Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Renul lui Moş Crăciun


Florin Lăzărescu

22.12.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stepan Stepanovici moştenise de la taică-su o pereche de coarne. N-am găsi nimic rău într-asta, dacă nu la atât s-ar reduce întreaga căpătuială a lui Stepan Stepanovici de pe urma plecării lui Alexei Stepanovici la loc cu verdeaţă. Şi mai lipsită de rost ne pare o asemenea moştenire, dacă e să spunem adevărul până la capăt: Stepan primise perechea de coarne ca dar din partea lui Moş Crăciun, doi ani la rând.

Alexei a ajuns prin locurile noastre o dată cu frontul, într-al doilea război mondial. Cât a zăbovit aici, a aflat – nu ştim de unde – că bieţii lui părinţi muriseră răpuşi de tifos, iar cei doi fraţi chemaţi la arme o dată cu el au sfârşit eroic în luptele de Sevastopol. De alte neamuri nu mai auzise nimic sau poate că nici n-a vrut să audă. În anii de luptă, Alexei se obişnuise cu moartea şi, în genere, credea că omului mort nu trebuie să-i mai porţi de grijă. "Mai moare omul!" – repeta ori de câte ori avea prilejul. Aşa a spus şi când nevastă-sa, cu care se aşezase prin părţile noastre, a fost strivită de un lemn pe care se chinuiau să-l aburce împreună în căruţă.

Alexei era pădurar şi de aceea trăia mai mult singur, patrulând zilnic pe zeci de kilometri, atent ca nu cumva să dea iama hoţii. Pe Stepan aproape că-l trata ca pe un mort căruia nu trebuie să-i mai porţi de grijă. Îi era drag, nu-i vorbă, dar nu-i plăcea felul său neîndemânatic de a fi. Când se întorcea de la treburi, fiul său deja dormea dus. Nu se mai obosea să-l trezească. Singurele momente de afecţiune paternă – manifestate prin încercarea de a-l schimba într-un vânător iscusit – dăduseră greş de fiecare dată. Stepan nu putea mânui puşca şi nici nu se arăta bucuros să omoare vreun animal sălbatic. Lui Alexei, din contră, îi clocotea inima de fericire când ridica de la pământ trupul însângerat al unui iepure sau al unui căprior. Nu avea mândrie mai mare decât kalaşnicovul lui pe care nu-l mai predase niciodată statului. Gloanţe găsea berechet în tranşeele din pădure, desişurile viermuiau de iepuri şi căprioare, aşa că putea vâna cât şi cum îi poftea inima. Şi mulţi ani i-a poftit inima după un căprior pe care, într-o bună zi, l-a prins într-un hăţiş şi l-a doborât cu un singur glonţ. Asta s-a întâmplat toamna. Anul acela, în dimineaţa de Crăciun, când micuţul Stepan a deschis ochii, a sărit din pat cât colo:
– Ce-s astea din aşternut?! l-a întrebat el speriat pe taică-su.
– Vai! o făcu Alexei pe-a miratul. Sunt cele mai frumoase coarne de căprior pe care le-am văzut vreodată!
– Şi ce caută aici?
– Ţi le-o fi adus Moş Crăciun.

Stepan le-a aruncat sub pat şi a uitat de ele. Nici acum Stepan nu poate înţelege de ce Moş Crăciun a mai insistat şi anul următor cu aceeaşi pereche de coarne, pe care, vrând, nevrând, a trebuit să o accepte.

