Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Atelier foto

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Montându-l pe Dalai Lama. Cronică de trei zile


Anda Vişan

08.07.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Camionul traversează centrul istoric al Sibiului. Trece de Piaţa Mare, la doar câţiva centimetri de barele de protecţie montate de primărie. Probabil că nu se calculase posibilitatea ca pe acolo să treacă vreodată un camion. Cabina ajunge aproape la nivelul primului etaj al clădirilor vechi, reflectată în ferestre, ca o apariţie improbabilă şi iluzorie. Este puţin trecut de ora 7 dimineaţa şi mastodontul pe roţi, susţinându-şi apariţia cu trepidaţia uşoară a suspensiilor pe străzile pietruite, înseamnă pentru toţi cei adunaţi la intrarea din spatele palatului Brukenthal că expoziţia va putea fi montată la timp. Containerul care închide în el interpretări vizuale despre pacea care lipseşte şi despre Dalai Lama a ajuns aici in sfârşit. "Este imens, e imens", repetă Liviana Dan, unul dintre cei doi curatori ai Galeriei de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal.
 
Exilul românesc al lui Dalai Lama
 
Dalai Lama - budism - pace, transcendenţă, transformare şi libertate sau Dalai Lama - Tibet - provincie chineză. Sunt două lanţuri logice care s-au suprapus de-a lungul derulării proiectului The Missing Peace. Artists consider the Dalai Lama. Primul dintre ele a venit ca declaraţie de intenţie, al doilea ca motiv de suspiciune. Contextul în totalitatea lui, nu doar partea lui artistică, face ca aceste două lanţuri logice să poată fi extrase şi din denumirea expoziţiei sau din iritarea pe care numele lui Dalai Lama şi eforturile lui diplomatice o produc în China. Niciuna din lucrări sau din intenţiile curatorilor români nu te duce cu gândul la cea de-a doua serie de corelaţii, care are mai degrabă de-a face cu geo-politica şi cu relaţiile internaţionale decât cu arta.
 
Coexistenţa celor două perspective a produs atât de multe blocaje, încât, în comunicatul de presă care anunţă vernisajul, curatorii au introdus o frază care dă măsura atmosferei create în jurul expoziţiei: Pacea care lipseşte - Artiştii şi Dalai Lama nu discută despre un erou al societăţii contemporane, despre pace la modul dogmatic sau despre o retorică politică".
 
Ţinând cont de aceste lucruri e poate mai simplu de înţeles de ce, dintr-o dată, expoziţiei anunţate încă din martie 2010 i-a fost retras spaţiul de expunere, spaţiu în care se află Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, dar care aparţine de Ministerul Culturii. De ce a fost nevoie de intervenţia prim preotului Bisericii Evanghelice, Kilian Dörr, pentru ca lucrările exilate din Galeria de Artă Contemporană să fie primite în sălile Palatului Brukenthal şi în Ferula Bisericii Evanghelice (lucru care a fost posibil pentru că baronul Samuel von Brukenthal a lăsat clădirea muzeului, prin testament, Bisericii Evanghelice). Sau, în final, de ce containerul cu lucrări, venit din SUA la sfârşitul lui aprilie, a putut pleca din port abia pe 14 mai când Anca Mihuleţ, celălalt curator al galeriei de artă contemporană, după nenumărate şi inutile convorbiri telefonice, a hotărât că trebuie să meargă la Constanţa ca să discute cu responsabilii portuari faţă în faţă.
 
În acelaşi timp, tot pe 14 mai, în conferinţa de presă care anunţa evenimentele viitoare ale muzeului Brukenthal, se vorbea despre programul pentru noaptea muzeelor şi se auzeau bombăneli despre tăierile bugetare. Despre expoziţia Pacea care lipseşte, care urma să se deschidă pe 18 mai, nu se spunea niciun cuvânt.
 
Pe 15 mai 201 însă, către ora 11, totul redevenise posibil. Lucrările erau scoase din container şi din cutiile lor de lemn. Camionul plecase către un transport mai convenţional şi poate mai puţin problematic.
 
"A fost complicat de la început. Nu avem nicio companie printre finanţatori, doar persoane fizice", spune Michelle Townsend, directorul artistic al proiectului Pacea care lipseşte, ca o concluzie la discuţia noastră despre obstacolele care fuseseră depăşite pe rând, din martie până în acel moment.
 
