Despre acest strălucit student al lui Ilya Musin care, după Evgheni Mravinski, se află în fruntea filarmonicii petersburgheze, despre fostul director artistic al Teatrului Mariinski, al Orchestrei Simfonice din Baltimore, despre actualul dirijor de onoare al Filarmonicii Regale din Londra aveam, la momentul interviului oferit pentru Poveştile de succes ale muzicii de la Radio România Muzical, imaginea pregnantă, intimidantă şi totodată neclară asociată unuia dintre ultimii clasici în viaţă pe care i-a dat prolifica şcoală muzicală rusă la mijlocul secolului XX; am întâlnit un aristocrat autentic, sobru, o persoană cumva fără vârstă, desprinsă parcă din lumea muzicală a Sankt-Petersburg-ului finalului de secol al XIX-lea, care a trăit şi traversat aparent neschimbat comunismul iar astăzi, într-o altă Rusie decât cea de acum peste două decenii priveşte atât înapoi, cât şi înainte cu o seninătate deloc simplu de pătruns.
Ştefan Costache: Care sunt atributele ideale ale unui ansamblu simfonic, un ansamblu care să întrunească toate acele calităţi de care un dirijor se poate declara pe deplin mulţumit şi pe care îşi poate construi ceea ce imaginează?! Cu ce astfel de formaţii aţi colaborat?
Iuri Temirkanov: Am lucrat cu orchestre foarte bune din toată lumea, şi în America şi în Europa, cu cele mai renumite orchestre... După părerea mea, cea mai importantă sarcină a dirijorului - şi nu am să vorbesc despre lucrurile măreţe, acestea sunt la îndemâna tuturor... Cea mai importantă sarcină este să reuşeşti ca orchestra să continue să iubească muzica! Dacă un membru al orchestrei lucrează de foarte mulţi ani, el vine acolo ca la un loc de muncă, pentru salariu. Muzicienii se prezintă la repetiţie, cântă, fac tot ce le spui tu - însă muzicii trebuie să-i slujeşti ca în biserică, chiar dacă primeşti un salariu mic! Dacă orchestra a pierdut acest lucru, ea nu va ajunge nicăieri...
Şt.C.: Programul pe care dvs. şi Orchestra Filarmonicii din Sankt-Petersburg l-aţi propus în cadrul Festivalului Enescu a fost unul rusesc - cu opusuri de Rahmaninov şi Ceaikovski. Aţi ales două lucrări faimoase, foarte iubite de public - Concertul pentru pian şi orchestră nr. 2 de Serghei Rahmaninov şi Simfonia a VI-a "Patetica" de Piotr Ilici Ceaikovski. În ce constă esenţa acestor creaţii?
I.T.: În general muzica rusească clasică este foarte deschisă, ea se adresează nu umanităţii în ansamblul ei, ci personal tuturor celor care au venit la concert. Este foarte deschisă - ceea ce nu putem spune despre muzica multor altor renumiţi compozitori de talie universală. Ei scriu adresându-se omenirii, ei vor să schimbe lumea! Compozitorul rus însă vorbeşte cu fiecare spectator în parte. Astfel, să duci spre fiecare ascultător ceea ce a vrut compozitorul este sarcina oricărei interpretări a clasicismului rusesc, a creaţiilor lui Ceaikovski, Rahmaninov...
Şt.C.: Colaborarea dvs. şi a orchestrei pe care o conduceţi cu pianista Hélène Grimaud a început în anul 1990, în Franţa. Aţi cântat atunci împreună tot Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Cum a evoluat din 1990 şi până acum această relaţie muzicală cu artista franceză?
I.T.: Eu o consider unul dintre cei mai minunaţi muzicieni ai generaţiei sale. O iubesc foarte mult, nu numai pentru că e o femeie foarte frumoasă, ci şi pentru că interpretează muzica rusă mai bine decât o fac foarte mulţi artişti ruşi... Nu ştiu datorită cărui fapt, simte foarte bine această muzică şi o cântă de fiecare dată extraordinar. De aceea, pentru mine, este întotdeauna o foarte mare plăcere să mă întâlnesc cu Hélène Grimaud.
Şt.C.: Filarmonica din Sankt-Petersburg este instituţia unde continuaţi o mare tradiţie, o tradiţie dincolo de conjuncturi istorice şi regimurilor politice. Îi urmaţi lui Evgheni Mravinski la conducerea instituţiei. Cum simţiţi această responsabilitate şi ce anume din amintita tradiţie doriţi să perpetuaţi?
