Cînd a făcut, un sondaj printre cititorii ei, Dilema veche a avut surpriza să afle că tema cea mai căutată de aceştia a fost "Singurătatea"...! Dincolo de rezultatul surprinzător (şi de împăunarea corespunzătoare a responsabilului acelui număr - un anume a.l.ş.), faptul în sine nu a fost comentat deşi, poate, ar fi meritat. Nu sînt sociolog, dar cred că anumite lucruri pot fi intuite.
De pildă, este evident că succesul temei nu vine din faptul că lumea ar fi mare "amatoare de singurătate", ci dimpotrivă; numărul a fost cumpărat tocmai pentru că oamenii se tem de Singurătate şi au crezut - probabil - că numărul acela le oferă reţete. (Chiar şi mărturia altora poate fi o "reţetă".) Dacă Singurătatea e mîţa domestică cea mai zbîrlită, atunci, nu-i aşa, musai să existe modalităţi de a o îmblînzi.
Al doilea lucru intuibil este că Singurătatea (după indiciile gramaticale, "a bitch") îşi înfige ghearele mai ales în inimi feminine (deşi, se pare, rata sinuciderilor este mai ridicată printre bărbaţi). În mod "natural" mai sensibile, femeile suferă cu siguranţă mai mult, din orice, iar pragmatismul de care - se pare - dau dovadă nu le foloseşte în acest caz la nimic: oricît de "emancipate", e greu de presupus că-şi pun în cui fără regrete o relaţie expirată şi că se-aruncă pe primul bărbat care le iese în cale a doua zi după ce s-au despărţit. E nevoie de timp pentru ca rănile să se cicatrizeze, iar rănile acestea nu se vor închide niciodată dacă pisica Singurătate îşi ascute ghearele într-o inimă sfărîmată. Uneori, această rutină devine un masochism: cunosc femei părăsite care nu-şi retează legăturile cu Cel Care Le-A Părăsit mîngîind, la nesfîrşit, blana Singurătăţii - ca nişte veşnice Miss Havisham, ale căror rochii de nuntă zdrenţuite se-ntind pînă în patul bărbatului infidel... (Cocteau are un monolog splendid, Vocea umană, în care firul telefonului la care vorbeşte Ea - pe care-o vedem şi auzim - cu El - invizibil şi inaudibil - este ca un laţ în jurul gîtului.) OK, toate acestea sînt clişee - mai mult, sînt clişeele bărbaţilor. Dar nu cred că, în materie de clişee, sexul are vreo relevanţă, ceea ce înseamnă că, de fapt (şi oricît ar părea de "politic-incorect"), ele sînt adevărate...
Mărturisesc că motivul pentru care am făcut acea temă este că nu sufăr de Singurătate. Ştiu, pare o insultă, dar este purul adevăr: mă interesa problema "din exterior", încercînd să înţeleg de ce alţii suferă de ceea ce eu consider o binecuvîntare. Pentru că nu cred că, astăzi, te mai poţi plînge de această mîţă infectă cînd ai un mouse la îndemînă! Vrei să comunici, deschizi computerul. Faptul de a nu fi nevoit să interacţionezi, altfel decît virtual, cu o grămadă de indivizi potenţialmente suspecţi te "ecranează" confortabil în spatele unei libertăţi fără precedent. Mai mult: îţi dă surogatul "socializării", lăsîndu-te singur cu Singurătatea bună: aia în care te gîndeşti, pufos şi molcom, la ale tale. În care îţi mîngîi reveriile. În care te regăseşti.
Singurătatea rea este un clişeu literar-romanţios; poate că n-ar strica să-i ardem în şut în fund acestei mîţe, rămînînd singuri şi fericiţi cu noi înşine.