Mi-a mai venit să vorbesc despre Bukowski şi pentru că am cunoscuţi care seamănă cu el. Mici deosebiri, totuşi semnificative: după ce se trezesc din beţie, cei de aici, din Braşov, scriu rânduri lirice ori încărcate de nostalgii balcanice - Bukowski, cum se ştie, era direct. Onest. Adică dacă avea chef să se fută cu prima beţivă întâlnită într-un bar asta scria, fără să bată câmpii despre petunii, fior metafizic, rime eminesciene şi neamul românesc. În fine, bănui că Bukowski n-avea nimic de-a face cu rimele eminesciene şi neamul românesc. Cei pe care îi cunosc eu îşi păstrează expresiile bip-uite la TV doar pentru limbajul de zi cu zi... Pentru literatură îşi aleg cuvinte sofisticate, unele chiar cu farmec provincial şi îi dispreţuiesc pe "muiştii ăia de pornografi cu caş la bot", care au fost publicaţi şi traduşi afară. Mai spun ceva, doar ca să lămurim lucrurile: îl prefer pe Bukowski. 1 - pentru că e mort şi nu se fâţâie pe aceleaşi străzi pe care umblu şi eu. 2 - un fel de prelungire al pct 1 - pentru că nu-l văd (şi prin urmare nu mă indispune). 3 - pentru că a fost onest. 4 - pentru poezii (nu şi pentru romane).
13 iulie 2010. Aproximativ ora 23.00, plus sau minus câteva minute. Staţie de autobuz din Braşov. Doi tipi tineri. Ambii îmbrăcaţi sport, cu tricouri de firmă - unul cu crocodil, altul cu siglă de maşină - pantaloni albi gen bermude, adidaşi mari, şepci cu alte sigle. Genul acela de români întâlnit oriunde pe stradă, în aeroporturi, magazine, cluburi. Tricoul cu crocodil către celălalt: "Te doare'n pizdă, de-aia l-ai sunat pe ăla, bulangiule". Comentariul meu: ţinând cont că tipul căruia i se adresa nu părea hermafrodit, observaţia lui era eronată. Tricoul cu siglă de maşină: "Du-te'n pula mea, fac ce vor muşchii mei! Io îi sun pe băieţi, ce te doare pe tine'n bască". Conversaţia a continuat cam la fel, amical, câteva minute. Din când în când, Tricoul cu maşină cobora de pe trotuar, în stradă, uitându-se după autobuz. Dacă s-ar fi petrecut un accident tragic, să zicem că una dintre maşinile care l-a ocolit ar fi dat peste el, în plin, rănindu-l în toate părţile moi şi tari, învelite în piele, poate că nici n-aş fi tresărit. De fapt nu ştiu, pentru că nu s-a întâmplat nimic. A venit autobuzul. Urc în faţă (în spate sunt şanse mari să se urce golanii). Chiar aproape de prima uşă, pe scaune, sunt doi beţivi bătrâni. Dacă i-aş fi numit turmentaţi, ar fi fost o greşeală deruntantă din partea mea. Noţiunea de turmentat are ceva desuet şi comic. Îmi aduce aminte de Caragiale - de O scrisoare pierdută - iar cei doi din autobuz nu aveau nimic de-a face cu aşa ceva. Dacă le-aş zice borâţi, aş fi mult mai aproape de realitate, din toate punctele de vedere: olfactiv, vizual, auditiv. Bukowski ar fi scris o poezie din ei. Eu nu pot. Ar fi putut să spună că erau căcaţi uitaţi în ploaie, că se scărpinau prost la coaiele bătrâne - orice, aşa cum făcea el - şi totul ar fi sunat cum trebuie în capul lui şi-al altora. Chiar şi în capetele celor doi! L-ar fi chemat la băut şi-ar fi poştit o juma de ţigară; l-ar fi pupat bălos pe-o ureche. Nu e şi cazul meu. Eu doar povestesc sec şi superficial ce-am văzut, sperând să uit cât mai repede, ştiind că scenele se vor repeta şi mâine, poimâine etc, în diferite locuri. Îmi doream doar să fiu în altă parte. Oriunde altundeva. Într-un loc fără oameni, de preferinţă.
"Uneori un bărbat nu se descurcă
şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat,
şi să-ncerce să nu se gândească la
nimic"
- tot C. B., din "O noapte umedă", poezie cu un pitic în ploaie, ce-l întreba dacă văzuse un porumbel pe verandă, nu, nu văzuse, o femeie care se ridicase şi plecase, o ţigară nemţească, pisică neagră care i-a sărit în braţe, din senin, felie de şuncă împărţită în bucătărie, somn, tors, a făcut pipi pe el, a aruncat-o în ploaie şi tot aşa, înapoi la femeie. "Uneori un bărbat nu se descurcă / şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat, /şi să-ncerce să nu se gândească la / nimic". Corect. N-ai cum să-l contrazici. Ar fi putut să spună la fel şi despre femei. N-ar fi greşit.
14 iulie 2010. Ora 02.15. Trei beţivi se înjură amical pe stradă, în gura mare. "Să-ţi stea pula'n gât, morţii mă-tii, o sugi, o sugi" - ce-am auzit de pe balcon. Toţi râd, mai ales ăla care pare cel mai beat. E de bine, pentru că nu-şi rup oasele! Aşa n-o să vină Salvarea; au plecat pe altă stradă - e linişte. Eu oricum n-aş fi sunat după Ambulanţă.
Am văzut câteva poze cu C.B. care îi descriu perfect cărţile. Mai bine decât o pot face eu. Nici n-are rost să le comentez, spun doar că nu mi-ar fi displăcut să le fac. Chiar deloc. Îmi plac, într-un fel anapoda, pe care nu pot să mi-l explic. Poate pentru că îl reprezintă atât de fidel? Poate. Pentru că sunt directe? Da. Pentru că au ceva amuzant? Asta sigur. Un alcoolic mitoman care scrie leşinat poveţe duhovniceşti mi-a cerut să-l pozez în pădure. Se întâmpla într-o crâşmă. Am refuzat - nu-mi amintesc de ce. Oricum, cred că ar fi stat în faţa aparatului cu un aer profund şi suferind, gen Gânditorul de la Hamangia. Eventual ar fi lăcrimat duios. Am auzit că s-a însurat şi c-a ajuns preot. C.B. s- a pozat cu sticlele şi nasul borcănat la vedere, cu degetele băgate în femei goale. Uneori îl vedeam în poze numai pe Henry Chinaski (personajul autobiografic). Ar fi tot aia, la urma urmei. Cineva a trucat o poză mai veche - după, reieşea din fotografie că C.B. era la aceeaşi masă cu Paris Hilton, undeva, într-un restaurant decent. Nu mi se pare prea gogonat trucajul. Bukowski ar fi plăcut-o, n-ar fi avut nimic împotriva picioarelor ei lungi. Ar fi scris un poem despre cum se fâţâia goală prin cameră, în patru labe. Sau mă rog, ceva de genul ăsta.
Am obosit. Mă duc să mă culc. Voi încerca să uit ce-am scris.