În România, ca şi în SUA, subiectul expoziţiei a fost mai degrabă declanşator de amânări şi piedici. Vorbim apoi despre California, Schwarzenegger - guvernatorul, despre cartierele de blocuri construite de comunişti în afara zidurilor vechiului Sibiu, privindu-le din depărtare, de pe terasa cafenelei, agăţată deasupra străzilor înguste şi a caselor mansardate, cu ferestre care păreau nişte ochi ai acoperişurilor.
 
Cel mai aproape de un white cube, Csaky Section
 
Secţiunea Csaky (spaţiul în care s-a aflat biroului primului cercetător al colecţiei Brukenthal, Michael Csaki, în secolul al XIX-lea) cuprindea două camere şi un hol şi era cea mai apropiată versiune de interior contemporan. În acest loc s-a strâns pentru primele discuţii echipa The Missing Peace: Darlene Markovich, co-fondator al proiectului şi membru al Comitetului celor 100 pentru Tibet, Ron Haak, susţinător al Păcii care lipseşte şi Michelle Townsend. În zilele care au urmat, au mai venit doi membri ai echipei, Tenzin Tethong, fost membru al guvernului tibetan în exil, acum preşedinte al Fundaţiei Dalai Lama şi Fernando Aponte, inginerul de sunet al lui Ryuichi Sakamoto.
 
Michelle reţinuse, în priza orelor de descărcare a containerului, numele tuturor persoanelor care ajutau la montarea expoziţiei. În afară de Anca şi Liviana, pe care le ştia dinainte, în memoria ei alertă mai intraseră Lidia şi Alin Ungureanu, administratorii Galeriei de Artă Contemporană, Frank Ziegler, curator la Biserica Evanghelică din Sibiu, "practicantele" Veda Popovici, Bianca Băilă şi Diana Marincu, studente la master la Universitatea Naţională de Arte, şi, din categoria prieteni şi rude care se oferiseră să ajute, Mircea Stănescu şi Sebastian Moldovan, ambii artişti. "Ai o memorie a numelor extraordinară", i-am spus mai târziu. "E foarte practic. Dacă îţi ştiu numele nu mai scapi, trebuie să mă ajuţi când te strig", mi-a răspuns râzând.
 
Lucrările care urmau să fie puse în Csaky Section, încă protejate de folii sau în cutii, erau răspândite în cele trei spaţii. Exista o delimitare minimală, impusă într-un fel de elementele de rezistenţă ale pereţilor şi de folosirea zonelor din interiorul camerelor mai mari, unde au fost aşezate sculpturile şi instalaţiile. "Dacă am fi avut destul loc, în camera asta aş fi pus doar două lucrări. Fotografia din colţ şi piesa de marmură a lui Jenny Holzer" îmi spune puţin amuzată şi puţin resemnată Liviana Dan cînd o întreb cum i se pare aranjamentul.
 
Pe scaunul de marmura era scris "It is in your self-interest to find a way to be tender". Un mesaj în spiritul filosofiei lui Dalai Lama. Doar că din seria aforismelor pentru supravieţuire folosite de Holzer, care nu fuseseră bătute în marmura, ci panotate sau scrise cu leduri pe străzi de-a lungul timpului, eu reţinusem "What urge will save us now that sex won't" şi bineînţeles, că doar suntem cu toţii niţel deprimaţi pe vremurile astea, "Future is stupid" şi "You are trapped on the earth so you will explode".
 
Buddha umflat în Ferulă
 
Când am ajuns în Ferula Bisericii Evanghelice, singura noutate era un Buddha gol pe dinăuntru, din polietilenă dată cu aerograful, care era aşezat pe jos, lăţit şi plat, părând foarte vlăguit.
 
Paranirvanae de fapt un autoportret al lui Lewis DeSotto, care s-a imaginat pe patul de moarte, în pielea lui Buddha înainte de a intra în nirvana. Un Buddha cu corpul aşa cum îl vedem în toate statuile, dar cu faţa lui DeSotto. Veda şi Eugen Mihuleţ, fratele Ancăi, cărau şi aşezau sacii cu care era ancorată sculptura, montau în husa lor bucăţile de lemn care îi dădeau stabilitate şi îi ofereau un soclu nevăzut. Apoi Buddha umflat, cu respiraţia lui uşoară de aer intrat în ventilaţie, cu capul aproape cât un stat de om, a început să dormiteze pe dalele de piatră ale Ferulei. 
 
A doua zi din imagini fragmentate
 
Lidia şi o altă colegă din personalul muzeului vopseau în alb un lemn care urma să fie suport pentru The Golden Thread sau şirul de mosoare cu aţă aurie printre care trecea un fir venit de la primul mosor. Vizitatorii trebuiau să-l deşire cât lungimea unui braţ, iar la final cu el s-ar fi putut înconjura lumea. Cele doua femei se concentrau pe mişcările pensulei, încercând "să nu facă cai", adică să fie vopsit uniform şi fără urme. Sebastian, Veda şi Diana au aşezat apoi cuiele, mosoarele şi distanţatoarele. Fiind multe elemente, traseul parcurs de fir printre ele era sinuos şi destul de lung, iar deşirarea cerea puţin efort şi atenţie, pentru că aţa galbenă, deşi destul de rezistentă, se putea rupe dacă era trasă brusc sau cu prea multă forţă.
 
Eu intrasem ca un mecanism stricat în regula lui "eu unde mai pot să ajut". Jupuiam deja enervată o fâşie groasă de scotch care nu voia să se desprindă de pe tubul în care era închisă o lucrare. Michelle, care devenise un fel de sistem de monitorizare, cu ochii în toate direcţiile, în timp ce aranja o tapiserie pe o tijă, aproape că strigă: "Anda, you need to stop". Eu, cu un gâlgâit de râs gâdilându-mi creierul, lăsând tubul alături, mă gândeam "Asta e replică de film american, nu de Ferulă".
 
Alin cânta colinde la orga complicată a saşilor, după ce toate tapiseriile fuseseră puse pe pereţi. Cu puţin timp înainte, el şi Sebastian se aplecau atârnaţi pe balustrade, încercând să lase colţul din stânga mai jos cu 5 centimetri, pe cel din dreapta mai spre dreapta, după ochiul şi indicaţiile celor de jos. Pe pereţi erau acum Symbol of peace de Adele Fox şi Peig Fairbrook, tapiseria lui Era şi Donald Farnsworth ,Dharmakaya, creată din elemente de tangka, picturi tradiţionale tibetane, şi cea a lui William Wiley, Serpent frightened by color un şarpe cu mască aurie, care trăia încolăcindu-se în alb şi negru, căruia îi era frică de abstracţiuni... deci, până la urmă, de tot ce înseamnă morală, estetică, filosofie, artă.
 
Anca, fără să poată dormi de câteva zile, fără să arate obosită, discuta cu noi toţi. Vrem să terminăm, aşa că în seara aceea stăm până când e totul gata la Ferulă.
 
Se făcuse aproape seară. Practicantele lucrau la montarea ultimei lucrări, cea a lui Dove Bradshaw, Salt. Half Heard. Urcată pe o scară, Bianca agăţa firele de susţinere. Era de fapt un recipient din sticlă umplut cu apă, suspendat deasupra unei grămezi de sare. Un mic robinet regla ritmul de scurgere a picăturilor care îşi creau un lăcaş în mijlocul mormanului de sare, dizolvând şi pătrunzând tenace, încet, răbdător. Un fel de ceas al timpului etern, ieşit din convenţii, care nu se grăbea, ale cărui efecte erau chiar în faţa ta. Le observai daca îi vizitai teritoriul din când în când.
 
A treia zi. O Laurie Anderson 3D, mică de tot
 
Ni s-au dat tuturor mănuşi aproape chic, albe, dintr-un material moale, cu găurele. Ne plimbam prin camerele mari, înalte şi sobre, căutând tablouri care fuseseră plasate la locul lor, dar care încă nu fuseseră desfăcute din folia protectoare.
 
Unusualsau neobişnuit, în funcţie de naţionalitate, erau cuvintele pe care le-am folosit pe rând, pentru a explica prima senzaţie pe care o aveam la ideea de artă contemporană răspândită printre picturi de secol XVII sau XVIII, în saloanele de primire ale palatului Brukenthal sau printre capodoperele colecţiei aflate la etajul doi al clădirii.
 
