Wim Wenders (n. 1945), preşedintele Academiei Europene de Film, unul dintre cei mai importanţi regizori europeni, realizatorul celebrelor Paris, Texas (1984), Wings of Desire (1987) sau Buena Vista Social Club (1999), a venit la începutul lunii iunie 2010 la TIFF pentru a primi "Premiul pentru întreaga carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană". Timp de aproape o săptămînă, Wenders a mers la filmele româneşti din program, a susţinut un master class, a răspuns politicos oricui avea ceva să-i spună, a fost prezent la cele trei proiecţii de gală ale filmelor sale, a semnat protestul cineaştilor români şi s-a plimbat nestingherit, în trenci şi adidaşi, pe străzile Clujului. Afabil şi relaxat, sclipitor în orice situaţie, cu o coafură de Tim Burton şi un zîmbet ascuns, regizorul german a fost cea mai plăcută surpriză a festivalului. Ştiu cîţiva oameni care, dacă ar fi întrebaţi ce imagine le-a rămas în minte de la TIFF-ul de anul ăsta, ar spune fără să ezite: "Wim Wenders stînd la coadă la îngheţată". Mai multe la www.wim-wenders.com.
Luiza Vasiliu: Lucraţi la primul dvs. film 3D, Pina, dedicat coregrafei germane Pina Bausch. Anul trecut, după moartea ei, aţi publicat în The Guardian un poem, iar unul din versuri suna aşa: "Pina Bausch va continua să ne influenţeze pe noi toţi". Cum se manifestă această influenţă?
Wim Wenders: Noi doi eram foarte buni prieteni şi voiam să facem un film împreună încă de-acum 20 de ani. Ceea ce făcea Pina, modul în care o făcea, temele care o preocupau mi se păreau cu totul unice şi simţeam că are un dar pe care nu-l mai văzusem nicăieri în altă parte. Am învăţat foarte multe de la ea. De fiecare dată cînd vedeam un spectacol de-al ei, învăţam ceva nou.
Ştia mai bine decît oricine să privească oamenii, să-i vadă şi să-şi dea seama de tot ce poate spune o persoană numai urmărindu-i mişcările. E o capacitate pe care nici unul din noi nu o mai are. Ne-am obişnuit să-i judecăm pe ceilalţi numai după ceea ce spun sau cu ce se îmbracă sau cum arată, însă abilitatea de a-i recunoaşte, nu de a-i judeca, după felul în care se mişcă s-a pierdut aproape de tot. Iar Pina devenise o specialistă formidabilă în a-i privi pe oameni cum se mişcă, a le recrea mişcările şi a spune poveşti prin intermediul mişcărilor, al gesturilor, al lucrurilor mici. Mereu i-am admirat munca. Şi am admirat-o pe ea, ca persoană.
L.V.: Cum v-aţi decis să faceţi un film 3D?
W.W.: Cînd i-am spus că aş vrea să facem un film împreună, era în '83 sau ' 84, am spus-o pentru că o credeam cu adevărat. În cele din urmă, Pina a zis că ar fi frumos, iar în anul următor a întrebat cînd o să facem filmul, apoi eu am mai văzut un nou spectacol, m-am gîndit la întrebarea ei şi mi-am dat seama că nu ştiam cum să fac un film despre opera ei, că vocabularul şi capacităţile mele cinematografice nu includeau acel dar despre care vorbeam mai devreme. Nu aveam la dispoziţie nici o modalitate prin care să transfer în film dansul ei. Mă gîndeam la asta din ce în ce mai mult şi, în fiecare an, Pina îmi punea aceeaşi întrebare, iar eu îi răspundeam: "Încă nu ştiu cum".
Pînă cînd, acum cîţiva ani, am văzut primul film 3D şi mi-am spus că asta ar putea fi o variantă. Căci mediul ei e spaţiul, iar mişcarea e, prin definiţie, ceva ce se întîmplă în spaţiu, şi eu am crezut mereu că nu mă pot descurca cu spaţiul într-un film, mă refer la spaţiul pe care ea îl ocupa prin dans. Aşadar, mi-am spus că poate aş avea o şansă cu vocabularul 3D. I-am vorbit despre soluţia mea, iar ea mi-a spus: "Dacă tu crezi în asta, eu aştept oricum de atîta vreme, aşa că hai să trecem la treabă!". Am pus totul la cale pentru vara trecută, însă Pina a murit, după cum ştiţi, cu o lună înainte.
L.V.: În 1979 aţi realizat Lightning over Water, unul din cele mai emoţionante documentare făcute vreodată despre un regizor. Aţi mers atunci la New York şi aţi filmat îndeaproape ultimele trei luni din viaţa lui Nicholas Ray. Dvs. aţi putea renunţa la controlul pe care îl aveţi asupra propriei imagini, lăsîndu-vă filmat de un alt regizor? V-aţi permite să fiţi vulnerabil?
W.W.: Trebuie să fii extrem de curajos ca să faci asta, iar Lightning over Water a fost produs înainte de toate de curajul lui Nick. Nu ştiu dacă eu am curajul ăsta. Poate voi afla că îl am. Dar poate că nu, nu ştiu, nu m-am gîndit la asta. Mai trebuie spus că nu eu i-am cerut lui Nick să facem filmul, el m-a rugat pe mine. Eu nu i-aş fi cerut-o niciodată. Mi-a explicat că e foarte important pentru el să mai facă un film, căci era posibil să fie pe moarte, dar nu ştia sigur. Simţea însă că o să moară şi mi-a zis: "Nu pot să-l fac singur. Vrei să mă ajuţi?".
La început, n-am vrut, n-am vrut deloc. Cu cît înaintam cu atît mai puţin voiam să-l fac. Dar nu puteam pleca, începusem ceva ce trebuia dus la bun sfîrşit. Chiar dacă puneam sau nu peliculă în aparat, noi trebuia să fim acolo. De la un anumit punct, devenise mai important să-l însoţim pe Nick, decît să terminăm filmul. Cu toţii am fi continuat s-o facem, chiar dacă filmul n-ar fi existat. Însă atunci ar fi fost ceva fals şi Nick şi-ar fi dat seama, iar el voia ca totul să fie filmat, aşa că am filmat. Dar nu ne-am gîndit niciodată la produsul finit. Chiar şi azi, cînd trebuie să prezint undeva acest film, sînt uimit că el există.
L.V.: Trecînd la lucruri mai frivole, v-aş întreba, gîndindu-mă la documentarele muzicale şi videoclipurile pe care le-aţi regizat, care sînt cele mai recente descoperiri muzicale pe care le-aţi făcut în ultima vreme?
W.W.: (deschide un carneţel negru pe care-l avea în faţă şi citeşte nume de formaţii): Ar fi mai multe. Ascult atîta muzică încît pierd şirul. De exemplu, am descoperit un grup care se cheamă Other Lives, apoi o fată din America, Scout Niblett o cheamă. A scos deja şase albume. Eu am ascultat unul din ele şi am vrut imediat să le aud şi pe celelalte. Mai e un grup american nou, Clem Snide. Pe Kings of Leon îi ştiţi, nu? Apoi, ar mai fi Mumford and Sons şi un grup israelian care mi s-a părut fantastic, Asaf Avidan and the Mojos. Am ascultat doar un EP şi acum aştept cu nerăbdare albumul. Astea-s descoperirile mele din ultima lună.
L.V.: Vă amintiţi care a fost primul film pe care l-aţi văzut?
W.W.: Da, a fost un dezastru. Aveam 6 sau 7 ani şi am mers la cinema cu bunica mea, care nu era deloc un cinefil cu experienţă. Intenţionase să mă ducă la un film cu Stan şi Bran, dar a greşit sala şi am intrat la ceva de genul The Night of the Living Dead. N-am aflat niciodată la ce film am fost de fapt. Probabil că era prin '52, pentru că eu m-am născut în '45. Bunica nici măcar nu-şi dăduse seama de greşeală, nu prea se pricepea la filme. Îmi aduc aminte fiecare cadru din timpul celor cinci minute cît am stat înăuntru. Apoi n-am mai rezistat, am început să ţip şi să mă caţăr pe capetele oamenilor (sala era plină ochi). Am ţipat cît am putut de tare şi m-am repezit spre ieşire. N-am mai putut dormi ani la rînd, visam la nesfîrşit acel film de groază. A fost un început cît se poate de prost.
L.V.: Dacă ar trebui să duceţi un copil să vadă primul lui film la cinema, la ce film l-aţi duce?
W.W.: Depinde de vîrstă. Dacă ar avea 6 ani, ca mine pe vremea aia, l-aş duce la un film de Buster Keaton.