînem deschişi faţă de eventualitatea depăşirii unor asemenea dificultăţi în procesul maturizării teoretice a diferitelor discipline sociale. Pe un plan mai general, tendinţa de apropiere între grupuri mari de discipline ştiinţifice este neîndoielnică. Evoluţii ştiinţifice recente lasă să se vadă tot mai clar liniile pe care se vor realiza aceste propuneri. În biologia teoretică contemporană se conturează, de exemplu, atît o tendinţă de fuzionare cu ştiinţele fizice (biologia moleculară), cît şi cu ştiinţele sociale (socio-biologia). Desigur că tendinţele de reluare, în ştiinţe sociale ca psihologia, sociologia şi antropologia, a unor concepte şi metode din ştiinţele biologice vor spori aria de aplicare a metodei experimentale în ştiinţele sociale.
C.M.: Ce credeţi că poate face ştiinţa în faţa unei mari probleme: problema agresivităţii, a agresivităţii individuale şi colective? Consideraţi că există şanse de elucidare a cauzelor comportamentului agresiv şi de deteriorare a căilor de reducere, chiar de eliminare a consecinţelor negative ale acestui comportament? Întrebarea se referă la variatele forme de agresivitate care nu este numai fizică, ea poate fi culturală, psihologică.
M.F.: Agresivitatea, ca şi alte reacţii comportamentale ale omului, este obiectul de studiu al unui domeniu astăzi constituit al cercetării ştiinţifice, psihologia comportamentului. Agresivitatea este o anomalie de comportament cu o complexă condiţionare biologică şi socială. Desigur că progresele în înţelegerea ştiinţifică a condiţionărilor comportamentului agresiv, ce vor putea fi obţinute prin dezvoltarea cercetării fiziologice şi psihologice, se vor dovedi de cea mai mare însemnătate pentru elaborarea unor metode eficiente de tratament şi profilaxie a agresivităţii.
Ca şi în cazul altor boli sociale, cunoaşterea ştiinţifică este însă doar o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru combaterea agresivităţii. Succesul depinde în mod hotărîtor de posibilitatea de a realiza ameliorări în mediul social larg şi în micromedii, cum sînt mediul familial, grupul şcolar, grupul profesional, ameliorări care să permită o reducere considerabilă a acţiunii factorilor indicaţi de cercetare drept responsabili de producerea şi stimularea agresivităţii în toate formele ei.
C.M.: Dar arta?
M.F.: Între factorii psihologici şi culturali care acţionează ca factor de contrabalansare, de diminuare şi anihilare a cauzelor unui comportament agresiv, arta ocupă, cred, un loc foarte important. Dacă cercetarea ştiiţifică contribuie la cunoaşterea agresivităţii, apoi arta, educaţia artistică, preocupările cu caracter artistic, pentru a nu vorbi de activitatea artistică creatoare, pot aduce un nou aport la combaterea acesteia. Multe experienţe personale şi experimente făcute în grupuri mici susţin această constatare.
În general, orice activitate creatoare autentică este un factor de echilibru psihic care potenţează altruismul, decentrarea şi diminuează tendinţele egocentrice, agresive. Din această perspectivă, umanizarea muncii şi sporirea receptivităţii şi a interesului pentru artă pe scara socială largă reprezintă căi importante de acţiune pentru stăvilirea agresivităţii şi a altor comportamente antisociale.
C.M.: În ţară la noi se constată o creştere a interesului cercetătorilor din ştiinţele exacte şi din ştiinţele tehnice pentru cunoaşterea fenomenelor sociale. Profesorul Grigore Moisil este autorul uneia dintre primele lucrări din sociologia ştiinţei din ţara noastră. El a analizat relaţia dintre numărul şi performanţele matematicienilor şi diferitele etape de evoluţie ale societăţii, observînd că, în perioadele de stres social, numărul matematicienilor de performanţă scade. Cum vedeţi această problemă?