La câţiva ani după cele două apariţii ciudate ale lui Moş Crăciun (singurele, de altfel, din viaţa lui Stepan Stepanovici), pe Alexei l-au prins vânând un alt căprior şi a intrat la închisoare. Apoi – nu ştim de unde – Stepan a aflat că taică-su a murit acolo. Auzind una ca asta, s-a gândit că ar fi mai bine să plece în lume. A cotrobăit prin canton după lucruri care să-i fie de trebuinţă, dar nu a dat decât peste coarnele de căprior, pe care le-a luat de aducere aminte.
Mai moare omul! Să ne vedem de aici înainte numai de eroul nostru, Stepan Stepanovici. Ce-a făcut multă vreme după plecarea sa în lume, iar n-am reuşit să găsim pe nimeni care să ne spună. Secretara de la oficiul poştal susţine că, sigur, după Revoluţie, Stepan a făcut bişniţă cu blugi de la turci, că ar fi fost prins furând şi chiar a stat la închisoare în Turcia, până să se întoarcă în ţară şi să se angajeze ca poştaş în orăşelul nostru. Dar parcă poţi să te iei după secretara oficiului poştal.

Ce ştim sigur este că Stepan a reuşit să adune destui bani pentru a-şi cumpăra o garsonieră numai a lui şi că este un poştaş căruia nu-i poţi reproşa nimic. S-a angajat la poştă printr-o judecată foarte simplă: cum ţara aproape că e împărţită numai în tineri care pleacă să muncească în străinătate şi bătrâni care stau acasă şi aşteaptă scrisori sau pensia, singura instituţie nepândită de faliment este poşta.

Dacă îi veţi întreba pe bătrâni ce părere au despre Stepan Stepanovici, aceştia vă vor spune numai cuvinte de laudă. Nu întârzie niciodată cu pensia, nu vrea nici în ruptul capului să primească vreun bănuţ bacşiş. Cât despre scrisorile de la copiii din străinătate, Stepan le aduce cu o bucurie de parcă le-ar fi primit el însuşi. Nu de puţine ori, chiar este invitat în casă şi rugat să le citească cu glas tare. Bătrânii nu mai văd bine şi, chiar să vadă, tot mai plăcut li se pare să se aşeze comod pe scaun, să închidă ochii şi să-l asculte pe Stepan Stepanovici interpretând scrisoarea, dând astfel viaţă fiilor sau fiicelor de peste hotare.

Pe de altă parte şi Stepan Stepanovici este mulţumit. Are o slujbă sigură, este iubit, află zeci de poveşti din străinătate, care fac cât tot atâtea vieţi trăite şi de el. Dar cum omul nu se mulţumeşte niciodată cu ce are, poştaşul se mai plânge şi el, din când în când, la o bere cu amicii: salariul îi este cam mic.

Aşa îl găsim şi noi, singur în camera sa (în care tronează, pe şifonier – nu putem să nu remarcăm –, perechea de coarne moştenite de la taică-su), cu o sticlă de votcă alături de un teanc de ziare. Căci Stepan Stepanovici este un mare amator de presă (o altă slujbă la fel de sigură, nepândită de faliment, crede el, este cea de jurnalist; mai cade câte un ziar, dar apare mereu altul la care să fugi). Unde mai pui că o poate citi pe gratis?

Evenimentul zilei era prinderea lui Saddam Husein. CUM A FOST PRINS SADDAM HUSSEIN, titrează un ziar. SADDAM HUSSEIN A FOST PRINS CA UN ŞOBOLAN, îi răspund altele, pe prima pagină, în cor. "Arăta ca un boschetar, dar se dădea preşedinte", mai adaugă cineva. Lui Stepan i se face milă de chipul bătrân, de Moş Crăciun, a lui Saddam Hussein. După o înghiţitură de votcă, cu gândul la Moş Crăciun, ochii îi cad pe un titlu de la pagina de eveniment:

Moş Crăciun, 20 de euro pe oră

Una dintre "afacerile" de sezon, destul de profitabile mai ales pentru cei cu minimum de talent, o reprezintă practicarea meseriei de Moş Crăciun. Anul acesta, oferta este relativ bogată, iar preţurile variază de la 250.000 de lei până la 20 de euro, pentru o vizită de o oră, acasă. Anunţurile sunt publicate la mica publicitate, în ziarele locale, iar, în majoritatea cazurilor, cel care doreşte un Moş Crăciun în carne şi oase acasă trebuie să asigure transportul acestuia până la domiciliu. O parte dintre oamenii care oferă un asemenea serviciu sunt actori, dar se găsesc şi Moş Crăciuni care în timpul anului au slujbe dintre cele mai diverse, de la gardieni, contabili, până la ziarişti...

