Cupa Mondială 2010 (27) - Whiskey Sneijder

Poveste pentru micuţii microbişti: Spania, 16 august 2009. E foarte cald. Deasupra întregii ţări suflă o briză de nebunie. La Barcelona l-au cumpărat pe Ibrahimović de la Inter Milano, vînzîndu-l pe Eto'o.

La Madrid se gîndesc cum să pareze această mişcare genială, după ce au cumpărat, cu 68 de milioane de euro, ceea ce mai rămîne din Kakà, magnificul brazilian pe care medicii de la AC Milan insistă (de doi ani) să-l vîndă.

Celor de la Madrid le vine o idee grozavă: să-l dăruiască pe Wesley Sneijder!

Zis şi făcut: Florentino Perez, boss-ul de la Real Madrid, un adevărat Gentleman, îl cheamă pe Sneijder şi-i spune: "Te vindem, nu mai avem nevoie de tine!".

Wes e tare supărat, ar vrea să rămînă la Real, îi place la Madrid, unde în fiecare noapte face turul discotecilor, pentru că nu are nici un meci de aşteptat: nu joacă. Suporterii l-au poreclit "Whiskey" Sneijder, pentru că dacă tot nu juca, începuse să bea. (Acum, în Africa de Sud, deschide o sticlă de şampanie în fiecare seară, în cinstea lui Florentino, Prince of Spain).

Wesley încearcă să reziste, dar Real, care l-a cumpărat cu 27 de milioane de la Ajax, în 2007, i l-a promis deja lui Massimo Moratti, patronul de la Inter Milano, pentru 16 milioane. Îl dau pe Wesley, plus 52 de milioane pentru Kakà, pe care îl aduc de la AC Milan.

Felicitări, Perez, ai reuşit să-i fraiereşti pe nătăfleţii de la Barcelona!

Sneijder, în lacrimi, îşi face valiza, cînd Real îl cheamă pentru ultimul meci. Ar putea să le tragă o înjurătură, dar e băiat civilizat şi intră pe gazon. Bagă un gol magistral, din lovitură liberă.

Wesley e genul de fotbalist care nu înjură şi nu scuipă. El joacă fotbal. De cînd intră pe teren, pînă cînd se termină meciul.

Olandezul Zburător soseşte la Milano, nici nu are timp să-şi desfacă valiza, că trebuie să debuteze în derby, cu AC Milan. Apare clar încă de la început că nu i-au dat numai cheile de la apartament, ci şi cheile echipei. Wesley deschide uşa şi intră în cea mai frumoasă perioadă a vieţii lui sportive; la Milano, devine L'Uomo dell'Anno.

Dacă joci fotbal, vrei să-l ai alături pe Sneijder. Toată lumea îşi dă seama, în afară de Michel Platini (cîteodată, zău că e mai antipatic decît Domenech!), care strîmbă din nas şi spune: "Nu e un număr 10, e un 9 şi jumătate"...

Pardon, Monsieur, e un 10 şi jumătate! Aleargă, gîndeşte, pasează, trage: e Omul Echipă. A fost creierul unui formidabil sezon la Internazionale, este mintea acestei Olande din Africa de Sud, care a ajuns în Finală.

E sufletul colectivului, cel care strînge din dinţi cînd ceilalţi nu mai pot.

Are tricoul cu Numărul 10. Nu crede în Dumnezeu, ca Ricardo Kakà (brazilianul joacă cu un tricou pe care scrie "I Belong to Jesus"); Wesley crede în picioarele lui, în soarta lui, în echipa lui portocalie, în care rolul lui Robinho îl joacă fantasticul Kuyt.

Sneijder (viitorul Balon de Aur, dacă mai există justiţie pe Pămînt) e tot: dig, atacant, antrenor, psiholog, inventivitate. E momentul lui, ziua lui, anul lui. Toate pasele ajung la Wesley Sneijder, Mister Olanda!

Marţi s-a jucat prima semifinală:

Uruguay-Olanda: 2-3; la Cape Town (oraş fondat de olandezi), se înfruntă două Cenuşărese ale fotbalului mondial, care nu au nimic de pierdut.

Cine s-ar fi gîndit acum o lună la o semifinală Uruguay-Olanda? În Uruguay, toată ţara se uită la televizor (sînt trei milioane şi jumătate de oameni, mai puţini decît la Roma).

Începe prost: Cáceres e un dezastru, Sneijder trage în Van Persie (intenţionat, cred, pentru că cei doi nu se agreează).

Dar în minutul 18, Van Bronckhorst îl vede pe portarul uruguayan Muslera la cules de căpşuni şi trage de la distanţă un şut milimetric: gol! (Ce pot să fac dacă sînt fericită cînd Muslera, poreclit Castorul, încasează? Nu-i vina mea că joacă la Roma, dar la Lazio, The Wrong Team...)

De Zeeuw primeşte un şut în faţă care îi fracturează maxilarul, Sneijder se răzbună pe Cáceres şi primeşte un cartonaş galben din partea arbitrului Irmatov (Uzbekistan), care distribuie pedepse cu maximă echitate.

Se văd şi primele semnale de activitate cerebrală din partea lui Van Persie, pe post de sperietoare de ciori: se agită în faţa porţii Castorului, ca să îi deruteze pe adversari... Meciul e nervos: miza e prea mare.

Portarul olandez Stekelenburg prinde o zi proastă în semifinală şi în minutul 41 ia un gol pe care l-ar fi putut evita; dar Jabulani e o mină nelocalizabilă: dacă nu o vezi cînd pleacă, n-ai cum să înţelegi unde ajunge...

Golul lui Diego Forlán e splendid. La Montevideo e sărbătoare naţională; Forlán e băiat de treabă: a abandonat tenisul, marea lui pasiune, pentru fotbal, ca să cîştige mai mult, pentru a-şi îngriji sora, paralizată în urma unui accident de maşină.

Olanda rezolvă semifinala cu alte două goluri: Sneijder (în minutul 70) şi Robben (în minutul 73, cu capul), tot ei! Balonul de Aur şi Balonul de Cristal (Arjen e fragil, se sparge dacă îl atingi...). În cîteva minute, Portocala olandeză obţine un rezultat maxim cu un efort minim.

Maxi Pereira merită golul din minutul 90, pentru că la Celeste demonstrează soliditate psihologică, echilibru şi unitate. Jos pălăria în faţa echipei lui Oscar Tabarez, care m-a supărat o singură dată, cînd a eliminat Baghana Baghana!

Anosta Olandă (zice Anca) e în Finală, după 32 de ani! (Rezumatul meciului aici)