M.F.: Întrebarea aceasta vizează, mi se pare, o problematică complexă cu multe semnificaţii. Se impune, de exemplu, distincţia dintre cercetarea cu metode ale ştiinţelor sociale a activităţii oamenilor de ştiinţă şi cercetarea cu metode din ştiinţe exacte a fenomenelor sociale şi umane. În ambele cazuri, avem de-a face cu cercetări interdisciplinare. Reprezentative pentru preocupările de primul fel sînt, de exemplu, psihologia descoperirii şi creaţiei ştiinţifice sau sociologia ştiinţei. Aceste preocupări sînt puţin dezvoltate la noi. Unii cercetători cu largă perspectivă, din ştiinţele matematice, ştiinţele naturii şi ştiinţele tehnice, sînt conştienţi de însemnătatea unei mai bune cunoaşteri a mecanismelor psihologice ale gîndirii inventive, creatoare, precum şi a dimensiunilor şi caracteristicilor grupului ştiinţific ca grup social.
Ei ajung însă, rareori, la o examinare mai sistematică a acestor fenomene şi sînt lipsiţi, în general, de pregătire psihologică şi sociologică necesară pentru o cercetare propriu-zisă a acestor fenomene. Am în vedere, în primul rînd, o cunoaştere mai largă şi mai exactă a faptelor, dincolo de cercul experienţelor personale şi a observaţiilor spontane, precum şi prelucrarea lor cu metode adecvate. Nu există, pe de altă parte, o suficientă preocupare de a îndruma şi specializa psihologi şi sociologi în acest gen de cercetări, datorită atît lipsei unei tradiţiei proprii, cît şi a scepticismului unor organisme de îndrumare a cercetării ştiinţifice în ceea ce priveşte însemnătatea acestor cercetări pentru sporirea randamentului activităţii ştiinţifice, în general.
Există însă, în prezent, un cadru general mai favorabil pentru aplicarea metodelor ştiinţifice exacte în cercetarea fenomenelor sociale, culturale şi umane. Am în vedere, în primul rînd, modelarea matematică a sistemelor sociale şi culturale. Direcţii de cercetare ca cele iniţiate la noi de profesorii Mircea Maliţa şi Solomon Marcus sînt ilustrative în această privinţă şi sub anumite aspecte exemplare pentru cîştigurile teoretice şi metodologice ce pot fi obţinute prin aplicarea îndrăzneaţă, lipsită de prejudecăţi a metodelor gîndirii exacte în studiul unor fenomene de mare complexitate.
Înţelegerea de către matematician a fenomenului economic, lingvistic sau de comunicaţie culturală, pe care îşi propune să-l modeleze cu instrumentele disciplinei sale, depinde, în mare măsură, de posibilităţile acestuia de a comunica cu cercetătorii ce studiază aceste fenomene cu metode empirice.
Un rol nu lipsit de însemnătate în favorizarea acestei cooperări îl are o pregătire matematică chiar elementară a cercetătorului social. Lipsa unei asemenea pregătiri condiţionează adesea şi neîncrederea sau chiar opoziţia unor cercetători faţă de aplicarea metodelor matematice în studiul unor sisteme sociale, şi anume a celor de mare complexitate. În spatele argumentelor "metodologice", pe care se sprijină de obicei această opoziţie şi în care se subliniază cu deosebire că limbajul matematicii nu ar putea reda ceea ce este esenţial şi specific acestor fenomene, stau cel mai adesea lipsa de pregătire matematică şi neînţelegerea ce rezultă de aici, a virtuţilor acelei abordări analitice şi idealizante a fenomenelor de mare complexitate, pe care o fac posibilă aplicarea instrumentelor gîndirii matematice.
C.M.: O întrebare dintr-un domeniu despre care ştiu că vă preocupă foarte mult, şi anume din problematica cercetării interdisciplinare. Ce credeţi că poate conduce la formarea unui spirit cu adevărat interdisciplinar? Pun această întrebare ţinînd seama de faptul că structura învăţămîntului este aproape exclusiv monodisciplinară.
M.F.: Eu văd o legătură strînsă între această întrebare şi întrebări la care am răspuns deja. Din spectrul larg al cercetărilor interdisciplinare mai promiţătoare sînt, pînă astăzi, cele ce contribuie la elaborarea şi aplicarea unor metode formale de cercetare pentru fenomene de mare complexitate, cum sînt fenomenele biologice, sociale şi culturale. Pentru dezvoltarea şi reuşita unor asemenea preocupări, sînt vitale atît apropierea omului de ştiinţă exactă, în primul rînd a matematicianului, de experienţa şi rezultatele cercetării sociale "neexacte", cît şi apropierea cercetătorului social de factură tradiţională de spiritul şi metodele gîndirii exacte.
Experienţa de la noi şi din alte părţi permite să se presupună că accesul omului de ştiinţă exactă la metodele şi la rezultatele cercetării sociale neformale este comparativ mai uşor decît accesul biologului, economistului, sociologului sau lingvistului la metodele şi rezultatele ştiinţelor exacte. Fără îndoială că în ştiinţele biologice, sociale şi umane vor fi importante şi în viitor studii şi cercetări realizate cu metodele tradiţionale, neformale ale acestor discipline. Pentru a valorifica însă cel puţin unele dintre promisiunile pe care le oferă aplicarea metodelor formale în aceste domenii, este esenţial ca cercetătorii să beneficieze, dincolo de pregătirea matematică generală de lucru şi în continuarea ei, de o minimă orientare în acele capitole ale matematicii, care au perspective mai mari de aplicare într-o anumită ramură a cercetării sociale.
Desigur că reuşita unei asemenea forme de instruire, atît în cadrul pregătirii superioare, cît şi a specializării, depinde de angajarea unor matematicieni înzestraţi în direcţia elaborării sau aplicării metodelor formale de analiză în studiul anumitor categorii de fenomene naturale şi sociale. Prin realizările lor, ei vor putea să atragă şi alţi oameni de ştiinţă exactă spre asemenea direcţii de cercetare. Abia dacă mai este necesar să se sublinieze astăzi drept o noutate că necesităţi de elaborare teoretică în discipline tradiţional îndepărtate de matematică au acţionat ca puternice mijloace de stimulare a eforturilor spre elaborarea de noi metodologii şi direcţii de cercetare în matematica pură. Aşa numita "teorie a catastrofelor" este unul din exemplele de acest fel.
C.M.: În analiza evoluţiei cunoaşterii, în general, şi a cunoaşterii ştiinţifice, în special, se utilizează metafora de "arbore al cunoaşterii"? Credeţi că există un singur punct de plecare în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice sau mai multe, credeţi că există un arbore al cunoaşterii ştiinţifice şi mai mulţi arbori? Credeţi că în folosirea metaforei menţionate putem folosi pluralul "arbori ai cunoaşterii", care se pot dezvolta relativ autonom?
M.F.: Metafora "arbore al cunoaşterii" a devenit consacrată, se pare, în Evul Mediu. Ea reprezenta, în mod adecvat, modul cum s-a dezvoltat pînă atunci cunoaşterea teoretică. Procesul de ramificare pornind de la un trunchi comun constituie o reprezentare intuitivă satisfăcătoare a proceselor de specializare în ştiinţă, a modului cum se raportează noile discipline şi subdiscipline la organizarea sistematică a cunoştinţelor şi metodelor de cercetare consacrată într-o epocă anterioară. Imaginea nu a constituit însă nici pentru trecut o reprezentare adecvată a "creşterii" disciplinelor tehnice, în sensul cel mai larg al expresiilor. Cercetarea a privit aici, de obicei, nevoi practice distincte, iar o anumită unificare a conceptelor şi metodelor s-a realizat, cu timpul, prin dezvoltarea bazei teoretice a activităţii tehnice.
De exemplu, problemele de reglaj şi de informatică au fost abordate timp îndelungat de diferite grupuri de tehnicieni, pentru a cunoaşte ulterior o unificare remarcabilă, prin dezvoltarea unor teorii formale ale organizării, a ciberneticii, teoriei informaţiei şi teoriei sistemelor. Astăzi, în domeniul cercetărilor fundamentale, imaginea arborelui cunoaşterii se potriveşte încă destul de bine doar pentru disciplinele pur descriptive, clasificatorii, în care evoluţia organizării sistemice a cunoaşterii are loc mai ales prin specializare. Această imagine nu mai reprezintă cît de cît fidel "creşterea cunoaşterii" în acele domenii teoretice, în care tendinţei de specializare i se asociază o tendinţă complementară, de integrare a cunoaşterii.
C.M.: Care credeţi că este relaţia dintre specialişti şi "integratori", pentru a folosi o expresie a lui Fuller, în evoluţia ştiinţei?
