Cupa Mondială 2010 (29) - Cealaltă Olandă

În spatele lui Arjen Robben şi Wesley Sneijder există o altă Olandă, mai puţin spectaculoasă. E Olanda ascunsă, Olanda second-hand, a "zidarilor" care se numesc Van Bommel, De Zeeuw, Kuyt, Van Der Vaart, Huntelaar, Ooijer, Van Der Wiel; cei care "construiesc" jocul solid şi echilibrat al echipei: The Others.

Dacă Robben şi Sneijder pictează cu culorile lui Van Gogh, The Others pictează cu nuanţe mai şterse de portocaliu (dar tot capodopere sînt)... Aceşti finalişti din întîmplare au istorii curioase.

Meciul vieţii va fi şi ultimul meci din viaţă pentru Căpitanul Giovanni Van Bronckhorst, 35 de ani; ca pentru Zidane în 2006, dar cu speranţa să se termine mult mai bine... Anunţase că se va retrage din activitate după Cupa Mondială din Africa de Sud, dar nu s-ar fi gîndit niciodată că ultima partidă ar fi putut să fie o Finală Mondială! Căpitanul Olandei a declarat: "E un vis! În Finală cu Olanda, după un gol al meu în semifinală!... Duminică seară va fi ultimul meci din cariera mea, sper să fie şi cel mai frumos."

Pe stadionul Soccer City din Johannesburg va îmbrăca tricoul portocaliu pentru a 106-a oară. A jucat ca fundaş la Barcelona, Arsenal şi Glasgow Rangers, dar a decis să-şi încheie cariera la Feyenoord Rotterdam. Golul lui de la 30 de metri în semifinala cu Uruguay este unul dintre cele mai frumoase văzute pînă acum în Africa de Sud 2010.

Şi cînd te gîndeşti că toţi spuneau că Giovanni e un fotbalist terminat, bătrîn... Dar asta era înainte de acea explozie de focuri de artificii din meciul cu Uruguay... În viaţă, astfel de evenimente se numesc, uneori, revanşe...

Mijlocaşul Nigel De Jong, 26 de ani, este unul dintre secretele tactice ale Olandei Invizibilului Lambertus. Tatăl lui De Jong, Jerry, a jucat de trei ori în Naţională la începutul anilor '90. Originar din Surinam, e un fundaş crescut la Ajax Amsterdam; pe urmă s-a gîndit să circule puţin prin lume, ca să înveţe limbi străine. A jucat la Hamburg, apoi la Manchester City, unde, în ultima vreme, a început să se certe cu antrenorul italian Roberto Mancini. În Africa de Sud a jucat un Turneu extraordinar, iar absenţa sa în semifinală (suspendat pentru două cartonaşe galbene) s-a făcut simţită. Fără De Jong, cei doi fundaşi centrali, Heitinga şi Mathijsen, care joacă la Everton şi la Hamburg, nu s-au descurcat la fel de bine ca în celelalte meciuri, nu au "apărat teritoriul" (l-au "ajutat" pe portarul Stekelenburg să încaseze două goluri de la Forlan & Company).

Un alt personaj interesant este rezerva de origine marocană Khalid Boulahrouz, poreclit Canibalul, pentru că nu-l interesează estetica sau morala atunci cînd trebuie să "dea" în adversari. Şi el s-a plimbat prin lume, din interes şi din necesitate: Hamburg, Chelsea (cu Mourinho), Sevilla şi Stuttgart au fost ultimele sale destinaţii. Joacă în Naţională de şase ani, a fost convocat şi la Campionatul European 2008, unde a trăit o dramă personală; soţia a născut o fetiţă prematură, Anissa, care a murit după cîteva ore. Boulahrouz a plecat din Spania, distrus. Dar pe urmă s-a gîndit că Echipa Portocalie are nevoie de el şi s-a întors, pentru că viaţa trebuie să meargă înainte, cumva...

A jucat în sferturi de finală, cu Rusia lui Arshavin. Formaţia olandeză a intrat pe teren cu doliu la braţ, ca să-i arate lui Khalid că nu e singur. Olanda a pierdut meciul, iar aventura s-a terminat. Dar viaţa ia şi dă: acum patru luni s-a născut o altă fetiţă, Amaya, frumoasă şi sănătoasă. Iar duminică seară tăticul "Canibal" va juca Finala Cupei Mondiale.

Olanda este un cuvînt minunat pentru cine iubeşte fotbalul. Pentru că nimeni nu a ştiut să piardă ca Olanda. A dominat lumea fotbalului în anii '70, dar le-a lăsat adversarilor Cupa Mondială în 1974 şi în 1978, oprită pe ultima sută de metri de echipele care organizau Turneul: nemţii şi argentinienii. O eventuală victorie duminică, la Johannesburg, ar răzbuna trecutul, pentru că Olanda nu reprezintă numai istoria fotbalului, ci şi fascinaţia irezistibilă a imposibilului.

PS: Mie îmi place Olanda asta şi cred că ar merita să cîştige Cupa Mondială şi pentru numele din trecut: Cruyff, Neeskens, Krol, Jongbloed, Michels, Gullit, Van Basten, Rijkaard, Van Hanegem, Johnny Rep (a nu se confunda cu Johnny Depp)... Aproape toţi fotbaliştii care îmi plăceau cînd eram mică, erau olandezi...

Am o singură problemă cu Olanda asta şi se numeşte Van Persie (Robin, dar fără Batman...) Îmi aduce aminte de ceea ce italienii numesc "Sindromul Pablito". În Spania, în 1982, după patru (dar nu cinci sau şase) meciuri jenante, Paolo Rossi (Pablito pentru spanioli) s-a regăsit şi a marcat şase goluri în ultimele trei partide.

Acel eveniment a schimbat pentru totdeauna percepţia noastră asupra atacanţilor. Un reflex condiţionat l-a făcut pe Lippi să spere în repetarea fenomenului cu Gilardino (Oh, Doamne!). Capello a insistat cu Rooney, că poate se dezmeticeşte; Del Bosque cu Torres, că poate se reculege... Ca unele femei după 10 ani de căsătorie şi vreo trei de pasivitate, care se uită la soţii lor în papuci pe canapea şi se gîndesc "Poate totuşi se trezeşte..."

De ce s-ar trezi Van Persie după şase meciuri? Tocmai în al şaptelea? Tocmai în Finală?! Eu, dacă aş fi în locul lui Lambertus, l-aş "arunca" pe teren pe Eljero Elia...