Cupa Mondială 2010 (26) - Invizibilul Lambertus

Mr. Nobody, Nepriceputul, Bunicul şi Omul Invizibil sînt fantasticii patru antrenori ai fabuloaselor patru echipe care au mai rămas pe terenul de luptă şi care încearcă să cucerească Cupa Mondială din Africa de Sud.

Mr. Nobody este Löw, 50 de ani, antrenorul Germaniei, practic o invenţie a lui Klinsmann.

Nepriceputul este Oscar Tabarez, 63 de ani, care antrenează Uruguayul: e un profesionist bun, dar nu o Stea; după cel nordcoreean, este antrenorul care cîştigă cel mai puţin: 300 de mii de euro. Cît cheltuieşte Mourinho într-o zi...

Bunicuţul este Vicente Del Bosque, antrenorul Spaniei, care are 60 de ani dar arată de parcă ar avea 70...

Omul Invizibil e antrenorul Olandei, echipa cea mai subestimată pînă acum în Africa de Sud. După lunile în care José Mourinho a fost ridicat în slăvi şi divinizat de microbiştii de la Inter Milano, la Cupa Mondială dispare figura Antrenorului Sfînt. În locul lui José Il Divo, ne-am ales cu patru antrenori şi atît; dacă Mourinho e The Special One, cei patru finalişti reprezintă triumful Oamenilor Normali (The Normal Ones).

Cel mai interesant mi se pare Invizibilul Lambertus Van Marwijk (se citeşte marveik), 58 de ani, născut la Deventer, pe scurt Bert. Principala mea problemă cu el, a fost să înţeleg dacă era nevoie de "c" înainte de "k": nu era nevoie.

Seamănă puţin cu Lippi: e bronzat, are părul alb şi ochii albaştri; dar are mai puţine rezultate, chiar dacă de cînd antrenează Olanda a pierdut o singură dată, în 2008, cu Australia. E un pompier capabil să stingă focul certurilor interne, care ardea echipa după demisia lui Marco Van Basten.

Acum, Bert has a dream: să se urce sus de tot, unde nu se căţăraseră nici Cruyff, nici Van Basten.

Prietenul Bertie a declarat: "Misiunea noastră este să cucerim Cupa Mondială" (scurt şi concis); vrea să ducă clasa muncitoare în Paradis. Pentru că în spatele lui Robben şi Sneijder se ascund albinele lucrătoare Stekelenburg, De Jong şi Kuyt...

Omul Invizibil a jucat fotbal ca şi Löw, fără să strălucească, dar şi fără să dea greş: s-a preumblat de la o echipă la alta, din periferie în periferie, de la Go Ahead Eagles (?!) la AZ (ce-i asta, o pastă de dinţi?...), de la MVV (!) la Fortuna Sittard (?), pentru a poposi în cele din urmă (ironia sorţii) la FC Assent, în Belgia... Ca mijlocaş, a jucat 393 de meciuri în Prima divizie olandeză, Eredivisie.

O singură dată a îmbrăcat tricoul portocaliu al Naţionalei olandeze, în 1975, şi cred că o singură dată e mai nasol decît niciodată: e ca şi cum ai ieşi într-o seară cu Monica Bellucci şi ea, a doua zi, ar închide mobilul...

Geografia absenţei (Assent) a continuat pentru Bert şi ca antrenor, cînd oraşele se numeau Meerssen, Herderen, Limmel (dacă vreţi să ştiţi exact unde sînt, daţi pe Google Earth, eu nu am timp, că am rubrică zilnică pe LiterNet...), pînă la Maastricht şi Feyenoord, cu care a cîştigat Cupa UEFA în 2002; pe urmă a avut o experienţă emoţionantă în străinătate, la Borussia Dortmund!

Simpaticul Lambertus nu e un antrenor, e mai degrabă un selecţioner, ca Enzo Bearzot (adorabilul Signore care a cîştigat Cupa Mondială cu Squadra Azzurra în 1982, în Spania). O figură care părea pierdută for ever în epoca asta a antrenorilor manager, Mourinho style...

