A 65-a ediţie a Mostrei internazionale de film de la Veneţia a fost unanim huiduită: vedete mai puţine ca-n alţi ani, filme majoritar proaste, un palmares mai mult decît discutabil şi o atmosferă de sfîrşit de lume (deşi experimentul Big Bang de la Geneva încă nu începuse!), de glume şi de renume. Şi totuşi...
S-a stins faima falnicei Veneţii?
Habar n-am de ce au fost mai puţine vedete, că nu m-au sunat să-mi spună. Poate că, într-adevăr, faima crescîndă a festivalului rival, de la Roma, îi suflă "Serenissimei" în ceafă şi că pînă la urmă, cu mai puţini bani, nu prea poţi să mai ţii pasul şi să-ţi ţii rangul, salvîndu-ţi pielea în jungla carnivoră care a devenit piaţa festivalurilor de film: în ultimele zile ale Mostrei, sălile se împuţinaseră încă şi mai mult pentru că majoritatea jurnaliştilor cu ştaif se roiseră deja la Toronto, unde începea festivalul de acolo. (În 2009, intenţia lui Marco Müller - (încă) directorul Mostrei, reconfirmat în funcţie pentru un mandat de alţi patru ani - este să programeze festivalul mai tîrziu cu o săptămînă pentru a opri hemoragia spectatorilor profesionişti şi, mai ales, pentru a-şi asigura avanpremierele absolute ale unor filme care, deocamdată, se împărţeau între Veneţia şi metropola canadiană.)
Dar nu e vorba doar de o eroare de programare. Acele vedete care au catadicsit să se deplaseze pe Lido di Venezia sînt fie obişnuiţi ai locului (Brad Pitt - care s-a văzut şi premiat în 2007, împotriva tuturor pronosticurilor, pentru prestaţia din The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford), fie "vecini" (George Clooney) - deci şi una, şi alta. Au mai apărut - pentru că aveau filme în competiţie - superba Charlize Theron, simpatica Anne Hathaway şi renăscutul (din propria cenuşă) Mickey Rourke (culmea e că, în filmul în care juca şi Theron - The Burning Plain, debutul ca regizor al scenaristului mexican Guillermo Arriaga -, făcea un rol foarte bun şi Kim Basinger, partenera lui Rourke în legendarul 9 1/2 Weeks, dar cei doi nu s-au întîlnit...). Theron a amuzat pe toată lumea prin cele două răspunsuri maliţioase de la conferinţa de presă, cînd un jurnalist insistent a întrebat-o pe care parte a patului doarme ("Pe cealaltă decît tine!", i-a tăiat-o vedeta, scurt...) iar apoi, nelăsîndu-se păgubaş (sau poate mai greu de cap), "Te căsătoreşti cu mine?" (!). La această ultimă întrebare Theron s-a mulţumit să-i răspundă "Cîţi bani ai?" - ceea ce multora li s-a părut la fel de nostim, dar mie mi se pare o mitocănie, cu atît mai şocantă cu cît vine din gura unei femei frumoase. Pentru că Charlize Theron rămîne o femeie incredibil de frumoasă, în plus o foarte bună actriţă... în fine, probabil că trebuie să-i trecem cu vederea faux pas-ul. Rourke, pe de altă parte, a fost mult mai puţin agresiv - cu toate că în The Wrestler al lui Darren Aronofsky joacă rolul unui luptător profesionist - şi, deşi a dat răspunsuri directe, uneori foarte haioase (despre Evan Rachel Wood, partenera sa din film: "This bitch chiar ştie să joace! Dacă la vîrsta ei aş fi jucat aşa de bine ajungeam departe..."), sinceritatea cu care şi-a pus viaţa pe tavă ("Mi-am distrus cariera, am făcut o mare tîmpenie pe care o s-o regret toată viaţa.") a fost unul dintre puţinele momente adevărate - aproape reality-show - de la conferinţele de presă (care sînt, în general, anost de previzibile şi plicticos de codificate).
Dar în ciuda pojghiţei de glamour - ca o ojă care se ciobeşte după cîteva zile -, Mostra a părut umbra palidă a gloriei sale trecute. Au lipsit şi scînteia descoperirilor (singurelele care legitimează un festival), şi strălucirea petrecerilor din alţi ani (Lancia, care pînă anul acesta ne invita, cîţiva jurnalişti, în condiţii de hotel 5 stele L - cu acces la party-urile cele mai selecte -, şi-a pus în cui flamboaianţa şi generozitatea, rămînînd un simplu sponsor-funcţionar), şi verva jurnaliştilor, şi cheful publicului - practic, tot ceea ce făcea farmecul său. A fost o ediţie gri-ternă, care nu mai rima cu "fericire eternă".
Fericirea era de găsit în altă parte - anume, în simplul fapt de a fi la Veneţia...