Tapetul de mătase, pânza pictată, roşul puternic sau înfloriturile evidente din saloanele de primire m-au făcut să mă întreb cât de uşor va fi pentru vizitatori să observe lucrările. Până când nu le-am văzut pe pereţi, întrebarea mi-a dat ocol de câteva ori. Dar dintr-o dată, părea că vârtejurile de frunze vin în continuarea desenelor în care Mahasiddhas-i caută iluminarea, ca nişte vene care alimentau poveştile. Iar roşul devenea un fundal atât de strălucitor, încât în toată istoria ei pe 3 continente, din 2006 până acum, nu cred că expoziţiei i s-a întâmplat să arate mai convingător. Deşi din coada ochiului stâng mă urmărea privirea alarmată şi încruntată a conservatoarei care ne supraveghea mişcările prin palat, m-am aşezat pe una dintre canapelele sângerii, moale şi confortabilă în ciuda vârstei onorabile, ca să pot privi mai bine oglinda spartă, numită When in There is Out There, a lui Jim Hodges. Şi într-adevăr înăuntrul ei era ca şi afară. Oamenii care se vedeau în cameră erau şi în oglindă, doar că îmi apăreau întrerupţi uneori, apoi din nou plini, aşa cum putem fi cu toţii câteodată.
 
La etajul 2, Laurie Anderson mică de tot le spunea o poveste lui van Eyck sau celor doi Pieter Bruegel, cel Tânăr şi cel Bătrân sau oricăruia dintre marii maeştri care erau atenţi la ora aceea. Michelle potrivea proiectorul, aşeza sculptura care îi reprezenta pe Laurie şi câinele ei, minusculi, apoi potrivea din nou proiectorul. Trebuia ca imaginea să se suprapună perfect pe cele două siluete pe care înainte le-ai fi luat drept două bucăţi de lut boţite, dar care acum arătau clar, 3D, o femeie pe un fotoliu şi un câine care stătea cuminte pe fotoliul alăturat, ascultând povestea stăpânei lui. Vocea vorbea despre el, despre ce îi trece prin minte unui câine, care, pentru că nu ştie să facă adunări şi scăderi, trebuie să numere iar şi iar oamenii care sunt într-o sală, atunci când unul dintre ei intră sau iese. Sau, scornind mai departe gândurile câinelui, cu aceeaşi voce hipnotică, moale şi egală, despre singurătate şi vulturi care plutesc ameninţând, ca avioanele de la 9/11...
 
La Sibiu e luni, ora 4:00. E frig, plouă mărunt. E ultima zi a lui Alin la galerie. Se mai lucrează doar la montarea celor doua ecrane ale lui Bill Viola. Mâine e vernisajul la Ferulă. 
 
A trecut o lună de la vernisaj, dar dacă încerci să găseşti informaţii despre expoziţia Pacea care lipseşte pe site-ul muzeului Brukenthal, te loveşti de aceeaşi tăcere inexplicabilă, ca şi cum lucrările care ocupă tot muzeul prin prezenţa lor surprinzătoare, ca nişte jucării conceptuale aruncate pe terenul prea serios al adulţilor, ar putea fi trecute cu vederea.
 
În noaptea de dinaintea vernisajului telefonul sună. Veneau reacţii la comunicatele de presă care fuseseră trimise în acea zi, pentru că până atunci nimeni nu crezuse că va fi posibil ca data stabilită pentru deschidere să fie respectată. Cu doar trei zile înainte, cele două curatoare aveau de arătat lumii 6 DVD-uri venite prin poştă şi un container aflat în docurile de la Constanţa care nu putea fi urnit din loc. Un realizator de la Radio România Actualităţi nu înţelegea cum de "cea mai importantă expoziţie de artă contemporană din ultimii ani" nu a fost promovată mai zgomotos, cu mai mult timp înainte. Din momentul în care auzi numele artiştilor şi îţi închipui contactul cu filosofia budistă încarnată în Dalai Lama, nici nu te mai poţi întreba de unde şi de ce atâta uimire.
 
De fapt, important este că expoziţia este în România. Ea va fi la Muzeul Brukenthal şi în Ferula Bisericii Evanghelice până pe 18 iulie 2010. După aceea pleacă la Stockholm, la Nobel Museum.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer