Cupa Mondială 2010 (30) - Operación Triunfo

Carles Puyol, Căpitanul de la Barcelona, conduce "la cantera", şcoala spaniolă de fotbal, către Operación Triunfo. Împreună cu Gerard Piqué formează cuplul de fundaşi care a primit un singur gol, în primul meci pierdut cu Elveţia. În semifinala cu Deutschland, a decis Puyol, vital şi falnic!

Finala inedită de la Johannesburg are faţa clasică a acestui fotbalist de 32 de ani, un chip sculptat în stîncile din Catalonia. Este liderul unei generaţii născute şi crescute în Spania, la lumina soarelui: Xavi, Andrés Iniesta, Sergio Busquets, Xabi Alonso, Sergio Ramos, Carlos Marchena, Joan Capdevila, Cesc Fábregas (de ce nu joacă?), Fernando Llorente, el Niño Torres şi prichindelul Pedro (Egoistul).

Dar la început a fost el, Carles de Cataluña, eroul din semifinală (cina lui de gală!) La sfîrşitul meciului, cînd a ieşit de pe teren, părea oaspetele de onoare: l-a consolat pe Schweinsteiger rămas în genunchi (cum îl lăsase Carles prin minutul 70); era orgolios cum numai catalanii ştiu să fie. Cu părul în vînt, acea pieptănătură care nu există în natură, dar care a devenit marca lui distinctivă... Cu coafura asta Puyol a marcat golul care a eliminat Germania: cu capul, din corner, înălţîndu-se peste Mertesacker. Fatal!

În spate, îl apăra fratele geamăn Piqué, scutul lui. Sînt unchiul şi nepotul pepinierei, pe care Del Bosque i-a plasat în centrul apărării: de atunci, spaniolii au luat un gol pe 29 februarie 2010 şi altul în Africa de Sud, pe 16 iunie 2010 (de la un elveţian; se mai întîmplă şi lucruri absurde la Cupa Mondială...) Pe urmă, în celelalte cinci meciuri, Puyol & Piqué au închis poarta, i-au dat cheia lui Casillas şi s-au dus în partea cealaltă a terenului, să-şi facă a doua meserie, cea de atacanţi.

Puyol, în semifinală, era pretutindeni, ca pătrunjelul în mîncărurile italieneşti, ca în martie postul: dădea în Özil, alerga să-l potolească pe Schweinsteiger, îi punea beţe în roate lui Klose, îl întindea pe jos pe Neuer, îl speria pe Podolski, şi între timp ar fi putut să cînte şi la vuvuzelă, că parcă nu făcea nici un efort...

Insinuant personaj! Ca să înţelegi pe unde e, ai avea nevoie de un radar... Puyol controlează, apără, atacă, pasează, şutează. E un fotbalist şi seamănă cu Xavi (alt catalan semeţ), cu Busquets (altă umbră roşie care se vîră peste tot), cu Iniesta (altul care pe gazon e acasă la el). Puştimea lui Löw ia "lecciones de fútbol", gratis, de la cantera blaugrana, îmbrăcată în tricourile pentru marile ocazii, acelea ale Naţionalei "Furia Roja".

Jocul Spaniei este ca reţeta pentru dulceaţă: amesteci-amesteci şi pe urmă iei oala de pe foc. De obicei, oala de pe foc o iau Fernando Torres sau David Villa; în semifinala cu nemţii, unchiul Puyol a fost pe post de bucătar-şef.

Povestea lui este exemplară (alt basm pentru micuţii microbişti): a început ca portar, şi-a fracturat un umăr, dar nu s-a pierdut cu firea; a încercat în atac, pe urmă şi-a dat seama că-i place mai mult să apere. La Barcelona l-au luat de cînd avea 19 ani; a început să joace în Echipa B (cu tînărul antrenor José Mourinho; vă spune ceva acest nume?) Din 2003 e Căpitan blaugrana. Este o persoană simplă, dintr-o familie modestă: tatăl lui, Josep, a murit într-un accident de muncă, acum patru ani; Carles i-a dedicat autobiografia sa, Mi partido.

Puyol şi restul Furiilor Roşii sînt talentaţi, mîndri şi loiali. Ca Barça (unde nu există numai Lionel Messi), Spania este o echipă care, orice s-ar întîmpla, rămîne în picioare. Este aşa cum este şi joacă aşa cum joacă: fútbol latino!

Cu 1-0 după 1-0, a ajuns în Finala Cupei Mondiale, pentru prima dată! Pentru España, un gol e suficient, pentru că pe urmă trebuie să egalezi, adică trebuie să treci de Carles Puyol! Es imposible!