Isner şi Mahut nu au jucat un meci, au demonstrat ceva foarte important despre sport
Urmarea e simplă. Mai simplă decît unul dintre sutele de aşi servite de Isner şi Mahut. Toată lumea se va năpusti să aibă o părere despre acest meci. Deja se întîmplă. Planeta se minunează, se extaziază sau se oripilează. Pictorii aştern pe pînză scene de luptă la fileu, scriitorii se simt atraşi de fiorul şi filonul epic, compozitorii surprind pe portativ dramatismul încleştării. În trend, companiile farmaceutice lucrează la noi stimulente de efort. Asistentele de la emisiunile de divertisment pun picior peste picior şi aşteaptă cu priviri viţeline părerea lui Bote. Sau a lui CRBL. Sau a CSAT. Peste toate, se anunţă acţiuni de protest ale organizaţiilor non-guvernamentale, pentru că prelungirea la nesfîrşit a întîlnirii încalcă dreptul omului la repaus. A omului din teren şi a omului de lîngă teren, deşi spectatorii nu voiau să se termine, ei voiau mai mult, şi mai mult. De fapt, puţin sînge pe albul imaculat al echipamentului.
Deşi tentaţia e mare, voi încerca să nu discut despre meciul propriu-zis, ci doar despre simbolistica lui. Ceea ce s-a întîmplat cu John Isner şi Nicolas Mahut la Wimbledon atunci cînd timpul a fost suspendat, iar setul decisiv a intrat în spirala infinitului, poartă pecetea tenisului. Mai exact, a unui anume tip de tenis. A tenisului fără capăt, a ghemului care deşiră obsesiv game-uri. Tenisul originar, al cărui final se găseşte doar acolo unde cedează unul dintre oamenii din teren. Tenisul, sportul în care ştii cu precizie doar cînd începe meciul, dar nu ghiceşti niciodată conţinutul, sub nici o formă cînd se termină. Altceva şi mai important. Tenisul conţine un mister unic, pe care îl întreţine şi îl cultivă.
E mesajul fundamental al întrecerii sportive, care, din enunţ ipocrit în alte discipline, aici se transformă în realitate curentă. Ce ne-au spus Isner şi Mahut preţ de mai bine de 10 ore? Că niciodată nimic nu e pierdut, că totul se poate întoarce în favoarea ta, de la orice scor, dincolo de timp şi de epuizarea fizică! O, da, tenisul e moartea transmisiunilor directe ale televiziunilor, dar e expresia cea mai solidă a fair-play-ului, dată de însăşi esenţa regulamentului. Timpul nu te opreşte nici să egalezi, nici să cîştigi. Altfel decît în toate celelalte sporturi, timpul e aliatul sportivului, nu duşmanul acestuia.
Practici, americanii au găsit rezolvarea cu mulţi ani în urmă, cînd au brevetat regula tiebreak-ului. De aceea, la US Open nu ar fi fost posibil. Probabil că în viitor nici la Wimbledon nu va mai fi posibil. Dar pentru o zi, preţ de cîteva ore, "nu eşti învins niciodată" nu a mai fost doar o metaforă obosită.
Notă: John Isner (SUA)[23] - Nicolas Mahut (FRA) 6-4 3-6 6-7(7) 7-6(3) 70-68 în turul 1 la Wimbledon după unsprezece ore şi cinci minute.