Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Un turc născut la Hamburg


Dana Enulescu, un interviu cu Fatih Akin

20.08.2010
Re:publik, decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fatih Akin a venit la Roma în noiembrie 2007 pentru a-şi promova ultimul lungmetraj, al cincilea, Auf der anderen Seite / De partea cealaltă, prezentat în concurs la ediţia 2007 a Festivalului de la Cannes, unde a cîştigat premiul pentru cel mai bun scenariu.

Ne întîlnim la cinematograful Quattro Fontane, unde îl mai aşteaptă alţi jurnalişti, gata să-l supună presiunii interviurilor. Fatih are însă aerul unuia căruia nu-i pasă...

Fatih Akin e un tip afabil, şarmant şi are nişte ochi negri, imenşi, care te scrutează cu o inteligenţă intensă. Vorbeşte o engleză perfectă şi se descurcă binişor şi în italiană. E firav şi sexy în blugi şi pulover gri de lînă, dar tremură puţin în gerul neaşteptat şi neobişnuit de la Roma. Îi stă bine cu părul scurt, îl întinereşte.

S-a născut pe 25 august 1973 la Hamburg, într-o familie de origine turcă. Părinţii lui au emigrat în Germania în anii '60. În 1994, Fatih s-a înscris la Facultatea de artă cinematografică din cadrul Universităţii din Hamburg; în 1995 a regizat primul său scurtmetraj, Sensin - Du Bist Es! / Sensin - You're the One!, care a cîştigat Premiul Publicului la festivalul de la Hamburg, urmat de Getuerkt / Weed, în 1996, care a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale.

Cu primul său lungmetraj, Kurz Und Schmerzlos / Short Sharp Shock (1998), a cîştigat Leopardul de Bronz la Locarno şi Premiul Best Young Director la Bavarian Film Awards, la München.

Filmografia lui mai cuprinde Im Juli (2000), Solino (2002), faimosul Gegen die Wand / Cu capul înainte (Ursul de Aur la Berlin, în 2004 şi două premii la European Film Awards 2004: pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor - premiul publicului), plus documentarul din 2005, Crossing the Bridge - The Sound of Istanbul, în care a panoramat varietatea scenei muzicale istanbuleze.

Dana Enulescu: V-am văzut filmele şi mi se pare că nu sînteţi o persoană gata să abandoneze meciul după prima rundă, nici dacă încasaţi mulţi pumni.
Fatih Akin: M-am chinuit atît de mult la Gegen die Wand încît, după ce am terminat filmările, habar n-aveam ce aş mai fi putut face în viaţă. În plus, filmul a dat lovitura şi acest lucru, în mod paradoxal, a complicat lucrurile. A fost un succes fantastic, dar neaşteptat, care m-a blocat. Simţeam nevoia să-mi demonstrez mie însumi că pot face mai mult, că pot fi superior din punct de vedere artistic. Da, accept comparaţia sportivă: nu sînt unul care abandonează după prima rundă. Eu vreau mai mult: să alerg mai repede decît Carl Lewis, să fiu Ben Johnson.

D.E.: Între timp aţi avut un copil...
F.A.: Da, am devenit tată şi asta m-a schimbat enorm. Fiul meu s-a născut în 2005 şi, de la o zi la alta, a trebuit să învăţ să fiu mai responsabil, să mă gîndesc la viitor. Înainte eram un tip destul de dezordonat. Naşterea copilului a domolit în mine multe tensiuni, influenţînd şi modul în care scriu scenariile. M-a ajutat şi faptul că am predat o vreme la Universitatea din Hamburg, unde am împărtăşit o serie de experienţe cu studenţii. Şi m-a ajutat mult documentarul Crossing the Bridge - The Sound of Istanbul. Faptul că am plecat în Turcia, unde am cunoscut mulţi muzicieni fantastici, a fost ca un fel de terapie. Pentru mine, ca regizor, Turcia e un loc mult mai interesant decît Germania. Are o cu totul altă lumină, din cauza poziţiei geografice. Pentru mine, a filma la Istanbul a fost ca şi cum aş filma la New York, sînt două oraşe cosmopolite. Ador marile oraşe, sînt singura realitate pe care o cunosc bine. Ador Istanbulul! M-am născut în Germania, dar mă simt în echilibru între două culturi. Cînd eram mic, mă întorceam în Turcia în fiecare vară, cu familia. Iar la Hamburg am cunoscut mulţi turci care au avut şi au un rol fundamental în cultura, politica şi ştiinţa din Germania.