M.F.: În general, şi unii, şi alţii au o contribuţie esenţială la progresul unui domeniu de cercetare. Cred că relaţia dintre ei este o relaţie de complementaritate, în sensul lui N. Bohr. Pe de o parte, contribuţiile lor ştiinţifice sînt de natură substanţial diferită şi, din acest punct de vedere, se exclud reciproc iar, pe de altă parte, se completează reciproc. În accepţia pe care o dau termenilor, "specialistul" şi "integratorul" sînt două tipuri mintale distincte, ce se diferenţiază clar şi se opun adesea prin interese de cunoaştere dominante, abordare şi metode de gîndire. Contribuţiile ştiinţifice ale specialistului sînt, în esenţă, tehnice, în timp ce contribuţiile integratorului sînt, totodată, tehnice şi "filozofice". Aceasta în sensul că o contribuţie ştiinţifică majoră a unui cercetător de al doilea tip reprezintă întotdeauna şi o schimbare a modului de gîndire şi de înţelegere a lucrurilor. Este, totodată, evident că reuşitele "integratorilor" nu ar fi fost posibile fără contribuţiile multor specialişti. Pe de altă parte, rezultatele obţinute de "integratori" creează, de obicei, o nouă platformă pentru cercetări tehnice specializate. Multe episoade din istoria ştiinţei şi din actualitate ar putea fi invocate pentru a susţine asemenea observaţii.
C.M.: Care credeţi că sînt principalele caracteristici ale unui om de ştiinţă? Dar ale unui artist?
M.F.: La nivelul vocabularului psihologic comun, caracteristicile cercetătorului ştiinţific şi ale artistului nu sînt atît de deosebite cît ar putea să pară la prima vedere, cel puţin atît timp cît vorbim, în general, despre omul de ştiinţă şi creatorul de artă.
Amîndoi se caracterizează printr-o mare independenţă de gîndire şi printr-o bogată imaginaţie. Şi unul, şi celălalt posedă, chiar dacă în sensuri diferite, o mare putere de observaţie, rigoare, simţ al nuanţelor, interes pentru amănunte, tenacitate, dar şi multă mobilitate mintală.
În general, cred că deosebirile sînt greu de realizat şi de exprimat la nivelul unor facultăţi şi atribute psihice pe care le au, într-o măsură mai mică sau mai mare, toţi oamenii normal dezvoltaţi. La acest nivel, este mai uşor să caracterizăm deosebirea dintre creatori, fie în ştiinţă, fie în artă, şi "analişti" ce realizează o operă de sistematizare şi clarificare, fie ei epistemologi şi filozofi ai ştiinţei sau esteticieni şi teoreticieni ai artei. Deosebirea dintre "creatori" şi "analişti", în sensul convenţional pe care îl dau aici termenelor, ca două tipuri mintale, ar putea fi caracterizată prin dominaţia a ceea ce Pascal numeşte "spirit de fineţe" şi, respectiv, "spirit geometric". Dacă îi putem totuşi deosebi uşor pe oamenii de ştiinţă de artişti este deoarece ai au deprins în procesul educaţiei şi comunicaţiei profesionale moduri specifice, diferite de a vorbi despre ceea ce fac. Multe stereotipii în caracterizarea deosebirilor dintre creatorii de ştiinţă şi artă s-ar putea dovedi, odată ce vom afla mai mult despre psihologia gîndirii inventive, întemeiate pe impresii înşelătoare.
C.M.: Credeţi că există anumite caracteristici specifice ale unei comunităţi ştiinţifice, ale unei asociaţii ştiinţifice care o disting de o comunitate de artişti?
M.F.: Există, desigur, multe deosebiri condiţionate de diferenţe în caracterul instrucţiei profesionale, a comunicaţiei profesionale, în organizarea activităţii de evaluare a rezultatelor profesionale şi în standardele ce stau la baza acestei evaluări. În cazul grupurilor sau comunităţilor ştiinţifice, aceste caracteristici beneficiază deja de o cercetare sistematică în bogata literatură de sociologia ştiinţei, care a apărut în ultimele decenii. Elementele care sudează o comunitate ştiinţifică şi, respectiv, o comunitate artistică, în grupuri sociale, distincte, sînt sub multe aspecte diferite.