Stepan Stepanovici întrerupe lectura cu o altă înghiţitură de vodcă şi rămâne privind în gol în direcţia coarnelor de căprior.
– Afaceri destul de profitabile pentru cei cu minimum de talent, spuneţi?! Las’ că vă arăt eu talent! ameninţă aerul Stepan Stepanovici, repezindu-se la şifonier.

A doua zi dimineaţă, salută grăbit secretara de la poştă (cufundată într-o revistă cu programe TV, unde bifa emisiunile care nu trebuie ratate de Crăciun), o roagă să-l ajute repede să umple geanta cu scrisori şi ziare (ce păcat că nu avem timp să povestim aici întreaga istorie a acestei genţi) şi o tuleşte direct acasă. Se dezbracă la fel de grăbit şi se îmbracă în costumul pe care şi-l confecţionase cu o seară înainte.

Privindu-se în oglinda de la lift, Stepan Stepanovici îşi mai pierde din entuziasm, dar fie ce-o fi, îşi zice el, dacă n-ai tupeu în ziua de azi, mori de foame!

După primii paşi făcuţi pe stradă, cu ochii în pământ, aude hohote de râs de la chioşcurile de peste stradă. Apoi, se dezlănţuie o adevărată huiduială:
- Huoooo! Huooooooooo! Dracu’, băăăăăă! Dracu’, băăăăăăăă!

Poştaşul întinde pasul şi mormăie pentru sine:
– Pardon! Nu sunt drac! Sunt ren!

În prima casă a scării în care intră, îl întâmpină Guţă, câinele boschetar pe care îl oploşiseră acolo locatarii. Noua înfăţişare a lui Stepan Stepanovici îl transformă pe Guţă – de altfel, un câine jigărit care avea mari probleme de autoritate chiar şi cu pisica doamnei Cati de la parter – într-o fiară. Se aruncă săgeată la picioarele poştaşului, cu un urlet disperat, care pare să-l surprindă chiar şi pe el. Nu-şi poate aminti să fi lătrat vreodată pe cineva.

Stepan îi izbeşte scurt două şuturi în cap, apoi îi strigă prietenos:
– Guţă, Guţulică! Sunt eu! Ce naiba, nu mă mai cunoşti?!

Guţă se cuibăreşte într-un colţ, căpătând printr-un fel de mimetism culoarea spălăcită a lambriului, şi mârâie un amestec între geamăt de durere şi urlet de atac.
– Hai, bă, Guţă! Dă-o dracului de treabă!

Guţă se mai linişteşte, părea că-şi aminteşte ceva-ceva, că a mai auzit undeva vocea asta, dar nu vrea să se dezlipească de pe lambriu.
– Hai, bă, Guţă! Eşti prost?! Nu mă recunoşti?! Păi, numai de câte ori ţi-am dat eu de mâncare!

Javra se dumireşte brusc cine e personajul din spatele căciulii tip cagulă, de care era cusută o pereche de coarne, şi se repede către el fericit, ca un om care-şi întâlneşte, la Surprize! Surprize!, o rudă adusă din străinătate.

Stepan Stepanovici îl mângâie pe creştet şi sună la doamna Cati. Se aude un zgomot de lanţuri şi zăvoare cu care doamna Cati (martoră involuntară a urletelor câinelui) se asigură că individul nu va năvăli peste ea, în casă.
– Cine-i? întreabă ea cu vocea gâtuită. Pleacă de-aici, am chemat Poliţia.
– Ce Poliţie, doamnă Cati?! Sunt eu, Stepan, poştaşul. Hai, că v-am adus o scrisoare din Australia.
– E de la Mircea? întreabă ea bucuroasă.

Apoi, o învinge din nou îndoiala:
– Dacă tu eşti Stepan, de ce latră Guţă?
– Mă latră, că-i bou! Deschideţi să vă dau scrisoarea!

Doamna Cati trage zăvoarele, deschide şi cade leşinată. Stepan se apleacă o ia în braţe, o duce până pe fotoliul din dormitor şi începe să-i tragă palme. Nu apucă să o readucă la viaţă, deoarece brusc îi sare în cârcă un haidamac, încercând să-l gâtuie. Se declanşează o încăierare căreia îi cad victime câteva bibelouri şi vaza de porţelan primită de la Mircea. Doamna Cati tresare din cauza hărmălaiei, se ridică şi urlă:
– Dra-cu’! Dra-cu’!

Stepan ajunge cu pieptul sub genunchii haidamacului şi ţipă, cu respiraţia întretăiată:
- Hânt heu, hnea Va-shile! Sthe-phan!

Nea Vasile, poliţaiul, îşi opreşte pumnul în aer:
– Bă, Stepane, tu eşti?!
– Heu.
– Şi ce pizda mă-tii te-ai îmbrăcat ca dracu’?!
– Sunt ren, nea Vasile! Sunt renul lui Moş Crăciun! izbucneşte Stepan, eliberat de sub genunchii poliţaiului.

Între timp, prin uşa rămasă larg deschisă năvălesc în apartament, alarmaţi, toţi vecinii de la parter. Doamna Cati e ghemuită pe fotoliu, cu o icoană în braţe, Nea Vasile îşi face cruce, iar Stepan încearcă să-şi aşeze cagula cu coarnele căzute într-o parte. Apare grăbită şi doamna Lucreţia de la unu, îşi strecoară capul printre curioşi şi o rupe la fugă, înapoi pe scări.

– Scoateţi, bă, rahatul ăla din cap! detensionează poliţaiul atmosfera. Şi voi ce-aţi venit ca la circ?! Dacă era vreun golan, murea doamna Cati până s-o salvaţi voi! Ia, acasă!
– Las’ să le explic, nea Vasile, că e vina mea.

Stepan îşi scoate capul de ren şi le povesteşte cum vrea să le facă o surpriză copiilor din cartier. Ce s-a gândit el? Dacă tot aduce scrisori de la capătul pământului, de ce n-ar putea aduna, din vreme, scrisorile copiilor pentru Moş Crăciun?!
– Să ştii că nu-i rea ideea! deliberă şeful administraţiei. Că măcar afli ce-ţi vrea plodul. Bravo, măi, Stepane! Da’ trebuie să mai lucrezi la costum.
– Ce să mai lucrez? Ce-are ăsta? De unde ştiţi voi cum arată renul lui Moş Crăciun? Sau de unde să ştie asta un copil?!
– Ei, de unde! De la televizor.
– Nu contează, le spuneţi copiilor că aşa arată un ren adevărat. Cei de la televizor sunt nişte invenţii.

Pleacă toţi, în frunte cu poliţaiul, să-şi anunţe cunoscuţii, să-şi pregătească odraslele.
– Doamnă Cati, îmi pare rău că v-am speriat. Acum să vă dau scrisoarea.
– Citeşte-o tu, Stepane! îl îndeamnă doamna.

Nu e mare lucru de citit. Înăuntru este o poză cu Mircea, care mângâie pe creştet doi canguri. Pe spate scrie "Mamă, te iubesc mult, mult! Sărbători fericite! PS: Vezi să nu uiţi să iei banii pe care ţi i-am trimis."
– Mare figură, Mircea ăsta! exclamă doamna Cati, fericită. Auzi, s-ajungi să-ţi faci poze cu cangurii! Bei o ţuică?
– Beau, cum să nu beau? Că m-am speriat şi eu.

