Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

La Tokyo sunt celebră


Laura Popescu

27.07.2010
HBO Club, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu câteva luni în urmă mi-am făcut primii prieteni japonezi. Printre ei, nişte studenţi de la celebra şi prestigioasa universitate Waseda. Trebuie să vă gândiţi că 70% dintre miniştrii Japoniei au terminat Waseda ca să înţelegeţi despre ce e vorba. Am cunoscut deci patru puştani de la Waseda într-o cârciumă, la un nomikai (întâlnire de băut). Trei dintre ei s-au făcut muci în faţa mea. Al patrulea, aveam să aflu la o săptămână după, a făcut un crush pentru mine. Am simţit eu ceva când ne-am dus la karaoke.

Anturajul meu beat criţă a interpretat în cor piesa unei formaţii punk locale, The Blue Hearts. Piesa se numeşte Linda Linda şi are un ritm total decerebrat. Versurile sunt: "aş vrea să fiu frumos ca un şobolan din canal, şi mai de treabă decât oricine, Linda Linda, Linda Linda Lindaaa, şi dacă ar fi să ne mai întâlnim şi să vorbim, te-aş face să înţelegi sensul cuvântului dragoste" etc. Mărturisesc că piesa mi-a plăcut, ciudăţenia ei iese în evidenţă pe scena debilă a j-pop-ului pe care încă mai triumfă băieţi imberbi daţi cu lipglos, wanna be New Kids on the Block. În hărmălaia de la karaoke, treptat, Linda Linda Lindaaa a devenit, Laura, Laura, Laura Laura Lauraaa (Raura, Rauraaa) şi piesa lui The Blue Hearts s-a transformat în "cântecul nostru".

La o săptămână după, băiatul cu pricina mă ia la o discuţie, să vadă în ce ape mă scald, am sau nu prieten? Şi dacă am, mă complac într-o relaţie la distanţă sau...? Îmi zice "nu pot să cred că tu, o fată aşa de populară, n-ai prieten". Efectul, îmi dau seama, ar trebui să fie devastator asupra ego-ului meu, însă cuvântul "populară" mă ia pe nepregătite.

Îmi fac repede socoteala în cap şi mă asigur că în cercul meu de cinci-şase prieteni din Bucureşti popularitatea mea e neştirbită. Dar el e sigur că Bucureştiul îmi poartă autografele. Zic "ba da...". Zice: "ba da, ce...?" Nu înţelege suficienţă engleză încât să înţeleagă că "ba da, am prieten", şi trebuie să îi nimicesc elanul pentru că relaţia mea la distanţă funcţionează. Rămân totuşi un star (cu origini incerte) în grupul meu de prieteni ahtiaţi după creaturi populare.

Pricep că în Tokyo, băieţii vor, mai presus de dragoste şi virilitate, două lucruri: să fie populari - şi suta de contacte de pe Facebook o dovedeşte - vă spun, a nu adăuga un japonez pe Facebook, oricât de puţin îl cunoşti, e o cruzime, ca şi cum înadins i-ai călca inima în picioare şi l-ai scuipa în faţă; şi să fie unici. Ironia e că ţipă atât de tare după unicitate şi o caută cu tot dinadinsul cu atâta efort încât rezultatul e unul incredibil: câteva curente fashioniste extreme au adepţi fanatici şi puiesc clone suprarealiste, îmbrăcate şi coafate toate la fel, într-un stil, desigur, atât de over the edge încât Europa nici nu e gata să şi-l închipuie. Şi sunt tokyoţi care jură credinţă pe viaţă unui singur brand.

