După ce am scris titlul am obosit, prin urmare voi povesti la repezeală, sumar. Toată lumea cunoaşte pictura lui Manet -
Dejun pe iarbă. Adică presupun că cei mai mulţi o ştiu, dacă nu din muzeul parizian, măcar din reproduceri. Dacă nu vizualizaţi tabloul, îl descriu: pădure însorită, picnic, patru personaje; esenţial: doi bărbaţi îmbrăcaţi sobru, o femeie în cămaşă albă şi una goală - ca să fie şi mai clar - fără nimic între piele, aer şi ponţialele priviri prădătoare (alt epitet mai bun
n-am găsit). Un sân e la vedere, un picior cu tot cu pulpa lungă, spinarea, burta, braţul, ochii, nasul
şi-o ureche! Femeia se uită direct în ochii din afara tabloului. Firesc. Fără pudoare dar şi fără să aţâţe. Cu haine pe ea ar fi putut să arate ca o burgheză decentă. Am disecat scena cu toporul, fără să spun că pentru un privitor al zilelor noastre nu are iz obscen. Nimic şocant sau deplasat, mai ales ştiind că pictura se află expusă
într-un muzeu celebru - prin urmare e vorba de artă, artă de cea mai bună calitate, confirmată de critici vii sau decedaţi. Poate că
într-un talcioc ar fi trecut neobservat (şi ar fi fost păcat!). În 1863, anul în care a fost pictat, tabloul a stârnit ţâţâituri dezaprobatoare, clătinări din cap, vehemente, şi strâmbături faciale. Desigur, din cauza femeii goale. Nu pentru că
n-ar mai fi văzut francezii nuduri, ci pentru că dama în cauză şedea cu fundul gol lângă domni îmbrăcaţi şi nici că părea
să-i pese! La fel, nici bărbaţii nu păreau cine ştie ce impresionaţi - îşi vedeau de discuţia lor. Eu personal nu prea pricep care e problema, dar se pare că pe atunci aşa ceva de neconceput. Nu aveau nimic împotriva nudurilor cu îngeri bucălaţi. Nu se încruntau la damele lungite pe mătăsuri, privind umed către o liră ori spre o draperie cu ciucuri aurii. Nu.
Nu-i supărau ciucurii. La fel,
nu-i ofensau nici femeile goale lângă bărbaţi îmbrăcaţi, atâta timp cât picturile erau vechi - iar oamenii păreau desprinşi din scene de mitologie greacă. Aşa...
holbându-se la persoanele din tablou - privitorii
s-au mâniat, au râs,
s-au indignat, au spus sus şi tare că nu era vorba de artă ci de vulgaritate gratuită şi alte asemenea au tot ţipat, până când a trecut timpul
şi-au atârnat tabloul
într-un loc onorabil. În 2006, conducerea Muzeului d'Orsay a îngăduit unor fotografi de la Agenţia Vu să fotografieze angajaţii în faţa unui tablou favorit. Acţiune oficială, dedicată unei aniversări. Englezul Rip Hopkins
l-a pozat pe gardianul Cyril în faţa
Dejunului pe iarbă. Despre acest Cyril nu ştiu mai nimic, doar
l-am văzut lângă pictura lui Manet - gol, întins pe ceva - probabil pe butoaie (dar nu sunt sigură). Cum e evident, prin felul în care a pozat ca model a imitat, oarecum, poziţia femeii din tablou. Când
s-au publicat toate fotografiile
într-un album, lucrarea în cauză a fost exclusă - sub diferite pretexte - ca
într-un final reprezentanţii muzeului să afirme că a adus prejudicii de imagine instituţiei culturale. Din nou nu pricep, însă de multă vreme am încetat să mă mai minunez de ce se întâmplă în stânga
şi-n dreapta, ici şi colo. Poate că sunt blazată, dar chiar nu înţeleg ce e deranjant
într-un corp viu, nud, întins lângă un tablou.
Mi-ar plăcea să ştiu mai multe despre acest Cyril, de ce a preferat
Dejunul lui Manet, ce părere are despre oamenii din pădure, despre fructele răsfirate, culori şi lumină, dacă
şi-a dorit vreodată să meargă la un astfel de picnic şi orice ar fi avut chef să mai spună. Precizare: atât vaginul femeii lui Manet cât şi penisul gardianului pozat de Hopkins sunt atent ascunse. Aş mai vrea să ştiu, doar ca fapt divers, ce viaţă duc cei care au refuzat fotografia.
(http://www.exporevue.com/artistes/fr/index_hopkins.html)
Până nu uit: tot în 2006, Rip Hopkins a fost în Transilvania, unde a fotografiat o căruţă şi o familie de ţigani (printre altele).
P.S.: O fotografie frumoasă de Ion Grigorescu, numită
Déjeuner sur l'herbe - arată un grup de petrecăreţi care dansează ţonţoroiul undeva pe un câmp, lângă două maşini desuete. Un bărbat cânta la acordeon, iar bărbaţii şi femeile strânşi în horă dau cu sete din mâini şi picioare. Acum îmi trece prin cap că au strivit furnicile şi orice gâză
s-ar fi nimerit pe sub tălpile lor.