D.E.: Raportul cu Turcia e numai de dragoste?
F.A.: Nu, e un raport extrem de complicat, de dragoste şi ură. Am început să studiez serios realitatea turcească în 1995 şi m-a fascinat. Am devenit mai turc, ca să zic aşa. Cu fiecare metru de peliculă pe care îl filmez "acasă", încerc să înţeleg mai bine această ţară. Dar cu cît o înţeleg mai bine, cu atît mă deprim mai mult: urăsc naţionalismul şi fascismul care respiră pe străzile din Istanbul. În Turcia, istoria se repetă, se comit mereu aceleaşi greşeli...

D.E.: Ca peste tot, nu? Cît de importantă e politica în viaţa dumneavoastră? Vă întreb asta pentru că, în Auf der anderen Seite / De partea cealaltă, atingeţi teme importante cum ar fi drepturile omului, terorismul, situaţia femeilor în Turcia...
F.A.: Nu ştiu cît de importantă este politica pentru mine, ştiu numai că vreau să schimb lumea, chiar şi prin filmele mele. E un mesaj politic? Nu neapărat. Mai degrabă, aş zice că e unul filozofic. Cred că e imposibil să separi viaţa de politică şi de artă, dar încerc să nu fiu dogmatic. În orice lucru ai crede, religie sau politică, totul are o limită. Încerc să pun o oarecare distanţă între mine şi filmele mele, să le fac aşa cum aş vrea să le privesc, ca simplu spectator. Dar nu prea reuşesc. Cu alte cuvinte, nu filmez cu capul, ci cu inima. În Auf der anderen Seite ating multe teme importante, dar într-un stil documentar. Personajele principale sînt şase şi nu voiam să influenţez în vreun fel publicul, care trebuie lăsat liber să-şi formeze propria opinie.

D.E.: În Auf der anderen Seite / De partea cealaltă, dialogul dintre diferitele culturi este foarte puternic.
F.A.: Ca în toate filmele mele. Toţi vorbesc despre importanţa de a comunica, dar nimeni nu mai comunică. Comunicabilitatea este fundamentală în lumea asta globalizată în care există culturi şi ideologii diferite! Comunicarea se poate face şi prin muzică. E uşor să creezi emoţii prin muzică. Eu o folosesc nu pentru a comenta, ci ca instrument de transmis gînduri. În Auf der anderen Seite utilizez un cîntec al unui muzician turc care a murit acum doi ani de cancer. Nu-l inclusesem în Crossing the Bridge şi mă simţeam vinovat. L-am recuperat aici. Am văzut multe pelicule mute ca să învăţ să folosesc muzica în filmele mele.

D.E.: Filmele sînt la fel de importante ca viaţa?
F.A.: Filmele fac parte din viaţa mea, dar nu sînt la fel de importante ca naşterea, dragostea sau moartea. Pentru a creşte într-adevăr, simt că trebuie să realizez o trilogie, trei filme legate între ele, care să vorbească despre Dragoste (Love), Moarte (Death) şi Rău (Evil). Gegen die Wand vorbea despre Dragoste. Auf der anderen Seite - despre Moarte. Vreau să spun că fiecare moarte este o naştere, pentru că fiecare moarte şi fiecare naştere deschid un prag către alte dimensiuni. Lipseşte deci al treilea film, acela despre Rău. Va trebui să-l fac pentru a putea întoarce pagina, pentru a merge mai departe. Poate pe urmă voi schimba şi genul: voi face un film noir, un western sau un horror, cine ştie?

D.E.: Cărţile sînt importante în Auf der anderen Seite. De unde şi întrebarea: cultura poate salva lumea?
F.A.: Cultura şi studiul ocupă un loc central în Auf der anderen Seite. O carte dăruită şi citită este elementul-cheie al conflictului dintre personajul profesorului şi cel al tatălui lui. Nu ştiam ce carte să arăt, a fost o decizie dificilă. Dostoievski sau Siddharta, aşa cum sugerau colaboratorii mei? În cele din urmă am hotărît să fac publicitate cărţii unui prieten, Selim Ozdogan. În film, lectura e un element central. Mesajul e clar: cărţile pot schimba lumea şi nu sîntem niciodată prea bătrîni ca să citim.