Cel mai frumos film din lume
N-o să ghiciţi, pentru că nu a fost la Veneţia anul acesta (2008). Nu a fost nici în anii trecuţi, în cei 65 cîţi numără Mostra (cel mai vechi festival de film din lume, a cărei primă ediţie a avut loc în 1932 în acelaşi Palazzo del Cinema, azi neîncăpător; ştiu, socoteala - 2008 - 1932 - dă altă vîrstă, dar Mostra nu s-a ţinut an de an). Şi nu a fost de găsit în niciuna dintre secţiunile festivalului, oricît de valoroase vor fi fost filmele arătate aici...
Cel mai frumos film din lume nu este / a fost la Veneţia, ci este Veneţia însăşi! Pare o banalitate - genul acela de remarcă din categoria "Parisul e unic", "Roma rămîne Roma" sau "Iarna nu-i ca vara". Dar încercaţi să spuneţi această banalitate la faţa locului, o să constataţi că nu mai sună deloc "banal". Pentru că nu este o realitate; este mai mult. O supra-realitate, poate - ceva, oricum, care ţine de magic şi de poetic şi de aproape-mistic. Şi nu mai pare o banalitate, ci chiar un paradox: Veneţia, tocmai Veneţia - unul dintre cele mai turistice, deci poluate, oraşe din lume -, să fie "cel mai frumos film din lume"!? Ei bine, da: tocmai Veneţia. Pentru că trebuie dat jos tocmai stratul acela de poluare turistică ("oja" de calitate proastă) pentru a vedea, cum trebuie, splendoarea ascunsă a Serenissimei.
Simplii turişti nu vor vedea niciodată această Veneţie, pentru că nu ştiu să vadă. Cu ochii-n ghidurile de călătorie şi cu albeaţa clişeelor mereu pe ochi dau cu nasul, cel mult, de "locurile obligatorii" - Piazza San Marco, Rialto, Ponte dei Sospiri, eventual Campo Santa Margherita sau Arsenale. Dar acestea sînt ca un fast food pentru privire; gurmanzii vor căuta mai departe filmul visat, iar gurmeţii chiar îl vor găsi.
Deşi am fost la Veneţia, cred, de cel puţin zece ori, încă mai descopăr acel film - care este în desfăşurare... Nu ţi se arată niciodată pe de-a-ntregul, este vizionabil trunchiat, pe frînturi şi este făcut din mici accidente, improvizaţii & intermezzi, virtuozităţi de-o secundă. La mine, anul acesta, el a cuprins episoade disparate - ca atunci cînd, întorcîndu-mă într-o noapte de la A. (care locuieşte lîngă Ponte delle Guglie şi supervizează, în timpul "liber", un spectacol multimedia intitulat Carnival: The Show la Teatro San Gallo din campo cu acelaşi nume, la doi paşi de Piazza San Marco), am văzut în fereastra unei clădiri de peste un pod un cuplu, el şi ea, foarte tineri, absolut goi şi parcă pudraţi în lumina tandră a unei veioze: erau total indiferenţi la spectacolul frumuseţii lor indecente, ascultau o piesă alternativă din anii '80 şi, după toate semnele, uitaseră şi de ei, şi de timp (era trecut de două noaptea) în acea poziţie (şi "poză") de provocare asumată şi delicată... Acea frîntură de film (aş putea-o numi, în funcţie de dispoziţie, "Don't Look Now, We're Dreaming..." sau "The Comfort of Angels" - parafraze la două filme celebre turnate la Veneţia) am combinat-o, cîteva zile mai tîrziu, cu însuşi spectacolul "carnavalului" sangallez - pe care orice turist care ajunge la Veneţia ar trebui să-l vadă: nu doar că este o (scurtă) istorie a oraşului pe repede înainte (o oră şi jumătate), povestită în stil Commedia del'Arte cu inserturi audiovideo, dar înaintea spectacolului propriu-zis ţi se oferă - în foyerul teatrului - una cena veneziana cu mai tot ce a produs gastronomia lagunei mai specific - de la antipasti la mîncăruri gătite.
Dar filmul meu conţine episodul carnavalesc dintr-un motiv, recunosc, extravagant: graţie lui Carnival: The Show am aflat de existenţa (ea însăşi excentrică şi extravagantă) a marchizei Luisa Casati, care - spune broşura spectacolului - a locuit în palazzo-ul (dei Leoni) unde este, acum, colecţia Peggy Guggenheim. Ei bine, această doamnă a fost la-nceputul secolului trecut cea mai celebră femeie-dandy de pînă atunci - şi, inutil să mai spun, de atunci încoace... -, o estetă / iluminată din stirpea lui Dorian Gray şi Des Esseintes, al cărei credo (şi cri de guerre, totodată) a fost: "Vreau să fiu o operă de artă vie!" Şi a fost! A dat cel mai somptuos bal al epocii sale, unde credeţi? În Piazza San Marco!! Îşi comanda rochii chiar de la Leon Bakst - scenograful Baletelor Ruseşti -, una dintre ele fiind încrustată cu bijuterii în valoare de 250.000 de dolari actuali... O "armură" comandată - fireşte - tot de ea era brăzdată de fire electrice, marchiza fiind la un pas să moară electrocutată... Şi probabil că cel mai bizar accesoriu pe care îl va fi purtat vreodată rămîne un şarpe viu, folosit în chip de boa... Luisa Casati a murit în 1957, săracă şi uitată (averea ei, evaluată la 25 milioane de dolari, tot actuali, se evaporase încă din anii '30), dar un asemenea personaj fabulos merită - cred - un film (desigur, altul decît acela din capul meu). Cine ar putea-o juca? Sugestia mea: Penelope Cruz.
Oglinzile de pe plajă
Dacă e să mă refer strict la filmele din cadrul Mostrei, atunci Leul meu de aur se duce - fără niciun efort de gîndire - spre Les plages d'Agnès, documentarul auto-retrovizor semnat de Agnès Varda.
La 80 de ani, Varda a depăşit cu graţie statutul de fostă tovarăşă de drum a Noului Val şi de ex-tovarăşă de viaţă a lui Jacques Demy (autorul Umbrelelor din Cherbourg şi al Domnişoarelor din Rochefort, care au făcut-o star pe Catherine Deneuve) pentru a deveni, mai ales în vremea din urmă, una dintre cele mai interesante documentariste actuale. Curiozitatea ei mereu vie care căutase, în trecutul "militant-revoluţionar" - cinematografic sau existenţial -, să scoată la lumină fie condiţia femeii, fie condiţia libertăţii în societatea de consum (în care "libertate" rimează cu codul de bare), s-a "emancipat", parcă, de orice trend, de orice "linie politică" şi de orice "ism" la modă pentru a săpa, înţelept, în vastul cîmp social lăsat în paragină de aceeaşi "societate de consum". A revenit de acolo cu un tulburător documentar-manifest, Les glaneurs et la glaneuse - investigaţie jurnalistică şi jurnal personal despre cei care consumă ceea ce alţii aruncă la gunoi - şi, acum, cu acest minunat, subtil şi emoţionant Les plages d'Agnès, un fel de călătorie înapoi în timp înspre originile cinematografului Noului Val (din care şi cinematograful ei face parte). "Bunicuţa" Agnès îi evocă, aici, pe membrii familiei ei biologice (părinţii, bunicii, fraţii, verii, pe soţul Jacques, pe fiul Mathieu - şi pe o fiică făcută cu altul), apoi pe membrii şi mai numeroasei sale familii artistice (de la Jean Vilar la Godard şi de la Resnais la Jane Birkin), şi o face cu atîta simplitate, căldură şi imaginaţie încît nu simţi, nicio clipă, tremoloul acela indecent din atîtea "evocări" convenţional-sentimentale... O singură scenă - din acest film-armonică, în care amintirile se deschid ca un evantai de oglinzi întoarse, toate, spre trecut: Agnès se duce într-o mică localitate din sudul Franţei unde a trăit o vreme, la limita subzistenţei, filmînd acolo un soi de turnir pe apă; copiii din filmul de atunci sînt, astăzi, adulţi cu copii la rîndul lor, iar privirile lor în "filmul-în-film" provocat de cineasta octogenară sînt pline de acea tandreţe netrucată care spune că "regizorul" care i-a filmat, în urmă cu 50 de ani, este om, şi nu un mercenar de vieţi. O dovadă în plus: sătenii i-au dat numele unei străzi - rue Agnès Varda.
Ce poţi pescui în lagună
Anul ăsta, cum spuneam, nu mare lucru. Pentru filmul românesc, însă, vestea bună a fost că Pescuit sportiv - debutul în lungmetraj al lui Adrian Sitaru, autorul foarte premiatului scurt-metraj Valuri - era inclus în prestigioasa secţiune "Giornate degli autori" (cu titlul, bine găsit, de Hooked) şi că n-a trecut neobservat. Nici n-ar fi avut cum: este unul dintre cele mai bune şi mai originale debuturi în filmul românesc - excelent scris (acelaşi Sitaru) şi excelent jucat (Adrian Titieni, Ioana Flora şi, cireaşa de pe tort, o Maria Dinulescu care l-a făcut pe cronicarul de la Variety să o numească, pe drept cuvînt, "bewitching" - care te vrăjeşte...) Vestea şi mai bună este că Pescuit sportiv iese în curînd şi pe ecranele româneşti, aşa că vă puteţi convinge.
Cîteva coincidenţe: cuplul format din Titieni şi Flora se cheamă, în film, "Mihai şi Mihaela". Echipa filmului conţine trei "Adrieni": Sitaru, Titieni şi operatorul Adi Silişteanu. Iar Adrian Titieni era la Veneţia cu soţia Adriana (actriţă şi prezentatoare TV) şi cu fetiţa lor, (anagrama) Ariadna!
Ariadna fiind, cu siguranţă, numele de care ai cel mai mult nevoie în labirintul străduţelor din Veneţia...