Celebritatea e, deci, cel mai interesant lucru de aici - defineşte societatea tokyotă mai tare decât orice, o animă. Ca o orbire, ca o sete nebună. Cu cât e un lucru mai scump cu atât e mai popular, şi suprasaturaţia de branduri de pe stradă stă mărturie. Cantitatea de eşarfe Armani şi genţi Gucci îţi produce o senzatie de hiperglicemie fashionistă. La asta se adaugă toate starurile Hollywoodiene care se pozează aici în reclame pe bani grei - pentru că Japonia e suficient de glamour şi suficient de departe încât să nu le ştirbească principiile. Apoi unica aglomeraţie de poşete Louis Vuitton - am văzut bunicuţe mergând la piaţă cu sacoşa Louis Vuitton şi în papuci găuriţi şi, aceleaşi sacoşe purtate de tineri metrosexuali care îşi fac plimbarea pe strada mea în fiecare zi la aceeaşi oră.

În Roppongi, unde a venit Johnny Depp să-si lanseze Public Enemies în decembrie 2009, există un magazin numit Hysteric Glamour (sic!). În faţa lui, o piaţetă romanţioasă cu un trandafir de metal filigranat, înalt de 5 metri şi, mai în spate, un păianjen de fier forjat, cu picioare răşchirate apocaliptic peste tinerii care trec. În depărtare Tokyo Tower, replică fidelă a Turnului Eiffel, dar mai mare decât Turnul Eiffel. La zece metri, la etajul 1 al turnului din Roppongi, se află un muzeu de artă şi un magazin al muzeului în care sunt expuse produse semnate de celebrul Takashi Murakami. Celebritatea lui Murakami vine dintr-un "hysteric glamour" scăpat de sub control, dintr-o imaginaţie manga intoxicată de culori şi golită de idei, şi e dublată de bănuiala multora că e un şarlatan absolut. Oricum Murakami a semnat geanta cu monograma multicoloră a lui Vuitton.

Setea uriaşă de celebritate, una pe cât de vidă, pe atât de interesantă, pentru că e misterioasă, duce în spate o fascinantă industrie overpriced. La un pol, televiziunea japoneză învârte nişte bugete ameţitoare, cu propriul ei star system şi propriile modele. La intervaluri regulate starurile TV de primă mărime au în contract să apară în nişte vitrine special amenajate unde publicul de pe stradă se aduna buluc şi se holbează un interval de timp la ele. La celălalt pol sunt hostessele şi dansatoarele de bar, majoritatea europence - rusoaice, poloneze, românce. Cu nişte ani în urmă o cunoştinţă de-a mea a venit aici ca "talento", dansatoare în bar, şi mi-a povestit cât de exotică s-a simţit. Japonezii între două vârste plăteau oricât şi sexul nu era obligatoriu - asocierea în sine cu o blondă (falsă) exotică şi misterioasă era esenţială şi merita orice cheltuială.

De asta Tokyo e un oraş atât de paradoxal. Prietena mea unguroaică e frumoasă şi are o statură de manechin, iar acum zece ani a încercat să înceapă o carieră în sensul ăsta în Slovacia. A fost selectată între primele zece la un concurs de manechine însă a renunţat pentru că se saturase să se înfometeze. Aici, la Tokyo, a fost aleasă să pozeze pentru o colecţie online şi mi-a povestit emoţia pe care a încercat-o când a pus prima oară în picior sandale Manolo Blahnik, cu trei numere mai mici, desigur, pentru că aici nu găseşti nimic peste 38.

Am ieşit cu ea zilele trecute la primul festival al cireşilor din viaţa noastră, şi întâmplarea a făcut ca întreaga noastră celebritate să fie dată, odată pentru totdeauna, în vileag. Am luat trenul şi am ajuns în Sakurajousui, un cartier micuţ şi super-cochet de pe o linie de metrou secundară. Aici, lângă un teren de baseball, o străduţă cu sens unic, încadrată de cireşi în floare, se transformase într-un târg cu o muzică atât de ridicolă încât mi-am amintit, melancolică, de maneaua noastră. În cireşi, lampadare portocalii cu lumina minusculă, pe stradă copii cu baloane, tarabe cu caracatiţe prăjite, haine second hand, dansatoare hawaiiene cu rochii fără mâneci şi pielea de găină, banane în ciocolată, jucării la preţ redus, takoyaki, vată de zahăr roz pal. Afară frig, am prins o primăvară ghinionistă aici, însă inima mea e încălzită de atmosfera atât de normală, ce mă face să uit de presiunea glamourului din inima oraşului.