Una peste alta, ideea lui Stepan se dovedeşte de un real succes. Oamenii obişnuiţi, adevăraţi, şi mai ales copiii, nu sunt atât de pretenţioşi când vine vorba să-şi imagineze vreun miracol. Vestea circulă repede. La unele blocuri, chiar e aşteptat de părinţi la intrarea din scară.

Până înspre seară, renul lui Moş Crăciun reuşeşte să adune zeci de scrisori, câteva sute de mii de lei şi nu mai numărăm câte pahare cu vin sau ţuică.

Iată-l acum, pe înserat, legănându-se pe drumul dintre două blocuri. În urma lui aleargă un tânăr care dă semne că vrea să-i vorbească.
– Ce vrei, domnule, de la mine? îl ia Stepan în primire. Mă cunoşti de undeva?
– Mă scuzaţi, dumneavoastră sunteţi renul lui Moş Crăciun?
– Eu, şi ce, ai vreo problemă cu renii?
– Nu, domnule, eu sunt ziarist. Vă deranjează dacă vă cer o mică declaraţie?
– Ce declaraţie, lasă-mă-n pace! De unde ştii tu de mine!?
– Hai, vă rog mult? Am nevoie de-o ştire. Sunt nepotul lui Nea Vasile. De-o oră vă caut.
– Păi, de ce n-ai spus aşa de la-nceput? Ce declaraţie? Hai să stăm aici, pe bancă.

Se opresc pe o bancă. Tânărul jurnalist scoate un carneţel şi un pix:
– Aşa... deci dumneavoastră sunteţi renul lui Moş Crăciun.
– Da, eu.
– Şi sunteţi singur?
– Doar n-aţi vrea să fiu cu frate-miu?
– Apropo, aveţi familie mare?
– Nu, n-am nici un fel de familie, zice Stepan Stepanovici, chinuindu-se să-şi strecoare degetele pe sub cagulă pentru a-şi scărpina barba.
– Copii? Femeie? Nimic?

Renul dă din coarne că nu.
– Şomer nu sunteţi, familie n-aveţi... Unde locuiţi?
– Acasă la mine. Ce te interesează? întrebă el, cu gust de scandal.

Ziaristul îşi clatină capul, nemulţumit:
– Mă tem că nu pot scrie despre dumneavoastră.
– Cum aşa?
– Mă tem că nu prea sunteţi o ştire.
– Bine, mă, că Moş Crăciun este o ştire – am citit eu în ziarul de ieri: un Moş Crăciun câştigă 20 de euro –, iar renul lui Moş Crăciun, canci! Nu-i corect!
– Aaa... deci aţi citit ziarul de ieri?
– Citit. De unde crezi că mi-a venit ideea să mă îmbrac în ren?!
– Atunci înseamnă că mă veţi înţelege.
– Spune.
– Eu am scris articolul cu Moş Crăciun.
– Şi ce-i cu asta?!
– L-am inventat. Văzusem un anunţ la mica publicitate cu unul care-şi oferea serviciile de Moş Crăciun, subiecte ioc, aşa că am brodit articolul.
– Adică Moş Crăciun nu câştigă 20 de euro?
– Nici vorbă!
– Adică nu există actori, gardieni şi ziarişti care se îmbracă în Moş Crăciun pentru bani?
– Or fi existând. Cel puţin în America, dar eu nu am întâlnit nici unul.
– Adică vrei să spui că eu sunt ren din cauza ta? Şi-acu’ nu vrei să scrii despre mine?!
– Domnule, eu aş scrie, dar mă tem că nu o să mă creadă nimeni. N-aveţi copii, n-aveţi familie de hrănit, nu sunteţi disponibilizat, nu dormiţi pe străzi... Nu sunteţi o ştire. N-o să creadă-n veci redactorul-şef că existaţi.
– Adică eu nu exist?!
– Ei, acuma veniţi cu chestii din astea! Cum să vă explic? Un ziar trebuie să respecte anumite reguli. Nu spui publicului decât ceea ce vrea el să audă. Altfel, pierzi încrederea lui... Dar ce vă bat eu la cap cu toate astea? E problema mea dacă reuşesc să fac sau nu un articol care să treacă de redactorul-şef, spune ziaristul, îngândurat.
– Scrie şi tu despre Saddam Hussein, încearcă să-i dea o idee Stepan Stepanovici.