I.T.: Primul lucru pe care aş vrea să-l spun este faptul că la foarte scurt timp după ce am venit în acest ansamblu a avut loc un declin - în toată cultura rusă, nu numai în muzică; aşa cum, de altfel, se petrece în toate ţările lumii, când se întâmplă ceva rău în ţară, prima care suferă este cultura. Orchestra s-a aflat într-o situaţie foarte grea, practic nu existau bani, situaţia financiară era catastrofală. De aceea, menţinerea în viaţă a acestei orchestre a fost unul din cele mai importante obiective. După aceea am putut să ne gândim la lucruri măreţe - de exemplu, cum să continuăm tradiţia... Despre lucrurile măreţe şi despre perpetuarea tradiţiei poţi vorbi numai după ce orchestra nu mai trebuie să se gândească în fiecare minut cu ce să-şi hrănească familiile. În linii mari acesta este unul dintre obiectivele capitale pe care am reuşit să le atingem. În momentul de faţă da, se pune într-adevăr problema păstrării bunelor tradiţii şi debarasării de cele rele. Aşa cum se întâmplă cu toate orchestrele, există nu numai tradiţii bune, ci şi cele mai puţin bune. De aceea trebuie să conservăm ceea ce este bun şi să mergem mai departe. Viaţa merge înainte, se schimbă muzicienii, unii pleacă, alţii, tineri, vin; şi nu neapărat mai buni, pentru că în Rusia în momentul de faţă este o situaţie destul de grea, pedagogii buni pe care i-am avut au plecat, muzicienii de mare valoare au plecat... Este o situaţie dificilă în cultura rusă! Şi în aceste condiţii este foarte complicat, dar şi foarte important, să gândeşti şi să ştii să păstrezi tradiţia.
În 1988 a devenit Iuri Temirkanov dirijorul principal şi directorul artistic al Filarmonicii din Sankt-Petersburg, iar iniţiativa alegerii sale pentru această poziţie a aparţinut, se pare, exigenţilor membri ai orchestrei. Alături de ei, Temirkanov a depăşit momentul economic greu al căderii Uniunii Sovietice, menţinând instituţia pe linia de plutire, artistic şi financiar şi depăşind acea criză pentru a consolida, apoi, prestigiul şi valoarea Filarmonicii.
Temirkanov a purtat cu el orchestra prin marile săli de concerte ale Europei şi Americii, dar nu a uitat nici de Rusia; şi poate e relevant că, în stagiunea 2006-2007, Filarmonica din Sankt-Petersburg a făcut, după o îndelungată absenţă, un turneu de concerte în Federaţia Rusă, ajungând până în Siberia.
Vorbim despre orchestra cu cea mai îndelungată istorie a Rusiei, înfiinţată în 1882, pe care a adus-o la un înalt nivel de performanţă Evgheni Mravinski, dirijorul principal al instituţiei între 1938 şi 1988; Evgheni Mravinski, legendar interpret al lui Ceaikovski şi Şostakovici, a cărui memorie este onorată astăzi de continuatorul său, Iuri Temirkanov.
Şt.C.: Când aţi ajuns la concluzia că e mult mai bine să dirijaţi fără baghetă, de ce şi care sunt avantajele acestui mod de relaţionare cu orchestra?
I.T.: Nu există nici un avantaj! Poţi să dirijezi şi cu baghetă foarte bine, poţi să dirijezi şi fără baghetă - sau invers, şi fără baghetă poţi să dirijezi foarte prost... Important este rezultatul; iar modul în care ajunge dirijorul la acel rezultat nu interesează pe nimeni...
Şt.C.: Aveţi în mod sigur mentori, maeştri de care vă amintiţi cu recunoştinţă. Aţi format, la rândul dumneavoastră, discipoli? Şi dacă da, ce doriţi să poarte mai departe din mesajul dvs.?
I.T.: Nu am mentori, nu am discipoli! Există doar dirijori pe care eu îi preţuiesc şi îi respect foarte mult; este vorba poate, în primul rând, de Karajan, care a fost într-adevăr un mare şef de orchestră al secolului trecut. El a reuşit să ducă la un alt nivel profesia de dirijor, prin el această profesie a ajuns ceea ce trebuia să ajungă. Ştiţi în ce constă diferenţa? 90% dirijează ceea ce e scris prin note, iar Karajan a reuşit să dirijeze ceea ce nu e scris prin note, ceea ce e ascuns în spatele notelor. În ultimă instanţă, în asta şi constă profesia de dirijor.
