Totul e diferit în Asia, de la fizionomii la energiile locurilor. Tokyo e oraşul contradicţiilor, al paradoxurilor vii, ce reunesc tradiţii milenare şi inovaţii de ultimă oră. Poţi încerca bucuria de a te simţi străin oriunde, dar mai ales acolo unde datele realităţii în care te mişti ţi-o amintesc în permanenţă. Pentru un român, nu poate fi decât Asia! Trăiesc bucuria asta la Singapore, în jungla capitalismului oriental... La Bangkok, unde căldura nopţii îţi intră în piele şi în simţuri... La Beijing, unde Oraşul Interzis, întocmai ca în filmul lui Bertolucci, ţi se dezvăluie după ce treci bariera de imensitate vidă a Pieţei Tienanmen... În toate aceste locuri mă simt străin. Dar nicăieri ca la Tokyo. E un oraş care nu seamănă cu nimic, nici măcar cu el însuşi.
La răscruce de lumi
Tokyo e oraşul contradicţiilor, al paradoxurilor vii, ce reunesc tradiţii milenare şi inovaţii de ultima oră, lentoare şi viteză, plin şi gol, dar, mai ales, noapte şi zi. E greu de spus când e mai multă lumină în Tokyo: ziua, când soarele mângâie asfaltul trotuarelor şi al şoselelor suspendate, sau noaptea, când fluorescenţa firmelor îţi explodează în ochi şi totul pare un imens parc de distracţii. Totuşi, numai când noaptea îl acoperă, conglomeratul de umanitate care este Tokyoul de astăzi îşi descoperă faţa. Şi atunci, trebuie să mergi într-un loc anume, căci acolo pulsul vieţii nipone alimentează un fenomen psihedelic, pe care nu poţi decât să-l priveşti năucit, de parcă ai fi pe o altă planetă, într-o altă galaxie.
Shibuya. E intersecţia cea mai aglomerată din lume, se pare. Dar nu fiindcă pe acolo trec multe maşini, pentru că pe acolo, prin mijlocul ei, trec sute de mii de japonezi, în fiecare zi. E greu de descris cum cinci străzi converg în acelaşi punct, cum maşinile din toate direcţiile se opresc deodată şi cum, tot deodată, de pe toate trotuarele, din toate colţurile, ţâşnesc mase de oameni care traversează din toate direcţiile şi în toate diagonalele posibile.
Preţ de un minut şi jumătate, intersecţia devine un nucleu al omenirii din Tokyo, pentru ca mai apoi mulţimile să se disperseze şi maşinile grăbite să-şi reia fluxul firesc şi, după alte două minute, spectacolul să reînceapă. Totul la lumina multicoloră a videoclipurilor gigantice, în milioane de pixeli, al căror sunet acoperă orice conversaţie purtată de trecători.
Însingurarea marii metropole
Dar cine poartă conversaţii pe stradă la Tokyo? Oamenii se mişcă într-o independenţă totală, în zonele publice, însinguraţi de mici instrumente la care par conectaţi ireversibil. Îi vezi mereu butonând, urmărind ştirile pe micile lor ecrane de buzunar, vorbind cu altcineva de altundeva. Se detaşează vizibil de contextul imediat, pentru a se racorda la universul electronic de care nu se pot despărţi. Tokyo e şi un spaţiu al alienării, al comunicării trunchiate, spasmodice. Locuitorii lui se regăsesc numai la cârciumă, acolo unde, în fiecare seară, îşi încheie ziua.
Iar dacă pierd ultimul tren spre casă, rămân peste noapte în cele mai bizare spaţii de cazare pe care şi le poate imagina cineva: hotelurile cubicle, în care, în loc de camere, primeşti un fel de tub într-un perete, unde nu poţi intra decât de-a buşilea şi unde nu ai loc decât să dormi. E imaginea emblematică a unei lumi pe care o poţi contempla, dar căreia îi rămâi străin. Cu bucurie.
În căutarea spaţiului gol
Totul are o explicaţie: Tokyo are 13 milioane de locuitori. E un teritoriu ocupat până la refuz, dominat de legile tainice ale ergonomiei, dar şi de acelea crâncene ale rentabilităţii. Senzaţia implicită e că la Tokyo, cultura - cu liniştea ceaiului şi a haiku-ului, cu transparenţa senzuală a hârtiei de orez, cu Yukio Mishima - s-a retras în istorie şi prezentului nu i-a rămas decât civilizaţia aglomerată, cu toată tehnologia ei futuristă, descrisă ironic de Murakami. Şi totuşi, pentru cei nostalgici, pentru cei care vor să savureze puritatea spaţiului gol, rămân două şanse: templul şi teatrul.
În templele de la Asakusa, altarele sunt decorate cu doar câteva obiecte... Iar în Teatrul Kabuki-Za timpul s-a oprit în loc pe scenă ca o coală albă pe care se aştern poveştile trecutului. Poţi vedea Bunraku la Osaka, însă nimic nu se compară cu impactul goliciunii scenei de la Kabuki-Za sau al scenei de No, în care se oglindeşte mitologia unui Tokyo uitat. Căci cel de acum pare un organism uriaş, alimentat de vase de sânge care i se scurg cu repeziciune prin ţesuturi: autostrăzi, căi ferate, linii de metrou, mulţimi în mişcare. Dar cine să regrete trecutul, când bucuria clipei e de-a dreptul senzaţională, în oraşul cel mai viu din univers?
La Tokyo cu Octavian Saiu
Octavian Saiu, în vârstă de 32 de ani, este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. A predat la universităţi din România şi Noua Zeelandă şi a fost Visiting Fellow la Universitatea din Londra. De-a lungul timpului, a participat la conferinţe academice şi festivaluri de teatru în Europa, Asia, America, Australia şi Noua Zeelandă.
A prezentat emisiuni culturale de televiziune, a publicat în reviste naţionale şi internaţionale şi a colaborat la prima Enciclopedie a receptării lui Samuel Beckett, tipărită la Londra. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) - Secţia Română şi autorul volumelor În căutarea spaţiului pierdut, apărut la Nemira în 2008 şi Beckett. Pur şi simplu, apărut la Paideia în 2009.
Nu rataţi!
Odaiba. Este un fel de satelit al oraşului, ca o insulă legată de pământ printr-un pod imens. În Odaiba, viitorul arhitecturii urbane a lumii îţi zâmbeşte în faţă, cu linii de cale ferată care trec la câţiva centimetri de apartamentele perfect izolate fonic ale celor care îşi permit luxul de a locui acolo. O plimbare pe malul apei, privind Tokyo de partea cealaltă, e o experienţă fără egal.
Ginza. E cartierul cel mai elegant şi cel mai dinamic. E un hăţiş de străzi şi clădiri moderne în care de-abia poţi să te descurci. Acolo, în miezul lui, se întrezăreşte clădirea tradiţională a unui teatru tradiţional: Kabuki-za. Un microclimat cultural, ceva unic, ce îţi revelează preţ de un spectacol o altă imagine a marelui oraş.
Turnul Tokyo Metropolitan. Se înalţă în inima cartierului Shinjuku, locul unde pulsează viaţa economică a oraşului Tokyo. E o clădire oarecum oficială, dar un lift încăpător te transportă direct la etajul 45, de unde poţi savura imaginea de 360 de grade a oraşului şi de unde, într-o zi senină, poţi vedea silueta înzăpezită a muntelui Fuji. Tot de acolo, poţi întrezări clădirea nouă a Teatrului Naţional din Tokyo.