Încerc o frigăruie ieftină, însă mă chircesc când îmi dau seama că am cumpărat pieliţe grase de pui fripte superficial şi înfipte într-un băţ. Îmi cumpăr un bol de ceai verde şi primesc bonus două fructe confiate cu identitate neprecizată. Trec cu Csilla printre tarabe şi îl găsim pe nepotul lui Donald Duck, unul dintre cei trei, la numai cinci dolari, nou nouţ, cu un cap supradimensionat care nu-i permite să stea în fund. Îl cumpăr şi femeile de la tejghea încearcă să îmi bage pe gât un ursuleţ de pluş păros şi oarecum diform. Refuz politicos.

Ne oprim să vedem dansul hawaiian şi mă las captivată de mişcările circulare ale unor asiatice cu şolduri mari şi foarte unduitoare. Csilla, mai înaltă decât toţi şi cu părul roşu, începe să râdă lângă mine. Îmi arată doi bătrânei care vorbesc despre noi: "uită-te la ele, vai cât de stilate sunt! Ce frumos sunt îmbrăcate, sigur sunt nişte celebrităţi! Uite, l-au cumpărat pe Donald Duck!" Înţeleg că alegerea mea cu gust m-a trădat - l-am cumpărat pe Donald Duck, e un indicator imbatabil că sunt o prinţesă misterioasă de Transilvania, cam ca Audrey Hepburn în My Fair Lady.

Ne plimbăm şi la capătul celălalt al străduţei trei femei ne studiază şi admiră, cât de frumoase suntem, "neeee" ("nu-i aşa?"). Măcar Csilla era cât p-aci să poarte pantofi Manolo Blahnik, dar eu îmi fac rapid inventarul toaletei: sacou de catifea albastră cumpărat cu un dolar de la un recycle store din Nagoya, fusta Zara cumpărată cu 3 dolari de la târgul universităţii, bluză în dungi de la Stefanel primită de la o prietenă, cizme gen Uggs, dar nu Uggs, cumpărate cu 18 dolari de la reduceri. Poşeta de piele franţuzească m-a costat 50 de cenţi, şi am luat-o de la nişte mătuşi amabile, tot de la târgul scolii.

Gara din Sakurajousui, unde ne retragem cu nobleţe, ca nişte celebrităţi incognito, are şase linii de tren şi scări rulante cu semnale luminoase. "La mine în oraş gara... e în alt oraş..." îmi zice Csilla, frumoasa mea prietenă celebră, râzând. "Si ca să ajungi la tren trebuie să treci peste linii cu piciorul... Dar important e că sunt celebră la Tokyo!" Râdem... Măcar la mine în oraş, la Gherla, gara noastră e în oraş la noi şi are patru linii. Şi chiar dacă, da, trebuie să treci peste ele cu piciorul, o gară proprie şi patru linii cred că mă îndreptăţesc la o celebritate mai mare decât a Csillei. Dar, în fond ce e celebritatea? Aici un mister frumos împachetat în imaginaţia japoneză cu buget mare, care te sperie cat de fecundă e. Sunt o prinţesă cu ochi verzi şi cu un stil desăvârşit a cărui cheie e imposibil de descifrat. Şi spre deosebire de Angelina pe care până la urmă o ştie toată lumea, eu sunt o celebritate din aceea necunoscută în jurul căreia poţi visa. O veritabilă celebritate din Tokyo!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • splendid articolul! multumesc!
    lili, 27.07.2010, 11:19

    splendid articolul! multumesc!

Spacer Spacer