Şt.C.: Cât din sensibilitatea şi din ceea ce sunteţi datoraţi oraşului Sankt-Petersburg, străzilor, parcurilor, trecutului, istoriei sale?! Pentru că nu aţi uitat să-i fiţi, la rândul dvs., recunoscător...
I.T.: Eu cred că acest mare oraş m-a educat cât două facultăţi. În cadrul Conservatorului din Sankt-Petersbrg era inclusă şi acea şcoală de 10 ani pe care de asemenea am urmat-o. Sankt-Petersburg, atmosfera şi tradiţia lui în general, au făcut din mine ceea ce sunt în momentul de faţă; şi eu îi rămân dator, într-un mod în care le rămânem datori, de exemplu, părinţilor noştri - aşa mă simt şi eu dator faţă de acest oraş.
Şt.C.: Sunteţi un clasic necontestat al artei dirijorale ruse; şi, dacă vorbim de şcoli de dirijat asociate ideii de naţionalitate, atunci poate că cea mai autentică şi mai valoroasă şcoală de dirijat rămâne cea rusă. Care ar fi atributele acestei şcoli şi cum explicaţi forţa şi originalitatea ei?
I.T.: În Rusia, mai repede decât în alte ţări, oamenii au înţeles că a dirija reprezintă o profesie... În ciuda faptului că acum dirijează toată lumea, absolut toţi, toţi violoniştii, toţi pianiştii dirijează, totuşi în Rusia situaţia rămâne cu totul alta. Pentru această profesie s-au pregătit oameni mult mai devreme decât în alte ţări ale lumii, de aceea, indiferent că o numiţi şcoală, sau în orice alt fel, cei care terminau cândva Conservatorul ştiau să dirijeze şi o orchestră simfonică, parcurgeau şi operă astfel că absolvenţii puteau dirija şi spectacolele lirice. De aceea, noi eram totuşi profesionişti, deşi, în general, dirijatul este o profesie pentru a doua parte a vieţii.... Terminând Conservatorul, chiar şi cu profesori minunaţi ca cei din tinereţea mea, trebuie să mai treacă mult timp ca să înţelegi, în general, rostul şi esenţa dirijatului!
În ianuarie 2009, Yuri Temirkanov a preluat funcţia de director artistic al Teatrului de Operă "Reggio" din Parma, fapt apreciat în presa internaţională drept capabil să readucă în prim-planul scenei lirice mondiale instituţia italiană; pentru că, deşi Temirkanov excelează în repertoriul rus - simfonic, dar şi de operă, el este apreciat şi ca un foarte sensibil dirijor verdian.
Printre calităţile pentru care Iuri Temirkanov este unul dintre marii dirijori ai momentului - precizia, claritatea, acurateţea - toate având în comun o profundă cunoaştere a fenomenului componistic şi o intuiţie legată, în mod sigur, de cultura muzicală în care a crescut; un dirijor eficient în gestica mai degrabă sobră, dar care îi permite o comunicare vie, intensă cu membrii orchestrei.
Şt.C.: Sunteţi o poveste de succes nu numai a muzicii ruse, ci a muzicii clasice în general. Ce anume din ceea ce faceţi în afara muzicii vă încarcă bateriile, vă aduce în armonie cu dvs. înşivă? Cu alte cuvinte, ce vă face plăcere şi vă reprezintă în afara dirijatului?
I.T.: În afară de muzică mai există în viaţa mea - dar asta nu se cheamă hobby, ci mai degrabă principiu de viaţă - cărţile. Cărţi, cărţi şi iar cărţi! Cărţi bune!
Şt.C.: Adesea se confirmă convingerea generală că muzica rusă este cântată bine doar de formaţiile ruse, cea germană - de ansambluri germane etc. Consideraţi că muzica rusă este simţită şi cântată astăzi şi în afara Rusiei aşa cum se face în ţara dvs.? Globalizarea a contribuit în bine cu ceva, din acest punct de vedere?
I.T.: Este o prejudecată faptul că germanii cântă bine muzica germană iar ruşii - pe cea rusească; nu este adevărat! Eu am înregistrările lui Karajan cu cele şase simfonii ale lui Ceaikovski şi pot să spun că ştiu foarte puţini dirijori ruşi care să fi dirijat aşa de bine creaţiile lui Ceaikovski. Există, pe de altă parte, imprimările lui Emil Gilels cu cele cinci concerte pentru pian de Beethoven, cu George Szell la pupitru - care nici el nu era neamţ... Mă îndoiesc că mai poate cineva cânta la pian concertele lui Beethoven aşa cum a făcut-o el; sau Richter. Prin urmare, nu este adevărat, e nevoie doar de talent, muzica nu are naţionalitate.
Şt.C.: Muzica rusă, în perioada sovietică, are în mod sigur realizări componistice uitate astăzi şi pe care, poate, vom avea ocazia să le redescoperim în viitor. Aveţi exemple şi argumente în acest sens?
I.T.: În principiu, liderii politici nu înţeleg, în esenţă, nimic din muzică; de aceea ei au şi interzis, în perioada sovietică, foarte puţine creaţii. Interziceau doar textul în simfonii, în oratorii, astfel că, de fapt, se putea cânta cam tot. Acum mi se pare o prostie faptul că dacă, de exemplu, în cine ştie ce oratoriu există vreun cuvânt despre Stalin, oratoriul încetează să mai fie cântat vreodată; şi mi se pare o prostie pentru că lucrarea aparţinea vremii respective. Sigur că noi avem o altă atitudine acum, diferită, faţă de Stalin, dar epoca respectivă a existat, nu putem face abstracţie de ea! Iar acele compoziţii ar trebui cântate!
Iuri Temirkanov s-a format mai întâi ca violonist şi violist, la Conservatorul din Sankt-Petersburg. De altfel, a fost membru timp de 5 ani al Orchestrei Filarmonicii pe care în momentul de faţă o conduce, iar fiul său, Vladimir, continuă această tradiţie violonistică de familie.
Temirkanov pare să prefere programele de concert cu orchestra în prim-plan, soliştii cu care a colaborat nefiind foarte numeroşi: David Oistrach, Viktor Tretiakov, Itzhak Perlman, Yo-Yo Ma, Evgheni Kissin, mai recent Anna Netrebko şi Sayaka Shoji.
Temirkanov avea 3 ani în 1941 când tatăl său, ministru al culturii în mica republică numită Kabardino-Balkaria, era executat de armata germană. Se numea Khatu Temirkano şi îi avusese chiar în acea perioadă ca oaspeţi pe Prokofiev şi pe soţia sa, Mira Mendelson, compozitorul rus lucrând pe atunci la opera sa Război şi pace. Şi astfel se explică, poate, ataşamentul invitatului nostru faţă de compozitorii ruşi moderni, precum Prokofiev şi Şostakovici. Constante ale programelor sale de concert şi ale discurilor pe care le-a imprimat rămân, de asemenea, Ceaikovski, Rahmaninov, Glinka sau Rimski-Korsakov.
Şt.C.: Veniţi dintr-o tradiţie dirijorală extraordinară, pe care noi, ca români, nu o avem. Totuşi, istoria contemporană a dirijatului a fost marcată şi de şefi de orchestră români importanţi: George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Sergiu Celibidache... În ultimul timp, Ion Marin şi-a câştigat un prestigiu notabil, chiar şi în Rusia. I-aţi cunoscut pe vreunul dintre cei amintiţi?! Ce părere aveţi despre Celibidache?
I.T.: Celibidache a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai vremii sale. Şi eu, ca şi toţi muzicienii lumii, cunosc muzica lui Enescu, alţi compozitori însă îmi sunt puţin cunoscuţi; dar toţi muzicienii lumii ştiu că, în general, românii sunt un popor foarte muzical. De aceea aici, în România, trebuie să cânţi cu mare responsabilitate.
Şt.C.: Aţi încercat să vă specializaţi într-un anumit repertoriu, consideraţi că înclinaţia pentru anumite lucrări sau anumiţi compozitori vă reprezintă în mod special?
I.T.: Nu, eu chiar cred că un muzician trebuie să cânte muzica tuturor popoarelor, tuturor ţărilor. Da, sigur, este foarte importantă cultura în care ai fost educat; dar totuşi - şi aici o să repet - muzica nu are naţionalitate.
Şt.C.: Nu v-a tentat niciodată compoziţia?
I.T.: Din fericire nu. Şi ştiţi de ce? Pentru că eu cunosc atât de multă muzică mare, că nu mai am dreptul să compun! Adevărul e că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin mai conservator, mai reacţionar în ceea ce priveşte muzica. În privinţa compozitorilor profesionişti de azi, cred că Dumnezeu se odihneşte, a încetat să creeze genii; iar eu am încetat să iubesc ceea ce este cunoscut drept muzică modernă.