Se poate afirma, de asemenea, că gradul de integrare în comunitate a creatorului de ştiinţă este considerabil mai mare decît al creatorului de artă, şi aceasta pe temeiul unei consideraţii elementare, pe care aş putea să o formulez în felul următor: rezultatele muncii cercetătorului, oricît ar fi ele de originale, de revelatoare, vor trebui să fie nu numai înţelese, dar şi reproduse de membri calificaţi ai comunităţii ştiinţifice, pentru a putea fi recunoscute şi calificate drept rezultate ştiinţifice; o operă artistică cu totul originală nu este ţinută să satisfacă o asemenea cerinţă, cel puţin în ceea ce priveşte concepţia şi viziunea; condiţia marii creaţii în artă seamănă, din acest punct de vedere, cu condiţia marii creaţii în filozofia speculativă.
C.M.: Credeţi că există o ruptură între cele două culturi, folosind expresia lui C.P. Snow? Dacă da, ce o determină şi cum credeţi că va evolua?
M.F.: De facto, o anumită ruptură există, în primul rînd, datorită unei accentuate tehnicizări nu numai a ştiinţei, dar şi a filozofiei şi artei. Există bune temeiuri de a presupune că acest proces de tehnicizare va continua şi se va adînci. Întrebarea este dacă, pe măsura desfăşurării acestui proces, vor putea fi găsite şi practicate modalităţi mai eficiente decît cele utilizate astăzi pentru a salvgarda unitatea culturii umane. Am în vedere forme noi, sincretice de instrucţie, modalităţi noi de popularizare a descoperirilor ştiinţifice cu mare rezonanţă culturală şi modalităţi noi de cultivare a gustului artistic al publicului larg. Vor fi necesare, totodată, o mai mare înţelegere a vocaţiei integratoare a filozofiei şi noi idei pentru punere în valoare mai bună a acestei vocaţii. Asigurarea accesibilităţii filozofiei, în sensul bun al cuvîntului accesibilitate, mi se pare astăzi de cea mai mare însemnătate pentru asigurarea exercitării funcţiei ei culturale. Considerarea cu resemnare a fărîmiţării culturii este inacceptabilă în măsura în care înseamnă, în cele din urmă, renunţarea la cultură.
C.M.: Cum vedeţi relaţia adevăr-bine-frumos în ştiinţă? Care este raportul relativ între aceste valori? Dar în artă cum se manifestă această relaţie?
M.F.: O contribuţie ştiinţifică de strictă specialitate poate să aibă desigur o valoare cognitivă, în sensul tehnic al acestei expresii, şi să fie deci lipsită de o semnificaţie estetică sau morală. (Desigur, aceasta numai considerînd semnificaţia produsului finit al activităţii ştiinţifice pentru cei care o pot cît de cît înţelege. Prin raportare la trăirile creatorului, ea îşi va pierde, desigur, această neutralitate estetică şi morală.) Dacă vom considera ştiinţa ca întreg, va fi însă greu să distingem şi să separăm aceste semnificaţii. Creaţia ştiinţifică, în realizările ei superioare, în arhitectura logică a demonstraţiei sau explicaţiei şi în semnificaţia umană a înţelegerii ştiinţifice, este o realitate artistică şi, totodată, o valoare morală. În general, orice fapt de cultură reprezintă o contopire sui generis a acestor valori, şi marea artă ne oferă tot atîtea înfăţişări ale acestei sinteze.
C.M.: Şi de această dată vă rog să emiteţi nişte întrebări, nu să răspundeţi. Mai precis, dacă v-aţi afla în faţa unor tineri care sînt la debutul carierei lor ştiinţifice, ce întrebări le-aţi pune? Ce v-ar interesa să ştiţi mai mult despre ei?
M.F.: Prin ce credeţi că se deosebeşte cercetarea ştiinţifică de alte îndeletniciri omeneşti?
Ce consideraţi mai preţios din ceea ce poate oferi o cercetare ştiinţifică încununată de succes insului şi semenilor?
Care este pentru dumneavoastră cercetătorul pe care îl socotiţi adevăratul erou al ştiinţei şi îl luaţi ca model, şi de ce?