Mă sperie oamenii care nu se schimbă. Care se nasc ca nişte mici tancuri care cresc, devenind nişte mari tancuri - nicio altă schimbare, nicio împrejurare sau întîmplare nu îi atinge, influenţează sau deviază de-a lungul vieţii: calcă drept, pe şenilele lor, pînă la punctul de destinaţie. Obli şi dintr-o bucată. Pentru ei, supleţea, tranzacţionismul şi simţul situaţiei (care îţi cere să te pliezi pe ea mai curînd decît invers!) nu există: siguri pe ei, avînd dreptate "în bloc", avansează prin viaţă imuni la aventura vieţii, lăsînd - ce-i drept - urme adînci, dar ratînd iremediabil întîlnirea cu înţelepciunea...
Mă sperie, totodată, şi cei care se schimbă prea des. Asemeni unor cameleoni, ai senzaţia, uneori, că esenţa lor nici nu există: sînt doar efectele unor întîmplări. (Cocteau a surprins genial acest fenomen într-o parabolă de două propoziţii: "Într-o zi, stăpînul său a pus cameleonul pe un pled ecosez; cameleonul a murit de oboseală...") Oamenii-cameleon, spre deosebire de oamenii-tanc, trec prin viaţă ca şi cum ar sta pe loc şi viaţa ar trece prin ei: sînt suma lucrurilor care li se întîmplă - şi care-i schimbă de fiecare dată. Sînt transparenţi, versatili, "personali" ca o oglindă: devin alţii în funcţie de ceea ce pui în faţa ei...
M-am gîndit la toate acestea întîlnind, în aceeaşi zi, doi oameni foarte diferiţi pe care-i cunosc. Unul este pictor: şi-a umplut casa (terasa, grădina, ba chiar şi clădirile din împrejurimi) cu picturile sale. Pictează tot timpul, oriunde şi oricum - degetele sale nu sînt decît prelungiri ale culorilor din paletă. Pasiunea picturii îi mănîncă timpul, viaţa, conversaţiile cu ceilalţi... Nu o duce deloc bine, material vorbind, dar sînt convins că n-ar da viaţa aceasta precară, umplută cu atîta bucurie autoindusă, pentru niciun "job" superbine plătit! Şi, deşi viaţa lui pare aceea a unui om-tanc, pictorul nostru şi-a schimbat de atîtea ori maniera de a picta încît ideea aceasta chiar nu i se potriveşte; este, mai degrabă, un om care şi-a găsit calea - şi-apoi bucuria de a urmări ce i se întîmplă de-a lungul ei. Pictura lui este oglinda vieţii lui.
Celălalt este omul-cameleon perfect: la o vîrstă încă fragedă, a schimbat deja vreo zece joburi, nuştiucîte case şi tot atîtea maşini. De fapt, fiecare mutare a lui (de la o casă într-alta, de la un job la altul...) pare să-l transforme integral - de parcă n-ar fi decît un recipient umplut de fiecare dată cu alt conţinut. Îşi schimbă "convingerile" ca şi cămăşile (şi-şi shimbă cămăşile foarte des, fiind un fashion-victim). Nu are o meserie precisă, dar este mult mai cunoscut (în lumea-spectacol în care trăim) decît dacă ar avea. Se scaldă alintat în lumina notorietăţii sale, fiindu-i suficientă - şi considerînd că cei care au aceeaşi meserie (el spune, evident, "acelaşi job") sînt nişte fraieri care nu înţeleg lumea de astăzi. E cameleonic cît cuprinde (pledul lui Cocteau); dar există riscul - de care nu-şi dă seama - ca această continuă versatilitate să lucreze, pînă la urmă, împotriva lui. De fapt, este încremenit într-un proiect: acela de a fi mereu în mişcare.
În ce mă priveşte, savurez fiecare clipă care mă schimbă (faţă de cum eram la 20 de ani) şi mă bucur de o vîrstă care-mi dă tot mai mult (vorba junelui meu amic) o "mentalitate de moş". Dacă am, încă, vanitatea de a nu arăta ca la 50 de ani, nu pot să mulţumesc îndeajuns vieţii care-mi schimbă ideile în funcţie de numărul anilor... Cît de ridicol să ai o minte "veşnic tînără"! E ca şi cum ai fi trăit degeaba.