Soarele roşu de august

Vorbeşte încet şi cu privirea în altă parte
mă străduiesc să fiu atentă, s-o înţeleg
are o rochie cu linii albe verticale pe fond negru
respiraţia ei se împrăştie ca fumul de tămîie

a murit, spune, nu a venit nimeni să-l vadă
nu l-a iubit nimeni cît l-am iubit eu
mă bîlbîi, spun da, e greu

respiraţia ei mă sufocă, mă oboseşte
merg să mai deschid un geam, ea se aşează pe scaun
îmi pierd privirile pe liniile din rochia ei
ca pe autostradă

a venit un om să-i dau costumele
nu i-am dat nimic, n-am făcut nici pomană
nu dau nimic, nimic

are ochii uscaţi şi
o căutătură rea, nu mă vede pe mine
îl vede pe omul care a cerut costumele
pe vecina care bîrfeşte prin vecini
pe groparul beat care rîde

unele mîini au gropi
aşa, oamenii se feresc să-şi strîngă mîinile
ca nu cumva să le încurce, să nu-şi înfunde în ele din greşeală
obrajii, să nu-i mîngîie pe ceilalţi cu groapa străină acasă

încep să mă gîndesc la tine şi asta mă înnebuneşte

e cald
mă dor braţele de parcă prin ele s-a scurs tot sîngele
o slăbiciune pleacă din ele în corp
m-aş tăvăli pe jos să caut răcoare
să urlu, să dau din picioare

şi ea, ea tot nu mă lasă

nu am fost programaţi pentru fericire, asta
e clar, dar unii dintre noi
parcă prea sînt sperietori

crezi că există lumea cealaltă, o întreb
privind în jos la urmele de noroi lăsate de sandalele noastre
da, îmi răspunde, întotdeauna am crezut asta

vino, vino să-ţi arăt ceva
i-am spus mai mult ca să schimb vorba
ce, a întrebat nedumerită şi puţin înviorată de noutate

vine după mine într-o cameră în care
au rămas bucăţi de placaj în loc de geamuri
praful se joacă nebuneşte în razele care luminează
scule de tîmplărie
iar un păianjen îmi coboară lent din tavan pe spate

Atunci i-am arătat colţii