Şi eu citesc mult. Arta de a iubi a lui Erich Fromm m-a influenţat mult şi m-a făcut să fiu fascinat de raporturile umane. Cele de tip romantic sau sexual, dar şi cele sentimentale în general: de exemplu, raporturile dintre părinţi şi fii. Cred că toate războaiele sînt rezultatul unei înţelegeri greşite a semnificaţiei cuvîntului Dragoste. Cred că Răul este o consecinţă a faptului că sîntem leneşi. E mai uşor să urăşti decît să iubeşti. Şi mai cred că lectura, cultura în general, sînt singurele lucruri care pot salva omenirea.

D.E.: În Auf der anderen Seite, două femei mor atunci cînd decid să-şi schimbe viaţa, în momentul în care încep o revoluţie personală. Ambele morţi sînt violente. Sînteţi fatalist sau credeţi că mai există speranţă?
F.A.: Auf der anderen Seite nu este un film fatalist, ci unul filozofic. Am urmat un curs la universitate pentru a scrie rolul profesorului. La curs am aflat că Goethe nu credea în revoluţii. Dar eu nu sînt de acord. Goethe era mai revoluţionar decît Che Guevara şi Fidel Castro. Pentru mine, viaţa e mai mult filozofie decît politică. Nu mai cred în violenţă de cînd am devenit tată. Nu poţi utiliza aceleaşi mijloace pe care le foloseşte sistemul împotriva căruia lupţi. Dar eu nu sînt un regizor politic. Singurul regizor politic este Constantin Costa-Gavras; aş vrea să fiu ca el, dar nu sînt.

D.E.: Reformulez atunci: cinematografia poate schimba lumea? Şi lumea se poate schimba numai dacă treci "auf der anderen seite", de cealaltă parte?
F.A.: Cinematografia a schimbat lumea mea. Cînd eram la şcoală, la 12 ani, toate fetele erau îndrăgostite de Tom Cruise în Top Gun. Pentagonul are un birou la Hollywood care finanţează filme ca Top Gun (publicitate pentru marină) sau Armaggedon (publicitate pentru bomba atomică). Adică publicitate pentru forţele armate. La 15 ani l-am descoperit pe Costa-Gavras. Filmele au un impact incredibil, iar guvernele cred în puterea Cinematografiei. Coppola a avut probleme cu Apocalypse Now pentru că era un film împotriva războiului. Faţă de Costa-Gavras şi de Coppola, eu sînt un regizor neînsemnat. Mesajul meu este: dacă nu reuşeşti să schimbi lumea, schimbă măcar lumea ta.

D.E.: Tema imigraţiei e importantă în filmele dumneavoastră. După cum ştiţi, în Italia, în ultima perioadă, s-au dezlănţuit numeroase polemici legate de numărul consistent al imigranţilor români. Ce crede un turc născut în Germania despre aceste probleme?
F.A.: Cred că industria cinematografică poate ajuta integrarea. Americanii sînt un exemplu în acest sens. La Hollywood, un model interesant de integrare, în această perioadă se bucură de putere şi influenţă regizorii latino-americani, cum ar fi Walter Salles şi Alejandro González Iñárritu. Discuţiile despre integrare pe care le purtăm noi acum în Europa, în SUA au avut loc acum foarte mulţi ani, cînd evreii europeni au început să fugă din cauza nazismului. Să nu uităm că Billy Wilder şi Otto Preminger au fost printre cei care au fondat industria cinematografică de la Hollywood. Şi au fost întotdeauna consideraţi americani. Globalizarea a îmbogăţit cinematografia americană şi pentru mine acest lucru reprezintă un exemplu care ar trebui aplicat şi în Europa. Dar să nu uităm că America a acceptat întotdeauna emigraţia, în timp ce noi, în Europa, avem încă ideea aberantă a zidurilor şi a frontierelor. Ideea europeană este: noi, voi şi ceilalţi. Eu mă consider un artist, iar pentru artişti graniţele nu există. Sarcina mea, ca cineast, e să traversez prin filmele mele toate frontierele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer