Necunoscutul Intrigant

Fragment de roman -->

Inanimatul nu are sine, are o sine. Curviştina înamorată de vulgar şi de prostie.

De prostia maselor largi populare fragmentate şi digitalizate. Scriitorul inanimat nu are ştiinţa secretă a enciclopediilor. El e o fiinţă vulgară. El nu se teme de necunoscut. Nu e infiorat.

Fantomele ca şi razboaiele spaţiale sau războaiele semantice nu sunt pentru el decât un mijloc de a-şi omorî plictisul. Inanimatul nu este o existenţă-în-lume.

Este doar prefăcut, făţarnicul.

Un simplu reflex al viului la banalitatea suficienţei. Inanimatul nu crede. A te umple de universul plin de universuri e pierdere de vreme pentru el. Inanimatul scriitor este o construcţie comică şi tristă. Înşeală criticul şi batjocoreşte lectorul.

Trage din greu să publice dar nu se războieşte cu necunoscutul intrigant.

Dar necunoscutul există în timp ce războaiele de profunzime se desfăşoară pline de cruzime dincolo de pojghiţa subţire a realului, dincolo de omenesc şi de teluric, dincolo de credinţe şi mituri, dincolo de glorie, dincolo de premii literare, dincolo de realitate, dincolo de aparenţe, şoptesc moreaugarinii suflând uşor în carnea Pânzelor Hatias spre bulversarea câmpurilor magnetice.

Există ceva.

Aceasta este sfârşirea inanimatului scriitor.

Fiindul.

Timpul e o gogoriţă pentru prosti popoarele aşa cum spaţiul este carnavalul euclidian al idioţilor.

Gravitaţia striveşte inanimatul scriitor pentru că el fiind un nefiind, nu are înţeles în lumile cuprinzătoare ale universului plin de universuri.

Tâmpit iremediabil, inanimatul scriitor râcâie cu unghia în pielea universului plin de universuri rămânând o simplă propoziţie în marele text.

El nu vede textul. Nu-l pătrunde. Dar scrie. Scrie ca un orbete spre străluminarea maselor largi populare fragmentate şi digitalizate şi duse în pustie de cohorte de inanimaţi. Care ar fi sensul scrierii?

Aceasta ar fi sfârşirea dacă războinicii imaginarului nu ar lupta pe tăcute în corpul universului de universuri, ei fiind magicieni şi nu fiinţe, biete fiinţe.

Paranormalul e o vulgarizare a acestor războaie iar farfuriile zburătoare sunt doar stropul de imaginar care picură pe viziera de oţel a războinicului secretului, tainei şi miracolului. Aici e desigur o încercare de definire a unor coduri. Voi reveni în alt ficţional (Bufnilă, 27 iunie 2002).

Inanimatul scriitor este inanimat şi inanimant pentru că-şi recunoaşte vulgaritatea fiinţării, pentru că se crede doar formă umană şi pentru că, lenevos şi idiot, nu îndrăzneşte să experimenteze, scriu martorii torinezi în scrisorile lor către imperialele cuprinse de spaima iminentei desecretizări şi a lucrului cel nou.

Lipsirea de experiment şi experienţă lasă fără de suflare ficţionalul compus de inanimatul scriitor. Inanimatul doar işi imaginează.

El face din propria sa imaginaţie o curvă de lux cu care se culcă criticii si cititorii aiuriţi din Vagaala, Vongolla şi Vingolla. Războinicul experimentează, are experienţe şi caută cu fervoare războiul. El ştie că există ceva.

Inanimatul scriitor se dedulceşte cu licoarea teluricului în timp ce universul plin de universuri pune la cale anularea lui din registrul imaginar care chiar funcţionează sau fiinţează, spun îngăduitorii din Jabadan, Kerabo şi Opahom.
Iniţiatul nu se află în dreptul său de a flecări, vorbirea fără pricini fiind ca şi vorbirea cu pricină o manifestare a aroganţei.

Adevărul revelat nu este aşa cum science fiction-ul nu este curva care străpunge viitorul cu umbreluţa-i ponosită şi nici savantul cu creierul cât toate zilele care înfinge luneta în curul viitorimii speriind masele largi populare cu apocalipsele geneticii sau sideralelor.
Tocmai de aceea nu vom supune titlul dezbaterii ci vom vorbi despre el într-o părere afirmând cu toată convingerea că mironosiţele imaginarului stau cu puţişoarele la soare aşteptând integrarea europeană pentru a cenacliza cu vârf şi îndesat impunând cultura, zic ele, minor autohtonă, unor capitale obosite, gata să expună insula fandomială pe bulevardele din Takla Makan sau în pieţele din Puerto Pico, să vină lumea să se minuneze şi să zică una, alta despre găselniţa science fiction.

Hazul premierilor la sefiştii din Gutumbe, Bastrokas şi Gumbaa nu se va găsi în precaritatea finanţelor ci în osârdia cu care mulţi dintre ei trag la jugul fericit al căpătării de premii când, de fapt, premiile se smulg. "A smulge" pare că sună bine (Bufnilă, 29 iunie 2002). Are forţă. Şi pare un echivalent pentru decorporarea matricelor cosmice.

Burlesca science fiction de rangul I se despleteşte animând seri cenacliere leşinate şi fără de insurgenţă în care scriitorul inspirat de gazete populare citeşte kilometri de texte spre neodihna popoarelor sau spre zăpăceala orgasmică a vreunui critic conjuctural care are a zice lucruri grele despre prozele confraţilor din Gutala cotrobăind prin imaginarul lui amorţit după Puţişoarele Vesele din Nottingham.
Totul e sex! strigă Pitoşkin.
Totul e text! şopteşte moreaugarinul enciclopediei. Totul e textil? Sau textură? Textil te poate duce cu gândul la o pânză? La învăluire...(Bufnila, 15 iulie 2002).

Lipsirea de nume nu e semnul fricii de polemică sau semnul vorbirii fără de ascultători ci este o exemplaritate, dincolo de sfertul meu de secol în imaginarul aiurit din Takla Makan stând mărturie asupra titlului zeci şi sute de evenimente mondene sefiste pline de tembelism, de ură şi invidie, de prostie cenaclieră, de genii rătăcite şi de aroganţi pe post de trompete.
Neînţelegerea lumilor şi lipsa de aderenţă la fundament naşte scriitori science fiction cu duiumul în spaţiul nostru nicidecum galeean sau geostrategic important de vreme ce geostrategia e susţinută de regulă de o matrice sănătoasă,spun respectabilii din Tatone, Rumbaa şi Halo.

Burlesca matriceală sefisto galeeană cuprinde la sânul ei, cu drăgălăşenie şi nesaţiu băieţi spilcuiţi gen 1848, fascişti sadea care tembelizează naţiunea la tembelizor şi tot felul de malagambişti literari care, ieşind din toate găurile umplu nodurile informaţionale cu textele lor de paradă şi de vulgară raportare la superbie.

De la pupincuriştii orientalelor sau occidentalelor la sefiştii de duzină care umplu eurocoanele şi galeenele tembele şi la sefiştii cu ştaif ministerial şi cu normă, o întreagă cohortă de copii ai nimănui care se joacă cu imaginarul strivindu-l sub gheata proletară de la poloni sau sub pantoful lăcuit proaspăt ciordit de prin Bungulaa, îl pervertesc în lungi litanii sleite în care înghesuie istoria ţării pe care nici nu o cunosc de vreme ce nici augusta oficială sau guvernanta universitară nu au habar de ea.

În timp ce oficialii augustei oficiale din Putapator, Purara şi Pavola împart istoria în cisterne de petrol, una mie, una ţie, în timp ce universitarii iau pielea de pe studentul galeean de stat sau de particular uşurându-l de biştari, maneliştii şi malagambiştii imaginarului clocesc la soare integrala science fiction prin fraudă şi silnicie.

- Ce vrei să spui cu asta? întreabă don Pasqualedo ţâşnind dintr-un vârtej virtual rotit ameţitor chiar deasupra mândrului Takla Makan.

- În opreliştile noastre asupra totalităţii sau valorilor furibunde, lipsiri de tot atâtea libertăţi, a ne întreba asupra lucrului nou e ca şi cum ne-am revendica o eliberare invocînd o autoritate imaginară, îi şoptesc la ureche.

Lucrul nou, artefact sau fapt al fiinţării, stă spre hazoasă izbăvire pe bancul de lucru al filozofilor desueţi sau spre străluminarea prin adăugire practicată în corpul comunicării gomoase, fie ea cenaclieră sau academică.

Aporiile despre limita ca finit absolut ca si despre revoluţie ca fapt derizoriu sau despre autoritate, constrîngător de semn, se însoţesc de falsul argument care porneşte fiinţa dincolo de adevărul ei şi de sensul ei ultim, se însoţesc de demonstraţia canonică hilară care porneşte fiinţa dincolo de înţelesul ei, derivînd-o.

Asemenea, aporiile despre lucrul nou, despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie sau a nu-l pune, se revendică a fi ale nesfîrşirii de sine, ale unui arogant de sine, ale unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfîrşit. Nesfîrşirea sinelui sucombă în astfel de aporii consumîndu-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamînd legătura intimă cu autoritatea, sinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperînd în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustăceşte în adevăruri unilaterale şi iluzorii, adaugă gamelorii din Butaan, Grabo şi Baskuias.

Tangoul elitelor furibunde din Takla Makan, căutîndu-se de entropie şi de hazard şi bucurîndu-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, roteşte argumentele despre putinţa sau neputinţa întemeierii lucrului nou, nevăzînd întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită.

Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebînd sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punînd-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens. Dar fiinţa este argumentul (Bufnila, 19 iulie 2002).

În lipsa ei sau folosind-o drept finit în istorie, desuetudinea se construieşte pervers în corpul imaginarului care produce lucrul cel nou chipurile spre îndeplinirea unui plan de taină al universului plin de universuri plin de universuri.

- A cere argument este ca şi cum ai desfăşura fiinţa pe traiectele ei de miraculos nevăzînd splendoarea miracolului dar invocînd iluzoriul autoritar. A cere argument asupra întemeierii lucrului nou e ca şi cum a-i nega fiinţa constrângând-o într-un corp lipsit de entropie şi mort termic, zice vicontele Blimberi zgăibărindu-se pe un inel virtual care cade în pâlniile Gombrias.

Astfel că strădania de a argumenta evidenţa produce spectacole groteşti sau burleşti în care participă piruetând, desueţii plini de gomoşenie, copiii autorităţii în toată perversitatea ei. A clasifica variile fiinţării, înţelegând formele ei, după natura lucrurilor spuse şi întemeiate drept acte sau fapte sau înlesniri e risipire de sens.

Fiinţele străbat întemeierea lucrului cel nou în toate direcţiile organizându-se sau, dimpotrivă, trăind dezlânat şi după modele întâmplătoare.

A cuantifica sub regim identitar individul sau a reorganiza masele după iluzorii organizări prin impozit şi plăceri efemere e de-a dreptul ridicol dar dă bine împământenirii aporiei despre limită. Sună pretenţios, asta e. (Bufnila, 21 iulie 2002).

Gamba Gremba, cel transformat în gândac într-o bună dimineaţă, dă semn despre rătăcirea invocatorului Markonian, despre propria sa lipsire de orizont asupra istoriei şi fiinţei, sortând-o pe acesta după criterii funciare sau după impozitul pe salariu sau după deşertăciunea instrucţiunii.

Markonian animă metamorfoza, precizează Pitoşkin zgâindu-se la Bobolina care tocmai se dezbracă ciupindu-se de sfârcurile mari, viorii, pregătindu-se să fie penetrată de spermatozoidul virtual ieşit din vârtejurile virtuale ale universului plin de universuri.

A privi lucrul cel nou de sub pânzele unduitoare ale putinţei sau neputinţei e curată nebunie sau uitare de sine de vreme ce lucrul cel nou nu este un exteriorizant al fiinţei, un exterior, fiinţa fiind argumentul rescrierii structurilor narative, scriu martorii torinezi visând în taină la Puţişoarele Vesele din Nottingham.

E nou pe potriva vicisitudinilor sale aşa cum Gamba Gremba, ca eveniment mare, este al simultaneităţii prin fractură, nefiind aceasta limita dintre lumi alăturate printr-un regim euclidian constrângător.

Evenimentul Gamba Gremba nu este o cheie a modernităţii şi nici lipsirea de proprietăţi a fiinţelor întrupate în lucrul cel nou care ar putea fi situaţia cea nouă. Şi nici ruptură în real nu poate să fie de vreme ce desfăşurările structurilor narative nu se asemănă unele cu altele nefiind nici în legătură nici chiar prin forţarea de metaforă sau de parabolă sau de cuantică sau de ubicuu.

Metamorfoza markoniană nu este nici pe departe o metamorfoză de sorginte clasică aşa cum nici modernitatea nu este modernitate ea neexistînd ca atare, inchiziţia de exemplu, fiind în dreptul ei legitim de a se revendica a fi drept modernă în corpul istopriei sale, morala neavând cu nimic de-a face cu instrucţiunile enciclopedice care consumă istoria într-o manieră apocaliptică.

- Metamorfoza markoniană vorbeşte despre întemeierea lucrului cel nou printr-un exerciţiu de simultaneitate, printr-o dizolvare de sens, chemând fiinţa nu să se adauge ei înseşi ci să instrumenteze construcţia unui altcumva, strigă Bobolina bătând cu putere din aripile ei de staniol pentru a mai stinge setea de putere a faronului Ku Ra Ra.

Un altfel de lucru se revendică a fi metamorfoza care nu e ca şi cum ar fi un continuum rupt pentru că fractura nu este între două corpuri rigide şi nici nu trasează o iluzorie graniţă între real şi imaginar.

Markonian întemeiază lucrul cel nou dar nu o face el prima oară aşa cum nici Sufules din Gambeea nu o face el dintâi.

Plabo şi Aristoban se revendică a fi poate întemeietori deşi filozofii desueţi şi culturalii de toate speciile înţeleg să-i revendice a fi identitar deosebiţi când, de fapt, Plabo şi Aristoban sunt simultaneitatea în toată splendoarea ei dar nu ca şi cum s-ar adăuga unul altuia sau ca şi cum s-ar deriva dintr-un prim sens, ei nefiind sclavii axei de continuum pe care culturalii de toate speciile, autodidacţi sau academizaţi cu surle şi tobe, o obligă să se verticalizeze spre chemarea din sens a revoluţiilor, a postmodernismului, a loviturilor de stat, a morţii Creatorului înfierând orizontalizarea pornită şi ea himeric să înfulece travaliul fiinţării.

În toate, elitele în deplină degringoladă, muncind muncitorul în timp ce, aparent dedat plăcerilor vinovate, muncitorul se preabinedispune în fracul democraţiei făcând burtă sau luptând desuet în marginea autorităţii pervertite.

Revoluţia va fi pentru că ea zace pervers în argumentul fiinţei, pentru că ea smunceşte fiinţa, pentru că ea porneşte fiinţa să fie fiinţă, pentru că ea întemeiază şi prezintă maselor lucrul cel nou.

- Revoluţia nu e nici pe departe fractură sau moartea termică a istoriei, pacea eternă fiind un moft de salon căci fiinţa e în zbaterea ei, în căutarea ei nervoasă dedată actelor violente, risipirea lui unu sau descompunerea unicului sau, artefact fiind, a unicatului, violent şi tragic, se bagă în vorbă sfioasa armelină din comitatul Exxom dezvăluindu-şi natura filozofică.

Sfârşitul istoriei sau arestuirea fiinţei în concepte hilare precum omul recent sau sfârşirea de imaginaţie sau încremenirea în proiect sunt doar jocuri de cuvinte care împing vorbitorul sau lectorul spre comoda tânjire după vremuri foste sau întrupate poate în utopii de vreme ce referentul este al epocii construct.

Desueţii utopici, fermecători mânuitori ai cuvântului şi instrumentatori ai unor spectacole textuale minimale şi de spirit vetust din Burano, Burina şi Burara, construiesc aporii sforăitoare despre modernitate sau postmodernitate expediind în cârje semantice doctrinele sau sfăşietoarea zbatere a fiinţei de parcă lectorul ideal, construcţie imaginară, ar fi un supertembel.

A cerşi, a cere cu obstinaţie, a reclama ritos argumentul despre lucrul cel nou pare pustiire când lucrurile cele noi sunt şi se întemeiază pe potriva nu a înaintării sau urcuşului, cum greşit spune culturalul de toate speciile, ci a fiinţei.

Iluzorie verticalitate.

De parcă am urca oarecum într-un con de temporalitate când de fapt orizontul vizibil e al simultaneităţii şi nu al adăugării epocilor unele după altele spre banală repetiţie estetizantă sau întunecată, după caz.

Numirea şi atribuirea stau la îndemâna zicerilor şi a celor ce zic despre actele fiinţei de parcă ar fi unelte de grădinărit, de parcă revoluţiile ar fi corpuri gata, gata de pipăit când, de fapt, e atît de dificil sau poate imposibil să cuprinzi în fraze mintoase desfăşurarea timpurilor. E bună şi moartea lui Dumnezeu şi critica bisericii dar e bună şi biserica în deriva ei însoţită de grijulia culturală de serviciu care deplânge moartea lui Dumnezeu inspirându-se din experiment dar declarând derivarea fiinţei umane prin apocalipsă, prin repetiţie oarbă sau prin sacrilegiu de semn, spun gnosticatorii din Gutabo.

E de-a dreptul banal să vezi instrumentându-se politicul cu obtuzitate euclidiană, e de-a dreptul banal să vezi înflorind discursul în marginea modernităţii spre înamorarea lectorilor turbulenţi sau tulburaţi, fiecare după sarcină sau după întâmplarea culturală care l-a produs.

E hilar să împarţi subtilitatea politicului în stânga şi dreapta şi să catadicseşti a categorisi drept fiinţă tocmai materialitatea fiinţei pentru a da lovituri mortale spiritului sau pentru a te folosi de acesta în caz de forţă majoră.

Trăind sufocate de prejudecăţi şi mofturi estetice, trăind după jaloane trasate de culturalii desueţi care instrumentează cu sârg mitul, prejudecata şi discursul sforăitor, fiinţele ies de sub această tutelă sfidând istoria, sfidând statistica, sfidând aporia despre rudimentar.

Fiinţele nedesfăşurîndu-se unele din altele şi nefiind derivate, epocile lor nu se adaugă pe verticala iluzorie a frământaţilor desueţi şi nici nu se orizontalizează. Fiinţa este în universul plin de universuri un simultan, e un eveniment mare cuprinzător de epoci şi de lucrul cel nou.

Fiinţa alcătuieşte evenimentele pe potriva ei ea nefiind nici veche, nici nouă, nici recentă, fiind doar un fiind al enciclopediei pe care ea, enciclopedia, îl desfăşoară pe potriva gramaticilor sale. Lucrul cel nou se regăseşte în inventarul enciclopediei care nu este altceva decât eveniment mare al simultaneităţii căci curgerea prin conul de lumină a evenimentelor nu se face prin adăugare sau prin derivare, curgerea în universul plin de universuri fiind un exerciţiu al simultaneităţii, spun megalorii din Rabbo.

Filozofii desueţi dar şi culturalii de toate speciile din Opalo, Olapo şi Oplopao sunt arestuiţi euclidianismului şi aporiei proporţiei sau ai numărului de aur, sunt arestuiţi tridimensionalului care produce, în imaginarul lor bagatelizat şi bagatelizant, limite şi absolute şi finite.

Absolutele fiind în concepţia lor superioare limitelor şi mult mai complicate, lumile filozofilor desueţi şi ale culturalilor de toate speciile sunt obiecte finite aşa cum fiinţa, categorisită drept om recent, pare fixată în primitivism când, de fapt, fiinţele de început sunt încântătoare prin exerciţiul lor de cunoaştere şi de fiinţare nefiind astfel animale proaste sau oameni primitivi ci fiinţe-în-fiindul lor.

Fiindul nu ar trebui definit pentru că tocmai el este argumentul şi lucrul cel nou, fiindul este lipsirea-de-finit şi revoluţia, fiindul este cel care contrazice categorisirea şi sistematizarea de tip euclidian practicată cu nonşalanţă în saloanele simandicoase ale filozofiei, ale literaturii sau ale muzeelor din Patola, Petalo şi Pitato.

Ce pot fi astfel muzeele decât greşite străluminări ale fiindului de vreme ce aproximează fracturile prin care se explicitează simultaneitatea fiinţei tratându-le ca simple fracturi pe terenul de footbal?

Referinţa e moartea lucrului cel nou, referentul fiind lipsit de inspiraţie şi căutător de cuvinte grele, asemenea unor vagonete de steril, răcneşte Pitoşkin.

Cuvintele grele, simple înjghebări de sens primitiv, sunt bune pentru tulburarea celor dedaţi la acte de suprafaţă, în fond şi ei fiinţe care străjuiesc argumentul. Când spui fiinţă recentă desfăşori un înţeles nu pe potriva referentului ci pe potriva simultaneităţii descoperind în cele din urmă că recent nu se poate întrupa atunci când vorbim despre fiinţe aşa cum a alege douăzeci de inspiraţi pentru a reconstrui o lume e doar alegerea unuia nefiind iniţiere de taină.

Tocmai din această pricină, postmodernismul sau galeeanismul nu sunt nici pe departe arta de a citi în cheie proprie textele vechi ci este un exerciţiu de simultaneitate care ar vrea să-şi revendice argumentul fiinţei, sunt de părere arhivarii din Adamville, Tulule şi Galeea .

Argumentul fiinţei, folosit nu doar pentru a denumi lucrul cel nou, dar şi pentru a-l întemeia, spune că fiinţa este evenimentul mare nefiind însă ea însăşi centrul.

Nici nu vrea fiindul să fie centru de vreme ce obtuzitatea euclidiană nu este măsura lui, nu este în fiindul lui.

Pornind să ia cu asalt spiritele care se hrănesc din plin cu iluzii, desueţii de toate rangurile din Gotabo, Gateba şi Gatibo proclamă încremenirea în proiect dovedindu-se de fapt instrucţiuni ale acestei încremeniri, încremenirea în proiect neexistând pentru că fiinţa este un eveniment mare care fracturează totalitatea enciclopediei, epoca încremenită nefiind astfel decât la suprafaţă.

Reclamând arestarea în proiect ca şi primitivismul fiinţei recente, referenţii îşi revendică lipsirea de acţiune şi slaba lor priză la istorie, ascuzându-şi neputinţa pe potriva epocii care i-a născut şi cultivat.

Trăind în catacombele încremenirii, atribuindu-şi evazionismul sau, mai periculos, lipsirea de trăire, referenţii se întrec a deforma fiindul exprimându-l în forme desuete şi bănuindu-l de toate bolile.

Să zaci, câtă ironie, încremenit în descriptiv, să secretezi texte şi cărţi în încremenire, când acţiunea fiindului reclamă prezenţa ta activă, să laşi să se scurgă modernitatea pentru a o bruftului, să proclami ca sigură lecţie civică dialogul dintre pături şi clase de parcă masele ar fi un unu nu un unu multiplicat şi multiplicant, să zăvorăşti adevărata revoluţie în teze estetice şi filozofice care nu vin în întâmpinarea evenimentului mare ci se hrănesc ticălos tocmai din desfăşurarea lui cunoscută, să reinventezi limbajul pentru a-l perverti în chei false care deschid uşi către derizoriu şi plictis şi banal, câtă sminteală, nu?

Dar oare, înşelând fiinţa asupra lucrului cel nou prin încercări perverse nu e oare încremenire în proiect? Liiceanu se înşeală asupra încremenirii, ea nefiind. Accept doar în manieră anecdotică licenţa sa.(Bufnila 26 iulie 2002). Succesiunea, limita şi constrângerea temporalităţii şi mereu invocarea continuumului, iată perversele construcţii ale culturalilor de toate speciile. Referenţii trăiesc epoca lor cu nesaţ deşi o derivează de parcă ar fi fost pentru ei lucrul cel nou când de fapt sunt construcţiile epocii. Nicidecum aflaţi într-o relaţie de subordonare sau de autoritate cu ea.

Lucrul cel nou nu are nevoie de argument el fiind evidenţa iar fiinţa este tocmai această construcţie. Desfăşurările exemplare nu ţin cont de limite ele fiind construite după instrucţiuni tainice astfel încât, iluzoriu, ar putea fi o oarecare determinare când de fapt ubicuitatea pare să guverneze materialitatea.

Lucrul cel nou din acest punct de vedere nu este întemeierea unei materialităţi şi nici exerciţiul unei spiritualităţi în afara universului plin de universuri.

Nu oceanul digital şi stocarea informaţiei pe suport electronic e înţelesul fiindului ci tocmai simultaneitatea de profunzime şi disponibilitatea de a se multiplica şi, mai mult, ubicuitatea. Căci fiinţa nu este nevolnică în raport cu universul plin de universuri şi nici nu este mai presus de materialitatea al cărui corp cuprins sau, poate, cuprinzător este. Nu comunismul, nu liberalismul, gambeanismul şi butoramandul, nu modernitatea şi nici postmodernitatea sunt datele esenţiale ale fiinţei chiar dacă, efemer, revoluţia fiindului o dăruieşte unei astfel de experienţe, spun kumangii din Kumango.

Nu pentru că aşa a fost dat să fie şi nici după vrerea noastră se simultaneizează suflul fiindului în corpul revoluţiei sale care-l smunceşte de colo, colo prin universul plin de universuri mişcându-l aparent către un sens ultim.

Este în înţelesul fiinţei fie că este el de natură tehnologică sau estetică sau politică, democraţia nefiind un obiect nou ci fiind o stare înfăşurată a fiinţei aşa cum democraţia îşi conţine dictatura iar spaţiul critic al fiindului tinde către unicul imperiu, vremelnic şi spre întemeierea lucrului cel nou.

Neîncetat, lucrul cel nou se desfăşoară în lumea-ca-lume bulversând sinele şi amăgind trupul sau, dimpotrivă, potenţându-le şi făcându-le victorioase vremelnic.

Fractura unui unu se revendică a fi revoluţia, fractura unui construct al universului plin de universuri, fractura unui construct enciclopedic, se revendică a fi datele simultaneităţii.

Că fiinţele nu pot percepe simultaneitatea nu este un exemplu tragic pentru că o pot intui. Intuiţia este un construct revoluţionar căci are ca fundament experienţa căreia îi adaugă magicul, toată aceasta fiind lucrul cel nou în toată splendoarea lui. Nu există primitiv decât în raport cu ceva, spun plini de hotărâre filozofii din Guaribo, Bankusai şi Pantorra.

Dar nu referinţa asigură exactitatea. Şi, apoi, exactitatea nu este concludentă, nu obţii o concluzie satisfăcătoare, exactitatea fiind o vecinătate exemplară.

Bănuim că Gamba Gremba s-ar fi putut metamorfoza într-un gândac.

Dar nu putem conchide că primii oameni au fost primitivi doar pentru că nu se serveau de furculiţă.

Aşa cum recentul nu este un rudimentar pentru că îşi ascunde imaginarul mustind de tragism în plăceri nebune. Lucrul cel nou începe cu întemeierea unui nou spirit critic, dar, ce hazos, noul spirit critic nu e un propriu al referenţilor pe care dictaturile i-au creat cu perversitate tocmai pentru a putea supravieţui? Să vorbim despre lucrurile foarte simple.

Dar foarte simple. Să vorbim despre simplitate şi supravieţuire. Ce înseamnă deschidere? Ce putem spune despre această încercare a deschiderii?

Să deschidem un dialog, să deschidem o carte secretă, se deschidem o fereastră? Să fie lucrul cel nou? Cum ne apropiem de un asemenea eveniment?

Desigur, purtând cu noi o gramatică de vreme ce, pentru fiinţa umană totul este Text. Raportul de adevăr este o construcţie textuală, un miracol al limbajelor fiinţei care sunt reductibile la o gramatică fundamentală.

Aici descoperim contradicţii, inconveniente, defecte, în modurile de manifestare ale gramaticii care suportă manifestări ale principiului lui unu care se mutiplică, o gramatică putând fi în acelaşi timp două gramatici pentru înlesnirea acestui acord dinamic ce este limbajul. Vom avea mai multe gramatici în funcţie de condiţiile de zonă, de perimetru, de sector, fiinţa fiind ea însăşi sectorială, fragmentată. Aici descoperim, prin gramatici, tulburătoarea diferenţă între fragment şi sector, intuim sau chiar supunem dezbaterii manifestări ale ordinii şi ale entropiei, scriu martorii torinezi în cărţile lor publicate în milioane de exemplare în Bungura, Toragar, Hatanor, Bertaa şi Gobertaa.

Fiinţa fiind paradoxală. Iar argumentul fiinţei fiind şi el paradoxal.

Paradoxul vine din predispoziţia de ordine şi de neordine.

Existenţa unui câmp euclidian într-un ocean entropic produce confuzie sau stări de beţie intelectuală, produce clivaje temporale sau furia maselor din Tulule, Talalo şi Talam precum şi instituirea jocului de celulă.

Jocul de celulă este un euclidian care se metamorfozează în modelul insulei, fie ea Insula Ţestoasei, în aşteptarea unui terţ şi aşa mai departe. În clar, lucrurile fiinţei sunt simple, gramaticile funcţionând sau fiinţând în şi prin fiinţă. Întrebarea asupra genei morţii este instituirea metafizicii moderne care pune în discuţie moartea lui Dumnezeu. Limbajul genetic, descoperit prin experiment, prin pozitivare a discursului filozofic în fapt, este o aparenţă a planului ascuns, declară criticii din Holaa Ho, Hamma Ha şi Heto He.

Cum s-a scris sau cine sau de ce? Gramaticile geneticii sunt un existent, un raport de adevăr aflat înaintea fiinţei. Dar sunt oare aceste gramatici genetice, gramaticile fundamentale? Explicitează ele lucrul cel nou? Există oare gramatici ale câmpului istoric? Este oare succesiunea cheia de boltă a istoriei? Şi dacă nu? Dacă exista istoria ca raport de simultaneitate într-un câmp istoric de anvergură, într-un metacâmp istoric, dincolo de natură şi natural?

Ar fi oare natura doar o instrucţiune? Şi atunci exerciţiul filozofic asupra modernităţii şi postmodernităţii să fie inutil?

E ridicol discursul asupra modernităţii iar dacă nu e ridicol e prematur, criticul inchiziţiei din Gutumbe, contemporan inchiziţiei, fiind în dreptul său natural, dar şi insurgent, de a se considera o construcţie a modernităţii?

Gramaticile fundamentale admit sau nu defecte de interpretare? A deschide înseamnă a te elibera de tirania conduitei, de strânsoarea dogmei, a doctrinei, a dictaturii termenului şi a referinţei. Referinţa este un morbid de prim rang. Puţini cei ce se pun în pericol părăsind referinţa şi admiţând un discurs liber, spun martorii torinezi, afirmă arhivarii din Adamville.

Pitoşkin? Ha, ha,ha!

E timpul unei revoluţii intelectuale.

Care ar fi sarcinile fiinţei potrivit gramaticilor fundamentale?

Raportul de adevăr plin de gravitate, care gravitate e şi ea un raport de adevăr, este unul potrivit căruia fiinţa este cuprinsă. A fi înăuntru înseamnă a avea materialitate, înseamnă a confunda materialitatea cu aparenţa. Nici nu s-ar putea altfel de vreme ce fiinţa este un produs al unui sens ultim.

Sensul ultim ar putea fi un finit sau un infinit şi dezvoltând un astfel de discurs ne asumăm responsabilitatea şi riscul de a rămâne prizonieri ai finitului şi infinitului.

Suntem de fapt un punctaj.

Să nu uităm că Puţişoarele Vesele din Nottingham ar fi făcut să ejaculeze de peste cincizeci de ori în mai puţin de un sfert de oră toate punctajele augustei oficiale din Gutumbe, Malabo şi Bastuias după cum afirmă martorii torinezi!

Ce fascinant!

Avem o structură informaţională, suntem un nor de puncte. Problema e dacă acest nor de puncte se poate gândi pe sine şi cum poate face aceasta. Problema e dacă acest nor de puncte poate face sex şi cum poate face aceasta.

Care ar fi gramaticile fundamentale? Iată de ce lucrurile sunt simple iar restul o simplă bagatelă, o desfăşurare neimportantă.

Restul: cărţile, revoluţiile, execuţiile, războaiele, cutia de bere, concertul de rock, balul de sâmbătă seara, controversele asupra suprarealismului, aporiile despre postmodernism despre Petra Petronius şi Pitoşkin şi despre Bobolina şi insuportabila povară a individualismului, ridicolul disidentului din Galeea, Gutumbe şi Takla Makan chinuit de neimportanţă şi de desincronizare în istorie, literatul tânjind după premiul cel mare, naţionalistul luptând cu morile de vânt, ratarea istoriei, lipsirea simţului de navigaţie, vicepreşedintele Weinberger şi generalul Barâşkin, toate instrucţiuni suspecte ale unui construct fascinatoriu.

Materialitatea este iluzie din moment ce ubicuitatea electronului şi vitezele cuantice construiesc aparenţa.

E simplu. Mai mult decât atât, tulburător.

Fiinţa şi lucrurile fiinţei ar trebui gândite ca raport de existenţă întâi de toate şi apoi ca raport de adevăr.

În rest, propoziţii.

Text.

În rest, plăceri.

Sex.

Deschidere înseamnă desfăşurarea textului. Tocmai de aceea nu sunt scriitor ci mă revendic a fi magician. Tocmai de aceea funcţionez sau fiinţez ca un moreaugarin.

Când scriu nu scriu ci desfăşor. Pe măsură ce desfăşor deschid fie o fereastră, fie o carte secretă, fie un dialog. Sunt grile secrete, sunt artele privirii, sunt principiile.

Ajung aici la un raport de adevăr esenţial: fiinţa fiind în exerciţiul ei de cuprins un nefiind, a o trata aşa e ca şi cum am avea de instrumentat un fiind real în lipsa unei gramatici fundamentale. Lipsind, construiesc o gramatică fundamentală.

E lucrul cel nou.

Îi asigur fiinţei o posibilitate şi o probabilitate de existenţă. Sunt de fapt o mulţime de puncte care funcţionează sau fiinţează într-un raport de adevăr care este propriul discurs al acestei mulţimi de puncte aflate în imposibilitatea de a avea o certitudine şi tocmai de aceea construieşte o certitudine.

Nu există în acest raport de adevăr un unu care deţine întreg raportul de adevăr şi tocmai de aceea lipseşte relaţia de subordonare care ar putea fi instituită sau instrumentată. Experimentul ştiinţific şi, asemenea lui, revelaţia, sunt constructe de simbol dar nu sunt raport de adevăr ele fiind funcţii sau fiinţări ale fiinţei aflată cuprinsă într-o incertitudine remarcabilă.

Nu trăim într-un univers plin de universuri ci într-o incertitudine, fiind mulţimi de puncte care se gândesc pe ele însele. Dacă sunt compus din electronul ubicuu atunci ceva din mine, esenţa mea, periferiile mele sunt şi ele asemenea.

E simplu, nu?

Restul e banal, e vulgar, ridicol dar de trebuinţă: credinţa, ritualul, magia populară, politica, formatorul de opinie, pericolul nuclear, rasa, războiul de cotropire, filozofia despre mase, ocultele din Bankusai, revoluţiile de catifea din Guaribo, tortul de ciocolată de ziua ta, bomba atomică, maşina de cusut, digitalul, câmpurile de maci, dirijabilul cel roşu, submarinul galben, poemele lui Di Giorgio, îndepărtatele cuante, Pânzele Hatias, binoclul căpitanului Nemou, fuzeele de pe Terraria, talaşul arenei din circul părăsit din Adamville, cortina înstelată, Takla Makan, Ghemba, Mauna Lao, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulule, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Puerto Pico, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavania, Adamville, Quada, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehren, Beauburg, Borobudur, Lamboda, Gavania, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timbo, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonna, Kantom Pingall, Finotola Fanti, Bohle, Forgossa, Atamaran, Gureba, Fantasa, Idilo, Hudacar şi multe altele şi iar Taklam Makann, Ghembaba, Maunal Lao, Bulbonar, Ogabondae, Tazamoe, Bankusai, Tululem, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingalli, Guasalaa, Pano Gabal, Puerto Pico, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankario, Cretona, Gavania, Adamville, Quada, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehren, Beauburg, Borobudur, Lamboda, Gavania, Kumbaliz, Nulome, Gugumbe, Kalahar, Kumbraz Kumbraliz, Gontaros, Paragas, Boble, Saon, Ghemaz, Bomblas, Zaraban, Prudella Qontor, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaam Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontasa, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalona, Bumbelaa, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadomaa, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletoraa, Arbaniani, Offas, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timbo, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonna, Kantom Pingall, Finotola Fanti, Bohle, Forgossa, Atamaran, şi multe altele şi iar Taklaz Makanaz, Ghemba, Mauna Lao, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulule, Gaian, Wenda, Gutumber, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansko, Cammeloro, Rafaddao, Massao Gome, Kaloddai, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Panoz Gabal, Puerto Picos, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavania, Adamville, Quada, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehren, Beauburg, Borobudur, Lambodaa, Gavania, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watangai, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamere, Gobeda, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletoram, Arbanian, Offadar, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timboco, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonnaz, Kantom Pingallo, Finotolai Fanti, Bohlei, Forgossa, Atamarani, şi multe altele toate desfăşurările posibile sau probabile, aiuritoare sau impardonabile, suferind discrete schimbări de sens sub acţiunea insurgentă a moreaugarinului pervers.
Moreaugarin nu scrie despre lucrul cel nou.
Foloseşte gramaticile fundamentale şi instrumentează evenimente construind sarcini istorice pentru personaje sau pentru evenimente. Unele dintre ele se regăsesc, ce amuzant, în istoria recentă, scriu plini de sârguinţă martorii torinezi.
Personajele şi evenimentele sunt reale, inele rotitoare în corpul aparenţei.
Un magician poate construi istoria nefiind un prestidigitator mărunt sau un şarlatan. Anvergura construcţiilor este uluitoare şi cu un exerciţiu temporal privit ca un raport de infinit. A construi evenimente istorice nu e asemenea exerciţiului politic al partidelor, asemenea misiunilor serviciilor secrete sau asemenea falselor disidenţe construite în pripă de filfizoni şi de neputicioşi care-şi reclamă banalul exerciţiu filizofic a fi puseu gramatical fundamental.
Nu critic discursul lui Plastos din Galeea, al lui Aristoban din Tulule, al lui Hegalos din Takla makan, al lui Wooda din Gastobanian sau Kaman din Bankusai, nu găsesc de cuviinţă să-l critic pe Wawtosky din Mauna Lao sau pe Elal Belal sau pe Abu Kadâr, pe globalişti sau pe conservatorii din Askopnias, pe moladorul din Gateea sau pe mujahorul din Ab Javabaal sau pe gurumerul din Timbo Bato şi e greu să nu intru în rezonanţă cu argumentul fiinţei pentru că strădania e să depăşim simpla deschidere, să depăşim conceptul de eliberare.

A te elibera? E fals. Nu suntem prizonieri pentru că nu suntem. Altul este raportul de adevăr. Nu sunt filozof.

Nu sunt expresia ocultelor desuete, nefiind aservit obedienţei, nu sunt autodidact prăfuit din Gutumbe, nu sunt un rătăcit al culturii instituţionalizate din Hataala, nu sunt un transfug din Beauburg, nici ratat intelectual cu ştaif sosit din Tahla, nu sunt un tobă de carte aterizat pe seară din Wangaala dar nici venetic din Tima burduşit de tomuri filozofice care debordează, nu sunt un oarecare efect de lectură al literaturilor din Fassala, Fossa sau Feesa.

E straniu, e periculos, e sublim dar şi tragic să te gândeşti a fi un nefiind instrumentat potrivit unor gramatici care funcţionează sau fiinţează în absenţa ta care, pentru tine, e chiar prezenţa.

- Tocmai de aceea, necunoscutule intrigant, eşti un fiind al acţiunii, al misiunii! strigă lectorii din Tulule, semn că stau cu ochii pe mine încă de la începutul începuturilor acestui ficţional.

Misiunea este în corpul miracolului care ar putea fi exerciţiul gramaticilor fundamentale. Stăpânirea verbului sau a metaforei, logica augustă, referenţialitatea sunt tot atâtea bagatele duminicale.

Nu sunt ofiţer în serviciile secrete deşi sunt un spion abil şi periculos al universului plin de universuri.

Limbajul?

Cât risc! Ce pericol!

Limbajul e o stare textuală a universului plin de universuri. Tot viul nu este altceva decât o enciclopedie în funcţiune sau în fiinţare.

Viul fiind enciclopedie tinde prin fiinţare sau funcţionalitate să devină o totalitate. Acesta fiind lucrul cel nou.

Necunoscutul intrigant e de fapt ceea ce nu cunoaştem despre maiestuosul orgasm, despre mantia înstelată, despre membranele magnetice, e tocmai ceea ce ne intrigă! strigă Pitoşkin inelându-se în corpul Bobolinei care, la rândul ei, se inelează în corpurile fiinţelor fabuloase care s-au născut din vulcanii noroişi de lângă Takla Makan, aceştia din urmă fiind palpitul plăcerii pus la cale de Puţişoarele Vesele din Nottingham încă de la începutul începuturilor acestui ficţional.

Totalitatea nu este un finit deşi formele enciclopediei îşi doresc finitul care poate reprezenta ecuaţia unică aşa cum domnişoara Margareta sfâşie cortina înstelată încercând să afle adevărul întreg.

Dezvăluirea lui unu, adevărul întreg.

Magia este aparenţa totalităţii.

Experienţă şi metafizică, exerciţiu şi revelaţie. Magia în puterea căreia mă aflu de la bun început este un ubicuu.

Privit cu îngăduinţă,teamă şi cumpătare ar putea fi un dublu dăruit dihotomiei în exerciţiul ei, în fiindul ei.

Am fost instruit, antrenat şi iniţiat în grile secrete, în artele privirii şi în filozofia principiilor şi primul meu raport de adevăr este că misiunea stă în corpul miracolului. Numai un orgasm maiestuos ar mai putea salva universul plin de universuri, domnule! Nu mai spera în van căci ceea ce e ascuns de vaporoasele şi înfocatele Puţişoare Vesele din Nottingham e semnul izbăvirii, şopteşte necunoscutul intrigant al cărui chip se pierde acum şi aici inelându-se în corpul tău.


Necunoscutul intrigant are o dublă natură: necunoscutul care intrigă şi cheamă la călătorie, la asalt cognitiv şi identitarul necunoscut. Un paradox sau o inadvertenţă? Ar merita să lărgesc interpretarea asupra funcţiilor duble ale acestui necunoscut.(Bufnilă, 10 august 2002).