Tânărul se mânie brusc:
– Da’ ce, domnule, crezi că eu am dreptul să scriu despre Saddam Hussein? Nu pot, nu mă lasă! Ştii ce-s eu în redacţia ziarului?!

Renul strânge din umeri.
– Iepuraş, domnule, iepuraş, asta sunt! Mă aleargă pe toate coclaurile după cai-verzi şi-apoi îmi refuză articolele. Numai ăia cu experienţă au dreptul să scrie despre Saddam Hussein... Hai că plec! Deja s-a întunecat. Văd eu ce găsesc pentru mâine. Am auzit că are cineva în curte un brad făcător de minuni...

După o clipă de gândire, renul lui Moş Crăciun pare chinuit de o întrebare şi strigă după bietul iepuraş:
- Auzi!? Da’ Saddam Hussein există?
Prea târziu, căci tânărul ziarist dispăruse printre blocuri.

Stepan Stepanovici îşi îndreaptă coarnele, trece cureaua genţii pe deasupra lor şi pleacă spre ultimul bloc pe care îl mai are de colindat pe ziua de azi. Deschide uşa şi păşeşte în beznă, atent să nu calce sau să nu se izbească de cineva. Intră în casa scării bâjbâind, până se trezeşte înşfăcat de umeri şi trântit de perete:
- Cine eşti, mă, ’tu-ţi gura mă-tii?

Nu recunoaşte vocea.
– Stepan Stepanovici, poştaşul!
– Poştaşul, ai!? îţi baţi joc de mine, ai?! ’Tu-ţi gura mă-tii de ren! Credeai că n-am s-aud de tine! Vii să ne iei banii, ai!? Noi, care-am muncit o viaţă pentru ei! Dă, mă, şpreiu-ncoa!

Stepan desluşeşte în beznă conturul unui omuleţ, un copil probabil.
– Credeai că ne-o iei înainte, ai? Dă, mă, şpreiu-ncoa!

Nu mai simte nici o putere ca să se împotrivească.
– Tu ştii cine-s eu, măi? Ştii? Îţi baţi joc de mine şi de copilul meu? Ne laşi fără mâncare de Sărbători?!
– Nu, răspunde Stepan, gâtuit.
– Sunt disponibilizat, măi! Ani de zile am muncit la fabrică şi acum m-au disponibilizat. Dă şpreiu-ncoa!

Întinde mâna şi ia şpreiul întins de copil. Stepan simte o mână păroasă înfiptă în gât. La lumina unei maşini care trece prin faţa blocului, are pentru o fracţiune imaginea atacatorului său: un urs.
– Măi, ’tu-ţi gura mă-tii, în zona asta, eu sunt urs, capră, ren sau struţ! Ai înţeles?

Stepan Stepanovici, poştaşul, renul lui Moş Crăciun nu mai apucă să răspundă. Un jet de spray paralizant îl izbeşte exact între ochi. Ursul îi mai cară nişte pumni şi câteva şuturi, înhaţă renul pe umeri, aleargă până în spatele blocului şi îl aruncă în tomberon.

Stepan Stepanovici cade cu faţa în sus şi se bucură că nu mai simte nimic. Nimic. Apoi, ca un printr-un abur, vede chipul blând, bătrân, al lui Saddam Hussein:
– Stepane, uite ţi-au căzut coarnele. Ţi-am adus cadou o pereche de coarne!

Dar să nu-i mai purtăm de grijă lui Stepan. Să mergem acasă. Deja, undeva în depărtare, într-o scară de bloc, se aud colindătorii:

Steaua sus răsare,
Ca o taină mare.
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Că azi Preacurata
Şi Nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer