Fotografii decente şi indecente, cu mierle invizibile şi sâni goi

Fotografii care mi-au plăcut în ultimele zile: Julio Cortázar crăcănat, râzând cu o pisică (de pe Google Reader), mătuşa mea în urmă cu 30 şi ceva de ani, ţinându-mă în braţe (din teancul cu fotografii de familie, de sub pat), Colette cu bonetă (de pe net), Cel mai frumos căţel din lume (pozat de mine şi pus pe afiş de E, pentru adopţie), doi necunoscuţi interbelici (anticariat). Sunt doar câteva, lista inventar s-ar putea lungi mult de tot.


S-o luăm pe prima. Cortázar aşezat pe podea, lângă o uşă-geam, cu un aparat foto în mâna stângă. Aparat din acela care face clonc-clonc atunci când apeşi pe declanşator. Cu dreapta gesticulează spre pisică, de fapt cred că a fost surprins tocmai când a vrut să-i turtească nasul cu degetul, prin sticlă. Dacă cineva s-ar băga în fotografie, i-ar lua aparatul şi ar developa filmul din el fac pariu pe orice că în ultimele cadre s-ar vedea, în alb negru, felina şi persoana care i-a pozat pe amândoi. Probabil o femeie. Soţie sau amantă. Fotografie cu sonor (sau bandă audio!?): mâţa scoate sunete foşgăitoare, de pene şi aripi, scriitorul râde şi-i vorbeşte într-un dialect barbar cu multe consoane şi accente grave. Ca de clopot. De ce? Pentru că aşa vreau eu. S-ar putea să existe o noimă, cel puţin cu prima parte, dacă pisica înghiţise o mierlă. Nu putem ştii asta decât dacă ne-am uita cu atenţie la botul ei, după resturi de fulgi şi sânge. Cu o lupă. Teoretic, am putea s-o cântărim. Să zicem că în mod normal cântăreşte 3 kg şi 200 de grame. O mierlă are în jur de 30-40 grame (?). Maxim, zic eu. Băgăm din nou mâinile în fotografie, deschidem uşa, o luăm la noi; punem pisica pe cântarul de la aprozarul de lângă bloc - dacă cântăreşte 3.240 şi are fulgi pe bot, înseamnă că în burtă se află o mierlă. Presupun că moartă. Dacă ar fi vie, acolo în stomac - nu ştiu ce s-ar putea întâmpla. Ar înnebuni de groază. Sau s-ar înălţa cu tot cu felină, înainte să se dizolve în acidul gastric. O pasăre mică zboară cam cu 25 km/oră. Dar ţinând cont că nu vede nimic (e întuneric în burtă), iar mâţa e grea - cred ar atinge doar 5 km pe oră. Cel mult! Oricum, aşa s-ar explica sunetele foşgăite şi trilurile estompate ca o părere de cântec. Undeva în Pakistan în fiecare an se strâng mulţi oameni cu puzderie de păsări cântătoare. Sute de urechi stau aplecate asupra coliviilor şi în final este aleasă câştigătoare o singură pasăre. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar fi dusă acolo şi mâţa lui Julio Cortázar. Fireşte, numai dacă are mierlă în burtă. La urma urmei există lucruri mult mai ciudate pe lumea asta. De fapt cred că un piţigoi ar intra mult mai bine acolo. Mierla e prea mare. Dar cu piţigoi în burtă n-aş trimite-o în Pakistan. S-ar face de râs!

Revenind la fotografie: încăperea îmi sugerează un apartament şic din Paris. Jos, lângă stradă, sunt castani înfloriţi şi doi salcâmi. Dacă ar fi să mă lăcomesc, aş mai adăuga şi mesteceni, dar ar fi deja prea mult - prin urmare, fără mesteceni. La colţ, aproape de intersecţie, precis e o cafenea cu mese mici, rotunde şi chelneri cu şervete albe pe braţ care vorbesc pe nas. Să ne înţelegem, Pierre şi Jean pălăvrăgesc aşa, nu şervetele. Toamna, castanele ar cădea grav în capetele trecătorilor făcându-le cucuie ascuţite. Nu m-aş mira dacă unele s-ar prăbuşi în ţeastă, prin plete şi cutia craniană, băltind şi încolţind în creier (am greşit şi am scris greier, însă apoi am corectat), iar primăvara toţi aceşti loviţi vor avea pe frunte lăstari tineri ce vor creşte ca nişte coarne de cerb (!?). Sau pur şi simplu ca ramurile de castan.

Apropo, plecând de la pov. lui Cortazar, Funigei: nici acum nu ştiu de ce m-a agasat fotograful din Blowup-ul lui Antonioni. Mă rog, actorul care-l joacă. Sau rolul? Nu m-am dumirit încă. Într-o fotografie de Avedon, Veruschka von Lehndorff, fotomodelul care apare pentru câteva clipe în film, arată de parcă ar avea şi ea un stol de mierle în burtă, ori de piţigoi. Se înalţă pe vârfuri - de fapt pluteşte sprijinindu-se într-o doară - gata să ajungă până la tavanul fotografiei sau şi mai sus, până unde ar fi dorit ea.


Femeia bătrână în alb, din fotografia cu Colette, îmi aminteşte de regina Elisabeta a României, în ultimii ani de viaţă. Seamănă ca şi cum ar fi rude (verişoare primare). În acea zi din 1907, când a fost fotografiată - Colette mirosea a mixandre şi campanule. Mint. În realitate, dacă i-ar fi adulmecat cineva pe oamenii din fotografie ar fi simţit marea, scoicile alterate, alge, pudră şi apă de colonie. Poate şi ceva tutun de pipă.


Pe Colette am mai văzut-o sub chip de femeie fatală, orientală, iar în altă poză, din 1908, are sânii goi şi părul scurt tot numai bucle. Un bărbat cercelat (sau cercelit) se preface că se uită îngrozit / înspăimântat sau poate că doar sughiţă. Pare o scenă din Hoinara (carte care nu m-a copleşit).


P.S.: Legat de afiş. Cei patru căţei abandonaţi pe stradă, în calea maşinilor, de un om care va muri în chinuri, au fost adoptaţi. Primul de o chelneriţă, al doilea de un gropar care mai are un schnauzer (comentariul lui E: "şi uite aşa a ajuns patrupedul într-un paradis plin de oase!"), al treilea de un beţiv iar ultimul de o profesoară. Până să-şi găsească noile cămine, au fost îngrijiţi şi răsfăţaţi de C. (îmi pare rău că n-am fotografiat-o cu cele patru gogoloaie de blană atârnate cu colţii de fusta lungă, neagră, în bucătărie). Nu ştiu ce soartă merit pentru că nu am făcut tot posibilul să-i iau de tot acasă la mine sau pentru că, cel puţin pentru al treilea, nu am găsit un alt cămin.