Bert e mai degrabă un artizan care ţine în mînă un scalpel cu care în cîteva zile trebuie să dăltuiască o capodoperă, ca Michelangelo. Antologia sa e plină de pasaje interesante: "Îmi place fotbalul bun, nu cel excitant"... "Soarta înseamnă noroc, iar norocul nu mă interesează"... "Primul lucru important este rezultatul, iar al doilea şi al treilea tot rezultatul"... "Olanda nu mai este o echipă arogantă"... Dar mai ales (ţineţi-vă bine): "Fotbalul total a murit!"...

Dacă Mourinho e idolul jurnaliştilor, Lambertus reprezintă un adevărat coşmar: nu-i plac polemicile, e cordial, distins, dar plicticos; au încercat să-l atace pentru că nu l-a convocat pe Ruud Van Nistelrooy, dar n-a mers...

Omul Invizibil a eliminat Brazilia, l-a făcut pe Felipe Melo să se ruşineze (la aeroportul din Rio de Janeiro l-au aşteptat sute de suporteri înfuriaţi), dar le-a spus fotbaliştilor săi să nu se exalteze, că îi aşteaptă în semifinală Uruguay, echipă de luptători şi supravieţuitori, atenţie!...

Nu ştie dacă diseară va putea conta pe Robin Van Persie, dar ştie că poate să mizeze pe Mark Van Bommel, ginerele lui. Socrul Invizibil nu l-a ales ca să-i facă o plăcere fiicei sale; Van Bommel se certase cu Van Basten, jurase că nu se va mai îmbrăca în viaţa lui în portocaliu, dar pe urmă "Papi" a devenit selecţioner, Mark s-a răzgîndit şi i-a dăruit devotament, robusteţe şi trei nepoţi.

Dacă-i spui lui Bert că cine bate Brazilia poate să bată orice echipă, îţi răspunde că Olanda a eliminat la Seleçao şi în 1974, cu Cruyff şi Neeskens, dar pe urmă a primit bătaie în finală de la nemţi (tot ei...). Invizibilul Lambertus ştie că, uneori, istoria se repetă...

Bert este şi un trădător al nobililor săi precursori; echipa olandeză uşor hippy, cu ţigări, băieţi cu plete şi fete frumoase în piscină nu mai există; acum, pe timp de criză, în Ţara Lalelelor, fantezia e numai una dintre numeroasele posibilităţi de a fi fericiţi, nu singura...

Mie îmi place Bert şi din alt motiv: le-a interzis fotbaliştilor săi să intre pe Twitter, şi, mai ales, a proscris vuvuzelele la antrenamente...

Stilul Van Marwijk...

PS: Eu mă tot întreb un lucru: ce se întîmplă cu Germania şi cu Olanda? Şi-au schimbat tricourile? Şi-au schimbat pruncii la maternitate?

Pentru că a fost odată ca niciodată Germania monocromatică şi Olanda multirasială. Şi uite acum: nemţii au culorile curcubeului. Îl au pe ghanezul Jérôme Boateng, pe Özil, care în timpul Imnului spune Coranul în turceşte, îi au pe polonezii Klose, Podolski şi Trochowski, pe tunisianul Khedira şi pe brazilianul Cacau.

Şi mă uit la Olanda, care, cîndva, îi avea pe Gullit, Seedorf, Davids şi Rijkaard. Nu mai joacă nici un olandez de culoare!

Cînd începe meciul şi apare formaţia pe ecran, parcă ai citi lista fondatorilor Dinastiei Orange-Nassau: e plin de Van Der Ăsta şi Van Der Ăla...

Pe urmă am înţeles, cînd am citit în ziare că turcii şi polonezii din Berlin au sărbătorit victoria asupra Argentinei cu claxoane asurzitoare, fîlfîind tricolorul german. Asta e noua Germanie, cea pe care noul Preşedinte Christian Wulff a definit-o nu "Bundesrepublik", ci "Bunte Republik", adică Republica multietnică!